România între Occident şi Eurasia

Centralitatea României
Folosindu-se de o sumă de date provenite din culture „arhaice”, Mircea Eliade a arătat că „omul din societăţi premoderne doreşte să trăiască cât mai aproape de Centrul Lumii şi ştie că ţara lui se află efectiv în centrul suprafeţei terestre” (1).
Această conceptie, departe de a fi dispărut împreună cu viziunea arhaică a lumii, a supravieţuit în mod mai mult mai puţin conştient în contexte istorico-culturale mai recente: e suficient să ne gândim că China este numită de locuitorii ei Chong-kuo, adică „Ţara Centrului”, şi că încă astăzi diferite tări şi regiuni sunt concepute ca centrale faţă de spaţiul geografic din care fac parte, aşa încât avem o Europă centrală (Mitteleuropa, Zwischeneuropa), o Italie centrală, o Asie centrală, o Americă centrală şi încă o Republică Centrafricană (République Centrafricaine).

Şi România se află între acele ţări cărora le-a fost atribuită o poziţie centrală. De exemplu, amintim că Vasile Lovinescu a ubicat-o pe România în centrul ideal al crucii descrise de migraţiunea hiperboreană.

„Geografia Daciei (…) este dominată de o realitate centrală: podişul Transilvaniei, încercuit de lanţul Carpaţilor şi de Munţii Apuseni (…) De la Rin şi Alpi până la marele zid chinezesc, indefinitul domneşte în stăpân: pământuri nemărginite, ţinuturi care încep nu se ştie unde şi sfârşesc nu se ştie unde. În acest ocean de posibilităţi, Dacia este singura ţară caracteristică, definită, formând o unitate geografică. (…) toate acestea sunt aşezate exact pe paralela 45°, adică în mod riguros la jumătatea distanţei între Pol şi Ecuator (…) Dacia a fost sediul Centrului Suprem într-o vreme foarte îndepărtată. (…) migraţia hiperboreană a fost verticală până în punctul în care a întâlnit paralela 45°, la jumătatea distanţei dintre Pol şi Ecuator. Acolo, ea s-a impărţit în ramuri orizontale. O parte a migraţiei a urmat verticala până în Grecia. Cât despre ramura occidentală, celtică, a Hiperboreii, itinerariul său ne este arătat de simbolismul geografic, de bunul simţ de asemenea: cursul superior al Dunării. Şi crucea a fost astfel desăvârşită” (2).

Dacă cineva ar obiecta că reprezentarea geografică lovinesciană este una fantezistă, am putea să răspundem, cu Eliade, că aici „noi suntem în prezenţa a unei geografii sacre şi mitice, singura efectiv         reală, nu a unei geografii profane, ‘obiective’, în un anumit fel abstracte şi neesenţiale” (3).

Dar nu este vorba numai de „geografia sacră şi mitică” a lui Lovinescu. Dacă analizăm datele provenite din ceea ce Eliade o cheamă „geografie obiectivă”, putem observa uşor acei factori naturali şi culturali care în decursul istoriei au determinat importanţa geopolitică a spaţiului românesc.

Principalele elemente naturale ale geografiei române sunt Munţii Carpaţi, Dunărea şi Marea Neagră. Carpaţii, Corona montium, închid într-un inel Transilvania, care, în perspectiva geopoliticienilor români, reprezintă pentru România acel Kernland („ţinutul sâmbure”) şi acel Mittelpunkt („punctul central”) de care vorbesc respectiv Rudolf Kjellén şi Friedrich Ratzel.

Factori culturali caracteristici sunt identitatea neolatină, prin care poporul român aparţine unei familii lingvistice care în Europa se extinde până la Oceanul Atlantic şi confesiunea ortodoxă, prin care România face parte dintr-o arie cu dimensiuni eurasiatice, de la Belgrad până la Vladivostok. Simultana apartenenţă familiei ortodoxe şi familiei neolatine constituie o potenţială legătură între confesiunile creştine din Apus şi acelea din Orient.

Centralitatea României iese ulterior în relief dacă considerăm că Transilvania este o regiune mediană sub mai multe perspective. Această regiune, care după bătălia dela Mohacs a jucat rol de Stat cuzinet între imperiul habsburgic şi imperiul otoman, din perspectivă lingvistică este zona spre care se îndreaptă sectoarele neolatin, germanic şi ugrofinic, pe când din perspectivă confesională reprezintă punctul de convergenţă al ortodoxiei, al catolicismului şi al cultului protestant.

Această poziţie de mijloc a României a fost subliniată în diferite feluri de geopoliticieni români şi nu numai români.

În a patra decadă din secolul XX, întemeietorul şcolii geografice româneşti, Simion Mehedinţi (1869-1962), scrie că România, aflându-se în lungul diagonalei dunărene, este predestinată de însăşi poziţia geografică a ei să stabilească relaţii între ţările Europei apusene şi ţările din Orientul Apropiat.

„România se află în lungul unei diagonale de navigaţie cu totul privilegiată, întrucât cel mai important fluviu european este cu certitudine Dunărea. (…) Dunărea adoptă o cale mediană şi parcurge de la Nord-Vest la Sud-Est aproape întreg continentul european. Graţie acestui fapt şi vecinătăţii Rhinului, ea pare predestinată de natură să stabilească relaţii între ţările industriale ale Europei Occidentale cu cele din Asia Mică, Mesopotamia, India şi Mediterana asiatică” (4).

L-am citat pe Simion Mehedinţi, dar în perioada interbelică imaginea unei Românii ubicată într-o poziţie geografic centrală era în general acceptată de geopoliticienii, unii din care (ca Giselher Wirsing sau Emmanuel de Martonne) puneau România în spaţiul centro-european. Nicolae Alexandru Rădulescu (1905-1989) analiza poziţia geostrategică a României plecând din statutul geopolitic dunărean şi ubica România în Europa centrală, împreuna cu Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. „Majoritatea lucrărilor geografice recente – scrie în 1938 N. Al. Rădulescu – consideră România Mare ca un fragment al Europei Centrale, părăsind astfel pentru totdeauna ideea de a plasa ţara noastră în cadrul peninsulei balcanice” (5). Şi geopoliticianul Ion Conea (1902-1974), care abordează geopolitica ca pe o ştiinţă a relaţiilor între State şi ale lor presiuni reciproce, la începutul decadei a cincea considera substanţial centrală poziţia geopolitică a României. „Poziţia geopolitică a unui Stat şi deci a României – scrie Conea – nu este una în raport cu liniile şi formele fizice ale feţii pământului (aceea, am spus, este poziţia geografică!). O poziţie geopolitică nu se defineşte prin sau în funcţie de Dunăre, de Tisa, de Nistru – ci prin sau în raport cu formele şi conţinuturile politice care îmbracă faţa pământului, în general, şi în faţa pământului jur-împrejur de tine, în special. Statul român, în această lumină şi în acest sens considerat, nu poate fi definit – prin poziţia lui – drept unul de margine, ci unul prin excelenţă în centru” (6).

Tot în a cincea decadă, Vintilă Mihăilescu (1890-1978) consideră că România ocupă un spaţiu central, pentru că se află în punctul în care converg liniile de tendinţă provenite din Europa centrală, din Balcani şi din Rusia. El pune în evidenţă rolul de răscruce geografică şi geopolitică a României şi sublinează capacitatea ei de a atenua şi a neutraliza conflictele. „Funcţiunile geopolitice ale pământului şi poporului carpatic românesc- după Mihăilescu – derivă din situarea ţării carpatice româneşti la întreita răspântie dintre domeniile de influenţe, interese şi tendinţe central-europene, meridionale şi est-europene” (7).

Ubicarea României „la o răspântie de drumuri”, adică la un punct de intersecţie al marilor imperii, este subliniată şi de Gheorghe I. Brătianu (1898-1953); acesta scoate în evidenţă funcţiunea geostrategică a celor trei elemente care caracterizează spaţiul geografic românesc: Carpaţii, Dunărea şi Marea Neagră. „Noi – scrie Brătianu – trăim aici la o răspântie de drumuri, la o răspântie de culturi şi, din nefericire, la o răspântie de năvăliri şi imperialisme. Noi nu putem fi despărţiţi de întregul complex geografic care, cum veţi vedea, ne mărgineşte şi ne hotărăşte destinul, între cele două elemente care îl stăpânesc, muntele şi marea. Ceea ce aş vrea să apară lămurit este că, pentru a ne înţelege trecutul, trebuie să înţelegem mai întâi întregul complex geografic, istoric, geopolitic, din care acesta face parte (8).

 

De la centralitate la o echidistanţă echivocă           

În orânduirea politică hegemonizată de Partidul Comunist, şcoala geopolitică română trebuia brusc să-şi înceteze propriile activităţi, deoarece în tot aşa-numitul “lagăr socialist” geopolitica era oficial interzisă, fiind asociată cu Karl Haushofer şi cu alţi geopoliticieni ai celui de-al treilea Reich deci condamnată ca “pseudoştiinţă nazistă”. Zic oficial, fiindcă geopolitica a continuat să existe şi în perioada comunistă: se preda într-o manieră informală la cursurile de strategie, geostrategie, istorie militară, artă militară. Fără a stabili cursuri oficiale de teorie geopolitică, în practica relaţiilor internaţionale România socialistă instaura o linie de acţiune inspirată de un proiect geopolitic bine conturat.

Aceasta s-a întâmplat când, în urma cotiturii naţional-comuniste, România tindea să devină o ţară autonomă, capabilă să dezvolte funcţii speciale şi originale proprii în politica internaţională şi să câştige acea centralitate care era o constantă a elaborărilor teoretice interbelice.

Noţiunea de centralitate – la care geopoliticienii antebelici au făcut apel pentru a individualiza poziţia României în comparaţie cu alte state – a căpătat cu Ceauşescu o semnificaţie de echidistanţă substanţială, încât Bucureştiul, fără a pune în discuţie propria apartenenţă la “lagărul socialist”, a reuşit să instaureze o serie de relaţii cu ţări apartenente la alianţe internaţionale diferite. Un exemplu ar fi poziţia României în sectorul balcanic, care poate fi rezumată cu cuvintele Conducătorului însuşi:

România dezvoltă relaţii bune cu toate ţările socialiste din Balcani: cu Bulgaria, (…) cu Republica Populară Albania (…) În ce priveşte relaţiile noastre cu Iugoslavia socialistă, vecină şi prietenă, doresc să subliniez că acestea cunosc o dezvoltare continuă (…) Cnsecventă politicii sale de extindere a legăturilor cu toate ţările, indiferent de orânduirea lor social-politică, România se pronunţă pentru dezvoltarea relaţiilor cu Grecia şi Turcia. (…) Deşi România şi Turcia fac parte din alianţe politice şi militare diferite, în convorbirile cu conducătorii turci am fost unanimi în convingerea că deosebirile de sistem social-politic, apartenenţa la o alianţă sau alta nu pot – şi nu trebuie – să împiedice dezvoltarea de relaţii normale între state” (9).

Acestei echidistanţe, care avea scopul de a instaura şi a suda relaţiile între ţări europene aparţinând la cele două diferite tabere, îi corespundea poziţia prin care România, mai degrabă decât să facă parte din dezacordul ruso-chinez, se voia poziţionată super partes, mai bine, inter partes, şi râvnea să joace o funcţie de joncţiune între cele două mari puteri eurasiatice. Cu ocazia unei întâlniri internaţionale de partide comuniste şi muncitoreşti, o atare poziţie a fost ilustrată de Ceauşescu în felul următor:

Partidul nostru, încă cu mulţi ani în urmă, a privit cu îngrijorare ascuţirea polemicii publice şi agravarea divergenţelor între partidele comuniste şi muncitoreşti, îndeosebi între Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi Partidul Comunist Chinez. (…) În primăvara anului 1964, Partidul Comunist Român s-a adresat atât Partidului Comunist al Uniunii Sovietice cât şi Partidului Comunist Chinez cu apelul de a nu extinde şi ascuţi polemica, de a acţiona pentru găsirea căilor de rezolvare a problemelor litigioase. (…) Aşa cum am mai declarat public şi cum am spus tovarăşilor chinezi, noi nu suntem de acord cu acuzaţiile pe care le aduc Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi altor partide comuniste. În acelaşi timp, noi am arătat tovarăşilor sovietici şi tovarăşilor din alte partide frăţeşti că         nu suntem de acord nici cu acuzaţiile pe care le aduc Partidului Comunist Chinez” (10).

Un aspect problematic al echidistanţei române se manifestă în schimb când Ceauşescu, după vizita lui Nixon la Bucureşti, se prezenta ca intermediar şi lucra pentru apropierea chinezo-americană, ceea ce Kissinger considera necesar pentru strategia sa antisovietică.

La fel de problematică a fost poziţia de echidistanţă şi neutralitate adoptată de Bucureşti în 1967 faţă de agresiunea israeliană împotriva ţărilor arabe. Pe când statele blocului socialist (care aveau vine mari în ceea ce priveşte naşterea regimului de ocupaţie sionist în Palestina) se aliniau cu lumea arabă şi îşi retrăgeau reprezentanţele diplomatice de la Tel Aviv, România a prins ocazia pentru a accentua propria distanţă de URSS, menţinând şi cultivând relaţii cu regimul sionist din Palestina. După proiectul lui Ceauşescu, echidistanţa între agresat şi agresor oferea României posibilitatea de a juca un rol de mijlocire care trebuia să-i confirme poziţia de stat independent şi suveran, implicat în activitatea de arbitru al păcii. Îl citez în continuare pe Ceauşescu:

România nu are niciun fel de interese speciale în Orientul Apropiat. Poziţia sa în problema războiului dintre ţările arabe şi Israel porneşte de la realităţile create ca urmare a dezvoltării lumii postbelice, a existenţei statelor arabe independente şi a statului Israel. Ca prieteni ai popoarelor arabe, ne-am manifestat întotdeauna solidaritatea şi sprijinul faţă de aspiraţiile lor pentru unitate naţională, pentru progresul economic şi social, pentru independenţă naţională. (…) Dar dorim să le spunem cinstit prietenilor arabi că nu înţelegem şi nu împărtăşim poziţia acelor cercuri care se pronunţă pentru lichidarea statului Israel. (…) După părerea noastră, singura cale raţională pentru rezolvarea conflictului din Orientul Apropiat este retragerea imediată a trupelor israeliene din teritoriile ocupate, desfăşurarea tratativelor cu participarea părţilor interesate pentru soluţionarea problemelor litigioase” (11).

Pentru a înţelege bine poziţia lui Ceauşescu faţă de Orientul Apropiat, care ar putea să fie definită prin termenii formulei actuale “două state pentru două popoare”, trebuie luat în consideraţie încă un fapt determinant: după cel de al doilea război mondial, o mare parte a evreilor rezidenţi în ţara dunăreană a plecat în Palestina, astfel că românii au văzut, în existenţa unei colonii evreieşti departe de hotarele lor, soluţia acelei probleme care i-a hărţuit atâta timp. “Pentru români România, pentru jidani Palestina”: aceasta a fost, încă din anii ’20 al secolului trecut, lozinca unui popor exasperat de invazia masivă a evreilor.

Această linie, care în perioada interbelică şi-a găsit în România nu numai susţinători, ci şi opozanţi prestigioşi (de exemplu Nae Ionescu), a fost urmată cu desăvârşire de Ceauşescu. Acesta, dacă pe de o parte a alungat ultimii evrei de pe poziţiile pe care le ocupau în Partid şi în Stat şi a favorizat emigrarea evreilor din România, pe de altă parte a adoptat faţă de regimul sionist o poziţie de substanţială complicitate.

Această tactică de compromis nu a reuşit totuşi să împiedice personajele legate de cercurile sioniste, precum Silviu Brucan şi Petre Roman, să se folosească de o reţea internaţională de complicitate şi să urzească împreună cu alţii planul subversiv din 1989.

În ce priveşte semnificaţia sa politică, se poate spune că acest eveniment a reprezentat lichidarea definitivă a acelei poziţii de independenţă şi centralitate pe care naţional-comunismul a încercat să o atribuie României.

Rolul desfăşurat de serviciile secrete sovietice în cadrul loviturii de Stat din decembrie 1989 avea evident scopul de a asigura controlul rusesc asupra spaţiului românesc; dar susţinerea furnizată de Moscova mişcării subversive a fost, în concluzie, un ajutor activ la acapararea americană a Europei de Est. Astfel, şi în România, Gorbaciov a lucrat “pentru Regele Prusiei”, adică pentru Preşedintele american.

 

Santinelă a Occidentului sau punte în Eurasia?    

În anii Războiului Rece a fost citat de mai multe ori următorul pasaj pe care geopoliticianul britanic Halford John Mackinder (1861-1947) l-a pus la sfârşitul studiului său din 1919, Democratic Ideals and Reality: „Cine controlează Europa orientală, stăpâneşte Heartland-ul [literal: „Regiunea Inimă”, adică „regiunea centrală” a Eurasiei]. Cine controlează Heartland-ul, stăpâneşte World Island [„Insula Lume”, sugestivă expresie prin care Mackinder desemnează Vechiul Continent, adică Eurasia şi Africa împreună]. Cine controlează World Island, stăpâneşte lumea”.

În realitate, Mackinder se referă la exigenţa, pentru puterile învingătoare din Primul Război Mondial, de a crea un lanţ de State-cuzinete între Germania şi Rusia; dar mulţi analişti din perioada Războiului Rece au pus acest pasaj în legătură cu importanţa Europei orientale în confruntarea bipolară USA-URSS. Deci România a fost considerată o parte esenţială a acelui spaţiu care, după doctrina lui Mackinder, constitue „pivotul geografic al istoriei universale” (Un text de Mackinder din 1904 se intitulează chiar The Geographical Pivot of History).

După 1989, România, împreună cu alte ţări est-europene, a fost anexată la Alianţa Atlantică şi NATO. Trei din aceste ţări, oficial “atlantice” (Albania, Croaţia şi Slovenia), sunt în realitate ţări mediteraneene, cum e şi, de fapt, Italia – cea mai veche ţară “atlantizată”; patru (Polonia, Estonia, Letonia şi Lituania) se află în împrejurimea Mării Baltice; alte două (Bulgaria şi România) sunt spălate de Marea Neagră; în fine, mai sunt trei care nu numai că nu au ieşire la Oceanul Atlantic, dar nu au ieşire spre nici măcar o mare: Cehia, Slovacia şi Ungaria. Atribuirea României statutului de “ţară atlantică” echivalează cu falsificarea identităţii geografice a acestei ţări şi cu negarea funcţiunii ei naturale, reducând-o la rolul de avanpost al Occidentului atlantic la marginea sud-estică a zonei de influenţă a Statelor Unite, un avanpost american în apropierea Rusiei.

În noua confruntare a puterilor atlantice cu Rusia, este de prevăzut ca România să devină, împreună cu Bulgaria, Cehia, Polonia şi ţărişoarele baltice, o bucată dintr-un “cordon sanitar” antirus. Într-un astfel de context geostrategic, România ar dezvolta, în particular, un rol de santinelă a NATO-ului pe malul Mării Negre, un rol asemănător cu al Georgiei, în timp ce alte ţări din Europa centrală şi estică aflate în sfera de influenţă a Alianţei Atlantice vor încerca să interzică Rusiei accesul la Marea Baltică şi la Marea Adriatică.

Degeaba în ultimii ani câţiva geopoliticieni au insistat să sublinieze centralitatea României în legătură cu spaţiul cuprins între Marea Baltică, Marea Neagră şi Marea Mediteraneană. „România – scriu Simileanu şi Săgeată – se află localizată la mijlocul zonei temperate, la distanţe aproape egale faţă de Oceanul Atlantic, de Oceanul Îngheţat şi de Munţii Ural. (…) poziţia de stat central european, situat la nord de Munţii Balcani, a constituit zonă de confluenţă a mai multor culturi, trasee comerciale şi interese militaro-politice” (12). În cele două decade care au urmat lui 1989, România a fost un obiect al planului hegemonic american, care a considerat-o ca o parte din aşa numita “Nouă Europă”, adică din grupul acelor ţări ex-comuniste care, în momentul agresiunii anglo-americane împotriva Irakului, s-au pus la dispoziţia Statelor Unite, despărţindu-se astfel de politica europeană a Franţei şi a Germaniei.

Din partea sa, geopoliticianul rus Aleksandr Dughin, în prefaţa scrisă pentru recenta ediţie românească a unui tratat de geopolitică al său (13), constatând că astăzi alternativa este între lumea unipolară hegemonizată de Statele Unite şi lumea multipolară (echilibru între spaţiile mari care vor integra statele-naţiune), deduce că „geopolitica României” face parte din „geopolitica Europei unite”. Dar numai într-o lume multipolară Uniunea Europeană ar putea să devină o realitate politică suverană; deci numai în cazul acesta România, ca parte a Uniunii, ar putea să aibă parte de acea suveranitate care acum lipseşte atât României cât Europei. Viceversa, modelul unipolar american, refuzând suveranitatea Europei, înseamnă lipsă de suveranitate şi pentru România. Deci această tară, ca şi celelalte din Europa, trebuie să participe, în mod conştient şi activ, la construcţia viitorului european, alegând între suveranitate şi dependenţă, Europa şi Occident, continentalism şi atlantism.

Dacă am presupune teoretic că România ar putea să adopte o politică bazată pe principii de suveranitate europeană, atunci ar trebui ca această ţară, în loc să fie redusă la un simplu pion al strategiei atlantice, să recupereze o funcţie potrivită propriei poziţii geografice, propunându-şi nu să fie o santinelă a Occidentului, ci un element de legătură, o punte între Europa şi Rusia.

Dar această ipoteză e foarte departe de posibilităţile oferite de realitatea de astăzi, deoarece actuala clasă politică română nu pare deloc în măsură să conceapă, şi mai puţin să realizeze, un proiect geopolitic de acest gen.

 

  1. M. Eliade, Il sacro e il profano, I, 6 (ed. it.: Boringhieri, Torino 1967, p. 42).
  2. V. Lovinescu, Dacia hiperboreană, Rosmarin, Bucureşti 1996, p. 21, 27, 41.
  3. „nous sommes en présence d’une géographie sacrée et mythique, seule effectivement réelle, et non pas d’une géographie profane, ‘objective’, en quelque sorte abstraite et non essentielle”. M. Eliade, Images et symboles, I, 3 (L’image du monde), Gallimard, Paris 1988, p. 50.
  4. S. Mehedinţi, Le pays et le people roumain: considérations de géographie physique et de géographie humaine, Bucureşti 1937, pp. 99-100.
  5. N. Al. Rădulescu, Poziţia geopolitică a României, „Revista Geografică Română” (Cluj), I, 1, 1938, pp. 5-35; republicat în Geopolitica, Glasul Bucovinei, Iaşi 1994, pp. 87-98. Pasajul din care am citat a apărut în „Geopolitica” (Bucureşti), a. VII, nr. 31 (3/2009), p. 32.
  6. Ion Conea, Studiu publicat în „Geopolitica şi Geoistoria”, III, 1942, pp. 64 -100. Pasajul din care am citat a apărut în „Geopolitica” (Bucureşti), a. VII, nr. 31 (3/2009), p. 29.
  7. Vintilă Mihăilescu, Unitatea şi funcţiunile pământului şi poporului românesc, Bucureşti 1943, p. 73. Pasajul din care am citat a apărut în „Geopolitica” (Bucureşti), a. VII, nr. 31 (3/2009), p. 35.
  8. Gh. I. Brătianu, Chestiunea Mării Negre, Curs 1941-1942, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filozofie şi Litere, editor Ioan Vernescu, pp. 11-12.
  9. M.-P. Hamelet, Nicolae Ceauşescu. Biografie şi texte selectate, Editura politică, Bucureşti 1971, pp. 215-216.
  10. M.-P. Hamelet, op. cit., pp. 186-188.
  11. M.-P. Hamelet, op. cit., pp. 219-221.
  12. V. Simileanu – R. Săgeată, Geopolitica României, Top Form, Bucureşti 2009, p. 106.
  13. Aleksandr Dughin. Bazele geopoliticii şi viitorul geopolitic al Rusiei, cu o postfaţă de Ilie Bădescu, Editura eurasiatica.ro, Bucureşti 2011.

 

Apărut în „Origini. Romanian Roots”, vol. XVII, Part I: January-June, 2013″

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

hehey