Mesaje din Sirius (XXXVIIII) Ţiganii – între decalogul Mariei Tereza şi reglementările UE

Pe cei care descoperă, adesea cu neplăcută surprindere, că Europa este invadată de o seminţie rebelă, fără  spiritualitate, fără Dumnezeu („ţiganii sunt singurii necreştinaţi”), primitivă în toate, refractară la legi şi reguli, ataşată doar de cutume fără sens pentru civilizaţie, împotriva ei chiar, istoria are vocaţia să-i tulbure şi mai tare, şoc care-i posibil totuşi să-i trezească la realitate. Aceeaşi istorie le va infirma prejudecata, repede pusă în circulaţie după destrămarea imperiului sovietic, că ţiganii certaţi cu legea, bunele moravuri şi valorile europene n-ar fi decât români troglodiţi, îndobitociţi de comunism. Realitatea este însă că ultimii robi ai Europei au dat mult de furcă monarhilor luminaţi sau mai puţin luminaţi, cu mult înainte de a se cristaliza o conştiinţă europeană cât de cât coerentă, deranjaţi de disconfortul creat de ţigani, de existenţa şi modul de viaţă al acestora. Împărăteasa Maria Tereza a simţit între primii duhoarea nespălării lor, elaborând legi, dictând măsuri de asimilare şi civilizare, încercând politici specifice, continuate de Iosif al II-lea. Mai multe decrete imperiale (1758, 1761, 1766, 1773) formează împreună un insolit decalog: 1. sedentarizarea şi interzicerea nomadismului ţiganilor; 2. stimularea de a învăţa unele meserii căutate în imperiu; 3. creştinarea cu biciul; 4. deprinderea cu modul de viaţă cât de cât civilizat; 5. interzicerea utilizării limbilor ţigăneşti; 6. interzicerea căsătoriilor între ei şi, în consecinţă, încurajarea căsătoriilor mixte; 7. împroprietărirea cu pământ şi obligativitatea de a-l cultiva; 8. plasarea copiilor trecuţi de cinci ani în familii creştine sau în orfelinate, îndepărtate de locul naşterii lor; 9. înrolarea, la vârsta potrivită, în armata cezaro-crăiască; 10. abolirea oricăror cutume şi a tot ceea ce ar putea să le amintească de vechiul mod de viaţă (între care interzicerea dreptului de a avea cai!).

(Se pare însă că programul de asimilare a reuşit doar în câteva comitate din Ungaria, noua entitate binemeritând numele de „unguri noi”. Fenomenul reverberează până în zilele noastre, în Ardeal creându-se un paradox identitar, ungurii noi fiind număraţi şi de voievozii ţiganilor şi de domnul Laszlo Tokes. Ungurii noi dau, în bună parte, identitate şi culoare locală şi aşa-zisului Ţinut Secuiesc, dominat totuşi de ungurii vechi.)

Şi nemţii încercaseră ceva similar, Frederic al III-lea al Prusiei formând sate ţigăneşti, sperând că astfel o să stârpească năravul endemic al furtişagurilor, fiind greu de presupus că aceşti sinţi se vor fura între ei, pentru simplul motiv că nu prea aveau bunuri. Dar ţigani au existat peste tot în Europa, regele spaniol Carol al III-lea încercând, şi el, să rezolve dificila chestiune prin măsuri similare: interzicerea nomadismului, limbii ţigăneşti şi straielor tradiţionale. Dar sedentarizarea acestor gitanos este respinsă în fel şi chip de cetăţeni, care nu-i vor în preajmă.

Prin această ultimă afirmaţie venim brusc şi oarecum fără premeditare în actualitate. Am stabilit cel puţin că ţiganii nu sunt nicidecum fenomen specific ţinuturilor româneşti. Din nefericire, nu se ştie prea bine de unde şi când au ajuns aici. Se presupune că ne-ar fi fost conaţionali încă de pe vremea lui Alexandru cel Bun, dar atestarea lor documentară este stabilită pe la 1387, un număr destul de mare de ţigani fiind atunci donaţi prin ucaz unor mănăstiri. Ipoteza că au fost robi ai tătarilor care, la rându-le, au căzut în robie ar explica, măcar în parte, cum au ajuns până la Dunăre şi mai departe.

Dar să nu întârziem prea mult în istorie, deşi aceasta se regăseşte din plin în atitudinea contemporanilor noştri din Occident faţă de ţigani. Dacă Maria Tereza le interzicea să mai locuiască în bordeie şi corturi, să cerşească, să vorbească o limbă doar de ei cunoscută, nu la fel procedează şi UE, punând carul înaintea boilor? Atâta doar că Bruxellesul nu-i deranjat deloc că ţiganii îşi vorbesc limba, ci doar de aceea că nu găsesc un limbaj comun cu mai marii Europei. Atât Maria Tereza cât şi Iosif al II-lea obligau ţiganii să se şcolarizeze, interzicându-le „să umble goi pe străzi sau să doarmă claie peste grămadă, fete şi băieţi, în bordeie, dar şi să aibă cai” (Emmanuelle Ponce). Împărăteasa nu ajunsese însă la ipocrizia de azi a Occidentului care oferă ţiganilor drepturi pe care să nu le poată duce, în final interzicându-le să şi le exercite. Nodul gordian, ni se spune, este educaţia. Dar educaţia nu rezolvă totul. Educaţia este, din punctul de vedere al democraţiei mimate, chiar periculoasă, un ţigan şcolit putând vota împotriva stăpânilor. Dar, iată, adaptată la agenda cetăţeanului, Europa încearcă să spulbere reduta ţigănească prin mijloace de-a dreptul exotice, cum ar fi interzicerea cerşetoriei. La aceasta, răspunsul unui voievod al ţiganilor nu întârzie: „Munca cerşitului (!) nu ne-o poate lua nimeni. Vreţi să ieşim la drumul mare şi să dăm la cap?”. Din această perspectivă, îndemnul Europei exasperate către autorităţile române este, la rându-i, cât se poate de clar: „Luaţi-vă ţiganii înapoi, sunt o pacoste, sunt necivilizaţi şi murdari, au porniri criminale. N-au nici măcar capacitatea de a se organiza într-o mafie, ca la noi, s-avem cu cine face înţelegeri. Îi acceptăm, în schimb, cu dragă inimă, pe doctori, pe ingineri, pe cei superior instruiţi, cu condiţia ca, la rându-le, să accepte salarii mai mici decât nativii noştri”. Iar acesta-i doar primul capitol al filosofiei integrării…

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

hehey