Pericolul democraţiei postbăsesciene

Alegerile europarlamentare nu au mobilizat niciodată în România energiile politice adânci ale naţiunii. Dacă nu ar fi fost finalul de mandat al lui Traian Băsescu, cu celebrele cadre de la malul mării, în de-acum celebrul tricou alb, mai celebru deja decât cel bleu de „guvernator” alungat în garaj de mânia populară (proletară?) din 2012, campania propriu-zisă ar fi trecut aproape neobservată. Mandatul de preşedinte al lui Traian Băsescu sfârşeşte aşa cum era de aşteptat: într-o permanentă agitaţie minoră, care falsifică ideea de implicare politică şi nevoia de dialog sau confruntare de idei. Nu este vina lui. Căpitan de vas prin vocaţie, Traian Băsescu a fost, în calitate de preşedinte, cel mai „pilotat” dintre cei care ne-au condus până acum. Porecla de „guvernator” este şi nu este potrivită. A fi guvernator presupune a avea un Imperiu în spate, iar Imperiile sunt cele care, dincolo de reglementare, caută o armonie a întregului, în sensul în care bâjbâie acum Uniunea Europeană. Traian Băsescu nu a avut un Imperiu în spate şi nici un proiect local cu care să se legitimeze. El a jucat mereu improvizând, fentând, cârpind, lovind şi apoi fugind. Figura de magician repetent se potriveşte perfect cu caracterul straniu, jumătate reţinere, jumătate slobozenie, mereu călare pe-un iepure şchiop, jumătate îmbrăcat, jumătate dezbrăcat, ca în poveşti. Asta i-a şi adus susţinerea publică atâta amar de vreme, amalgamul de bâlci balcanic polimorf şi vechi, arhaicitatea de prestidigitator pezevenchi, umorul negru, băşcălia groasă, până aproape de grobianism şi apucăturile dictatoriale, niciodată perfect disimulate, dar cu atât mai atrăgătoare vulgului. În preşedintele nostru sălăşluieşte toată pletora de lumini şi umbre, toată cocleala aurită a Balcanilor, de fapt, o vitalitate aparte, de crai de curte veche, admirabilă şi reprobabilă în acelaşi grad. Problema acestui tip de personaj este că determină, pe termen lung, o alunecare de teren a politicii pe care e foarte greu ca o forţă normală s-o poată controla. Nimeni acum nu se poate opune acestei deplasări tectonice. Partidele mari, în frunte cu PSD-ul, sunt partidele-inerţie, în care oamenii cred pentru că au crezut acum două decenii şi jumătate (cum anume au ajuns să creadă, e altă poveste…). Partidele mai mici nu se pot aşeza pe nisipul mişcător al actualei scene politice. Figurile se succed fără încetare, dar niciuna nu se poate lipi de retină. Şi, pentru că toţi au acceptat jocul năzdrăvanului de la Cotroceni, toţi au ajuns să-i semene. Crin Antonescu, devenit „lichea” peste noapte în cuvântarea lui Ion Iliescu, demisionează şi nu prea de la şefia mototolitului PNL. Călin Popescu Tăriceanu zburdă de colo-colo, căutând să se reinstaleze într-un fotoliu prezidenţial (deie Domnul să fie cel mare, de la Cotroceni! – imposibil ca elegantul politician să nu fi simţit o adiere ademenitoare dinspre Palat, în condiţiile în care Victor Ponta, încă negrizonat, se poate aşeza la coadă, cuminte, în sala de aşteptare). Mircea Geoană beneficiază de girul semiscrâşnit al lui Traian Băsescu, după ce, acelaşi, îl trântise după Noaptea de Cristal a Numărării Adevărate a Voturilor în 2004. Dar cum să fii preşedinte după ce te-a recomandat cel care te-a umilit? Intrată în scenă prea brutal, Elena Udrea riscă să piardă şi legitimitatea frumuseţii nu chiar feciorelnice, pe care adesea şi-a întrebuinţat-o în scopuri prea de tot electorale, cum ar fi descinderile plebee de pe moşia Nana sau croşetatul în văzul gospodinelor din Drumul Taberei. Nimeni nu se simte bine în pielea politicianului post-Băsescu.

Traian Băsescu a amestecat atât de tare cărţile democraţiei noastre, încât oricine va încerca după el să se aşeze la masa de joc va trebui să scape mai întâi de imaginea de trişor universal pe care a moştenit-o, vrând-nevrând, de la actualul preşedinte.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

hehey