Originile naţional-bolşevismului rus

”Faceți din cauza poporului cauza națiunii, iar cauza națiunii va deveni cauza poporului.” (Lenin)

Dacă în prezent în Franţa sunt disponibile o serie de lucrări de referinţă care ne permit să înţelegem esenţa naţional-bolşevismului german, cu totul diferit este cazul naţional-bolşevismului rus, de existenţa căruia aflăm abia acum. O sursă de informare importantă despre acesta reprezintă lucrările autorului rus Mihail Agursky care, deşi vădit ostilă fenomenului, totuşi reprezintă o importantă sursă de informaţii care predispune spre meditaţie.

Teza autorulul, care a fost inspirat de lucrarea lui Ortega y Gasset “Revolta maselor”, constă în ideea că socialismul marxist, care este o componentă a bolşevismului rus, este doar un “camuflaj istoric” pentru adevăratele procese geopolitice şi istorice. În opinia lui Agursky, Lenin a practicat un limbaj dublu: scrierile sale marxiste ortodoxe ar trebui considerate doar ca nişte lucrări pentru publicul larg, el însuşi, de fapt, plasându-se pe linia lui Alexandr Herzen care a respins valorile occidentale şi a promovat ideea invaziei Europei de vest de către slavi. Încă la începutul secolului, Lenin şi bolşevicii şi-au propus drept scop impunerea dominaţiei Rusiei şi a ruşilor prin intermediul revoluţiei mondiale. Din acest punct de vedere, naţional-bolşevismul rus este o ideologie naţionalistă, care legitimează sistemul politic sovietic din punct de vedere naţionalist şi nu din punct de vedere marxist. National-bolşevismul încearcă să impună dominaţia Imperiului rus cimentat de ideologia comunistă.

Examinând perioada din 1870 până în noiembrie 1927 (data în care Stalin devine lider în cadrul celui de-al 15- lea Congres al Partidului Comunist), lucrarea lui Agursky prezintă succesiv diferite faţete ale naţional-bolşevismului rus: contribuţia partidelor revoluţionare non-marxiste, relaţiile sale cu proto-fasciştii din Uniunea Poporului Rus, fracţiunea ultrabolşevică “Înainte!”(1), influenţele futuriste, importanţa intelectualilor evrei în formarea naţional-bolşevismului, şi smenovehismul.

Patrimoniul non-marxist al naţional-bolşevismului
Agursky consideră naţional-bolşevismul rus ca un rezultat al influenţelor non-marxiste.
Una dintre acestea este concepţia lui Alexandr Herzen care considera că socialismul rus ar putea profita de panslavism şi că Rusia ar fi o naţiune tânără, cu mult mai sănătoasă decât Europa occidentală, a cărei sarcină constă în crearea unui imperiu “care ar îngloba teritoriile din jurul râulul Rin, înaintând spre Bosfor şi până la Pacific”. O altă influenţă este cea a lui Mihail Bakunin, un anarhist cu viziuni naţionaliste care a devenit susţinătorul lui Nikolai Muraviev-Amursky, guvernator din Siberia care a cucerit o parte din teritorii din Extremul Orient cu acordul Guvernului, şi care considera că slavii ar trebui să aibă un interes naţional în cadrul revoluţiei. Urmează influenţa Prusiană prin Ferdinand Lassalle, al cărui socialism avea influenţe puternice naţionaliste şi concepţii stataliste nu mai puţin puternice. A existat şi o influenţă narodnicistă, în special după revoluţie, atunci când numeroşi membri ai Partidului Socialist Revoluţionar se alătură bolşevicilor deoarece credeau că odată ce Socialiştii Revoluţionari se opun capitalismului de tip occidental, poporul rus ar putea crea o formă originală a socialismului, care ar servi un model pentru întreaga umanitate.

Steaguri roşii şi centurii negre
Uniunea Poporului Rus (UPR), cunoscută şi sub numele de “Centuriile Negre”, reprezenta un model rus proto-fascist specific rusesc. O mişcare pro-germană, anti-engleză şi anti-americană care se opunea invaziei popoarelor galbene, care condamna în mod radical capitalismul, parlamentarismul şi liberalismul, manifestându-se violent în cadrul revoluţiei împotriva dinastiei Romanov. În mare parte, baza sa activă era constituită din muncitori. În pofida unor opinii existente, acest grup nu s-a aflat în opoziţie radicală faţă de comuniştii ruşi, dar, totuşi într-o concurenţă moderată, păstrând o admirație reciprocă, care a permis crearea unor alianţe şi trecerea unor militanţi dintr-o tabără în alta (2).

Plehanov afirma că rândurile UPR erau formate în proporţie de 80% din proletari şi că aceştia “au devenit participanţi activi la mişcarea revoluţionară”. Peter Struve afirmă că UPR “a fost un partid revoluţionar socialist”, iar la Congresul Partidului Social Democrat din 1907, Pokrovsky, care va adera mai târziu la fracţiunea extremistă bolşevică “Înainte!”, a insistat pe “laturile pozitive ale UPR”. Lenin s-a arătat reticent faţă de astfel de poziţii, dar mai târziu a fost convins de bunele intenţii ale acestora de către Maxim Gorki, care o perioadă de timp a purtat corespondenţă cu Centuriile Negre înainte de 1905.

Această latură a UPR a permis efectuarea numeroaselor modificări in viitoarele strategii ale comuniştilor cu scopul de a înlătura liberalii de la putere. În opinia unuia din liderii Centuriilor Negre, Apollon Maikov, ”mişcarea urmăreşte aceleaşi obiective ca şi revoluţionarii, adică îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, un obiectiv care coincide într-oanumită măsură cu viziunile sociale ale anarhismului… Constitutionaliştii au numit revoluţionarii înarmaţi “aripa de stânga revoluţionară”, iar Centuriile Negre “dreapta revoluţionară”. Din punctul lor de vedere această definiţie avea o anumită legitimitate … Pentru că toţi credeau că forma de guvernare constituţională va însemna dominaţie totală a capitalului, iar în aceste condiţii, puterea va fi în exclusivitate în mâinile capitaliştilor, care o vor utiliza în propriile scopuri pentru suprimarea şi exploatarea poporului. ”Un alt lider al UPR, Viktor Sokolov, a acuzat guvernarea, că îndeamnă membrii săi “să lupte împotriva elementelor revoluţionare pentru a slăbi lupta ambelor tabere”.

Începând cu martie 1917, majoritatea celor 3.000 de membri ai UPR (bolşevicii erau în acelaşi timp în număr de 10000) au început să adere la Partidul bolşevic, alţii au început să lucreze pentru acesta după Revolutie. Potrivit unor ziare ale “Centuriilor Negre”, aceştia chemau la instaurarea dictaturii proletariatului, iar şeful filialei studenţilor UPR-işti din Kiev, Iuri Piatakov, a devenit unul din şefii extremei stângi bolşevice, alţi militanţi mai puţin cunoscuţi au devenit responsabili de formarea Sovietelor sau au lucrat în Cheka (ulterior KGB). În acelaşi timp, alţi numeroşi membri au ocupat funcţii importante în cadrul Bisericii Ortodoxe devenind loiali regimului (unul din conducătorii UPR din Tiflis a devenit mai târziu mitropolitul Bartolomei şi a murit de moarte bună în vârstă de 90 de ani, în 1956).

Fracţiunea “Înainte!”
O fracţiune internă şi apoi o fracţiune externă a partidului bolşevic a format o grupare care încludea peste o jumătate din intelectualii bolşevici şi s-a întitulat “Înainte!” (unul din cei mai fervenţi partizani ai acesteia era Maxim Gorki) şi a înfluenţat societatea sovietică în perioada lui Lenin şi chiar după moartea acestuia.

Cea mai mare parte a liderilor grupării “Înainte!” au prosperat în pedioada lui Stalin şi nici unul dintre ei nu au avut de suferit în urma represiunilor. Aceştia pot fi consideraţi teoreticieni ai problemelor naţionale şi ai totalitarismului din ideologia bolşevică. Ideile lor sunt destul de interesante şi merită un studiu îndelungat (conceptul faustinian al vieţii, credinţa în crearea unei supra-umanităţi, democraţia totalitară care pune în valoare colectivitatea şi neagă drepturile individuale), iar principiile acestora au contribuit în mare măsură la dezvoltarea naţional-bolşevismul rus mai întâi prin zeificarea poporului rus,care a dat naștere unei mişcări semi-religioase, “a constructurilor de dumnezei”, ce respingea în mod absolut valorile occidentale. Aceştea afirmau că Rusia a fost (până la revoluţie) o colonie a Occidentului, tradiţia lor revoluţionară este una pur rusească, iar Revoluţia din 1917 a avut un caracter naţional. Membrii fracţiunii “Înainte!” au stat la originea Proletcult-ului (“cultura proletariatului”), afirmând că doar poporul este creatorul culturii, individualitățile deviante trebuind să fie înlăturate.

Naţionalismul futuriştilor
Futuriştii ruşi au aderat în totalitate la tabăra intelectualilor sovietici aducând un iz de naţionalism solid, dezvoltat anterior războiului. Insistând pe puritatea limbii, ei au propus excluderea cuvintelor străine din vocabularul rus. Cu cât intelectualii beneficiau de călătorii în Occident, cu atât aceştia se întorceau cu reacţii de aversiune faţă de el, văzând în acesta o lume degradată care se opunea unei “Rusii Tinere”, făcând afirmaţii de genul: “Lumina din Est nu este doar o eliberare a muncitorilor. Lumina din Est aduce o nouă atitudine faţă de bărbaţi, femei şi lucruri”, sau scriind ”Plâng ca un viţel, simţindu-mă norocos că patria mea – mama mea – este patria rusă, patria rusă, patria rusă! Eu sunt gata de a trăi viaţa mea din nou, doar pentru a pronunţa cuvintele “Rusia Mamă”. Nu cunosc nimic mai profund decât fericirea de a fi rus. Nu cunosc senzaţii mai minunate decât a te simţi rus, un adevărat rus”.

Naţional-bolşevismulul evreiesc
Una dintre cele mai surprinzătoare puncte ale naţional-bolşevismului rus din anii ’20 este rolul intelectualilor evrei care au oferit curentului unele elemente mistice. Pentru aceştia, revoluţia a însemnat un fel de mesianism care le-a permis să-şi afirme dragostea lor faţă de patria rusă, fără a fi respinşi de antisemitismul din societatea rusă.

Unii intelectuali evrei s-au organizat în exil, participând la crearea curentului Smenovehist, alţii au rămas în Rusia, şi în ciuda viziunilor lor heterodoxe, au ocupat unele din cele mai importante poziţii. Dacă Ilya Ehrenburg, cunoscut mai ales pentru articolele şi emisiunile sale de radio ultranaţionaliste de după 1941, nu a avut idei extrem de originale, acest lucru nu se poate spune despre doi dintre dintre cei mai mari teoreticieni evrei ai naţional-bolşevismului: Isai Lezhnev şi Vladimir Tan-Bogoraz.

Primul, chiar dacă s-a opus comuniştilor în timpul Revoluției din 1917, a fost unul dintre favoriţii lui Stalin, fiind responsabil de pagina de literatură din ziarul Pravda, şi unul dintre principalii critici literari din Uniunea Sovietică. Influenţat de Nietzsche, Shestov şi Hegel, acesta respingea valorile tradiționale, legea și ideologia, acceptând un singur criteriu: “spiritul poporului rus”, fiind sigur că acesta are dimensiuni imperiale: “Imperialismul rus (de la ocean la ocean), mesianismul rus, bolşevismul rus (la nivel global) merg toate în aceeaşi direcţie “.

Vladimir Tan-Bogoraz, care provine din cea mai radicală aripă ai narodnicismului, a devenit director al Institutului Religiilor. Fiind un violent anti-creştin, el a demonstrat o preferinţă pentru Islam, văzând în Dumnezeul din Vechiul Testament un narodnicist-terorist. Scrierile sale fac trimiteri dese la Kabbala. Despre sine afirma cu mândrie că este deseori acuzat de naţional-bolşevism, văzând în perioada domniei lui Petru cel Mare un exemplu pentru noul regim, afișând totodată atitudini radicale antioccidentale.

Smenohevism. Naţional-bolşevismul din exil
Dar cea mai pură și cea mai interesantă componentă a naţional-bolşevismului s-a născut în rândurile emigraţiei albgardiste. În octombrie 1920, Nikolai Ustrialov a făcut o referinţă la naţional-bolşevismul german şi le-a împărtășit prietenilor săi să decizia sa de a predica varianta rusească a acestuia.

Predând la Universitatea din Moscova, Ustrialov a devenit cunoscut în 1916 pentru colaborarea cu revista “Problemy velikoi Rossii” (Problemele Rusiei Mari), în care apăra expansionismul rus. În următorii ani, acesta a organizat conferinţe dedicate slavofilismului, unde afirma că Rusia are o misiune la nivel global. Fiind un membru activ al Partidului Kadet, a asistat cu satisfacţie la căderea Ţarismului şi a colaborat cu cotidianul “Utro Rossii” (Dimineaţa Rusiei), apoi, după interzicerea acesteia, cu Zaria Rossii (Zorii Rusiei), unde afirma că revoluţia bolşevică a fost una autentic rusească, criticând în acelaşi timp politica externă a bolşevicilor. În vara lui 1918, acesta a fost nevoit să fugă din Moscova aciuindu-se într-o zonă controlată de armata albgardistă. Ascunzându-se în Omsk, apoi în China şi în Harbin, a criticat contra-revoluţionarii pentru relaţiile lor prea strânse cu interesele străine… În noiembrie 1920, Ustrialov, împreună cu trei poeţi exilaţi, care mai târziu vor deveni scriitori sovietici celebri, înfiinţează revista “Okno” (Fereastra). Influenţa lui a devenit foarte mare în emigraţie. A organizat conferinţe naţional bolşevice la Paris, a început să publice buletinul “Smena Vekh (Schimbarea bornelor)” în Praga, un cotidian “Nakanun” (În ajun) în Berlin, iar în Bulgaria a înfiinţat un grup militant important (conducătorul căruia a fost asasinat mai târziu de către albgardişti).

În Rusia, de asememena, smenovehismul nu a trecut neobservat, Lenin avea în vedere o eventuală întoarcere triumfală a lui Ustrialov la Moscova (fapt care nu s-a întâmplat, în pofida faptului că majoritatea partizanilor săi s-au întors mai târziu în Rusia). Au apărut cu concursul lui Lenin unele articole din seria “Smena Veh” în Pravda, tot el a făcut ca Nakanun să fie finanţată în secret și a evocat favorabil existența acestui curent în cadrul celui de a 11-a Congres al Partidului Comunist, în martie 1922. După moartea lui Lenin, smenovehiștii care a au susţinut atacurile asupra lui Kamenev, Buharin şi Troțki, au fost apăraţi personal de Stalin, care i-a apreciat destul de mult. Se spune că atunci când a fost expulzat din URSS, Troțki ar fi strigat, “Aceasta este o victorie a lui Ustrialov!”

Dintr-un punct de vedere teoretic, Ustrialov care gândea în termeni de măsurare a puterii, afirma că “Numai un stat puternic fizic poate să posede o mare cultură. Puterile mici pot prin natura lor să-şi dovedească eleganţa, onoarea, chiar eroismul, dar organic, sunt incapabile de măreţie, care necesită un stil superior, o puternică unitate de gândire şi de acţiune “. El a considerat de asemenea că “Guvernului sovietic depune toate eforturile pentru a unifica teritoriilor periferice cu Centrul în numele Revoluţiei Mondiale. Patrioţii ruşi vor lupta pentru acelaşi obiectiv, în numele unei Rusii Mari şi indivizibile. În pofida tuturor diferenţelor ideologice, ei vor urma aceeaşi cale.”

Unul din ucenicii lui, poetul Vladimir Holodkovsky, a declarat că “URSS nu este doar o stare de dezvoltare a Rusiei ca o entitate etno-geografică, este un punct de cotitură în evoluţia de la naționalitate la umanitate. Dacă Moscova lui Ivan Kalita a fost capabilă să reunească pământul rus într-un mare imperiu prin glorie și cuceriri, Moscova Sovietică va începe să reunească un imperiu al muncitorilor şi al libertăţii”.

Naţional-bolşevismul rus după 1927
În pofida celor 500 pagini, lucrarea lui Agursky lasă un anumit sentiment de lipsă. Ea nu reuşeşte să ne ofere o analiză a triumfului stalinismului în “Marele Război Pentru Apărarea patriei” și evoluţia ideologică a celor din exil (3).
La fel, evoluţia actuală a naţional-bolşevismului urmează să fie cercetată.
Ce genealogie ideologică am putea trasa până la dizidenții național-bolșevici de la începutul anilor 70? Să fi fost gruparea lui Fetişov, care a renunţat la partidul comunist în semn de protest faţă de destalinizare, afirmând că “leninismul are mai multe în comun cu ortodoxia rusă şi slavofilism decât cu marxismul şi catolicismul” şi că “doar o uniune dintre ortodoxia rusă şi leninism poate produce o viziune ideală a lumii cu adevărat rusească, fiind o sinteză a experienţelor mai multor generaţii în decursul secolelor” (4). Să fi fost sistemul “ultras” al lui Gennadiy Shimanov, partizanul celei de a treia Rome, care estima că regimul sovietic era singura organizaţie politică care a fost capabilă să se opună “putregaiului democraţiei occidentale”, mobilizând masele pentru un nou obiectiv istoric: Imperiul (5).

În fine, ar putea fi vorba şi de liderii curentelor tuturor partidelor comuniste bolşevice, Partidul Comunist din Rusia, Partidul Comunist al Muncitorilor şi unele grupări şi reviste care sunt clasificate ca cercuri “roşu-brune” (6).

 

 

Note

1 Ideoloqia natsional-bolshevizma, Moscou, 1980; L’idéoloqie nationale-bolchevique, Thèse, Ecole des Hautes Etudes, Paris, 1983; The third Rome. National bolchevism in the USSR, Westview Press, Boulder, 1987; La terza Roma. Il nazionalbolscevismo in Unione Sovietica, 11 Mulino, Bologne, 1989. Agursky este fiul lui Shmuel Agursky (1889-1947), care a fost secretar general al secțiunii evreiești a Partidului Comunist al URSS, apoi director al Institutului de Istorie al acestui partid. La mijlocul anilor 70, Agursky a publicat în numărul 118 al Novvi zhurnal un articol asupra „Pericolului neo-nazist în URSS”, unde a lansat un ”apel evreilor și creștinilor pentru a se uni în lupta împotriva neo-păgânismului”.

2 „Extrema dreaptă adopta aproape același program social și aproape aceleași metode de propagandă ca cele utilizate de partidele revoluționare. Singura diferență era că de o parte se promitea maselor redistribuția forțată a proprietății în numele unui țar autocrat reprezentând interesele populare și apărător al poporului contra opresiunii bogaților, în vreme ce de cealaltă parte se promitea același lucru în numele muncitorilor și țăranilor uniți într-o republică democratică. Această diferență era doar formală și astfel am putea probabil explica straniul fenomen al elementelor unei stângi radicale și ale unei drepte radicale trecând fără probleme de la o tabără la cealaltă.” Sergei Kryzhanovsky, fost ministru, citat de Agursky, p. 119 ediția engleză.

3 Konstantin Rodzaevky, șeful Partidului Fascist Rus, de exemplu, vedea în 1946 în Stalin pe Vojd-ul (șeful) poporului rus, estimând că ”stalinismul este exact ceea ce noi am numi fascismul rus. Este fascismul nostru rus fără iluziile și erorile noastre” și spera în ”victoria ideii luminoase staliniste”. John J. Stephan, The russian fascists. Traqedv and farce in exile. 1925-1945, Hamish Hamilton, Londres.

4 Alexander Yanov, The russian new riqht, University of California, Berkeley, 1978, p.76.

5 idem, p. 113 și urm.

6 Frontul Național Bolșevic, creat în primăvara lui 1933, se referă la Ustrialov, ca și la Niekisch și la Thiriart.

 

 

Articolul a fost preluat de pe site-ul http://www.voxnr.com/cc/d_pays_est/EpuFVZAApErmBERFza.shtml. În varianta de acolo, nu avea notele traduse și avea o seamă de imperfecțiuni de interpretare, pe care am încercat să le eliminăm (n. C.P.)

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

hehey