Mesaje din Sirius (XXXVII) Halep şi Iohannis – binomul frustrării naţionale

Au intrat în atenţia publicului larg cam în acelaşi timp, acum un an şi jumătate, adiţionând preferinţe şi motivaţii divergente. Dacă celor care nu sunt chiar entuziasmaţi de succesele simpaticei jucătoare de tenis li se contestă calitatea de buni români, speranţa că actualul primar al Sibiului ar putea schimba ceva în politica noastră, în sensul alinierii la valorile europene (definite, e drept, aleatoriu) vine şi din frustrarea exprimată ca atare: „E bun, domnule, că nu-i român”. Simpatica Simona Halep afirmă, în orice împrejurare, că-şi iubeşte ţara şi originile (aromâne!), entuziasmându-i chiar şi pe cei care n-au văzut-o nici măcar o dată într-o confruntare sportivă. Nu cred însă că românismul fetei din Constanţa face parte dintr-o strategie de marketing sportiv, ea neavând ceva de câştigat de pe urma aplauzelor din afara arenei. Dar dl Klaus Iohannis, ataşându-se spontan şi cu determinare teutonă, de liberalismul românesc, e tratat, iată, ca un descălecător. Şi se poartă ca apare… Însă atât entuziasmul stârnit de performanţele sportive ale Simonei Halep, cât şi speranţa că neamţul va fi omul politic apt să limpezească apele atât de învolburate ale vieţii noastre postdecembriste sunt declanşate de profunde frustrări colective, de stări paradoxale a căror vocaţie este transformarea, în retorta alchimiei speranţei, a eşecului în triumf. Pentru că, să revenim cu picioarele pe pământ, Simona Halep a pierdut, consecutiv, două finale, la Roma şi la Paris, finalele cele mai importante  ale vieţii ei sportive de până acum şi, oricât am admira progresele acesteia, evidente şi demne de admirat, nu putem face totuşi din înfrângeri sărbători naţionale „consfinţite”, iată, pe crucea de pe Caraiman. (Acordarea titlului de profesor onorific Simonei Halep de către conducerea facultăţii din Constanţa, la care sportiva şi-a început doar studiile este, orice s-ar spune, o decizie… licenţioasă.) Şi ascensiunea lui Klaus Iohannis se asociază, la urma urmelor, tot cu o înfrângere, aceea a liberalismului românesc, exact după un veac şi jumătate de la coagularea sa politică, prin abandonarea, în Parlamentul European, a grupării liberale şi asocierea cu „popularii” majoritari, chiar dacă iniţiativa nu-i aparţine. Tot domnia sa este şi unul din promotorii conjuncturali ai „comasării” cu democraţii de sorginte băsistă şi melancolie liber schimbistă, ceea ce trezeşte, în unele cercuri, justificate temeri asupra pierderii identităţii ultimului nostru partid istoric.

Nutrită cu proiecţii bovarice, psihologia colectivă a contemporanilor noştri (numită, într-o prejudecată identitară larg acceptată, şi psihologia neamului) are un mecanism de compensare în care povara românismului e uşurată de decizia integrării europene întrucât am fi „băştinaşi” europeni iar nu seminţie tolerată, de aici rezultând însă şi complexe care o iau razna. În plus, cunoaşterea de sine este, de cele mai multe ori, deficitară, balansând ameţitor între omogenitate şi eterogenitate. Spectacolul identitar devine, cu toate ingredientele lui de ultimă oră, grotesc, generând frustrări dar şi cutezanţe greu de explicat. În ceea ce mă priveşte, înţeleg de unde vine speranţa unora că doar un alogen ar putea aduce echilibrul în politica românească. Am experimentat, istoric, cu destul succes ideea, prin chemarea în Principatele Unite a celui care va deveni regele României, Carol I-ul. Dar labilitatea de-acum a concetăţenilor noştri nu vine din amintiri atât de îndepărtate, ci dintr-o exasperantă frustrare postdecembristă, generată de aceea că una se decide la urne şi alta se-ntâmplă după spectacolul democraţiei fără popor.

Desigur, în condiţiile unei democraţii consolidate, n-ar trebui să ne îngrijorăm că preşedintele ales al României e neamţ, primul ministru ungur, ministrul de interne bulgar, iar doamna Koveşi e când procuror general, când şefa D.N.A., după necesităţi şi împrejurări. Dar, cum democraţia noastră conservă încă largi suprafeţe de originalitate iliesciană chiar şi fără dl Ion Iliescu, îşi face loc, iată, cu destulă îndrăzneală, ideea că şeful statului n-ar trebui să fie, în continuare, un român din stirpea celor obişnuiţi să joace la ruleta politică dezamăgirea conaţionalilor. Dacă domnul Iohannis va candida la preşedinţia României şi va fi ales, faptul că-i neamţ se va dovedi, totuşi, fără importanţă, cum fără importanţă a fost, la Sibiu, că un reprezentant al Forumului Democratic al Germanilor, bun gospodar şi om de cuvânt, a fost preferat lui, să zicem, Ghiţă Ciobanul. Dar frustrarea politică a românilor se poate adânci, ei fiind chemaţi să se entuziasmeze, cum spuneam, şi de eşecuri. Să ne amintim doar cu câtă bucurie l-am întâmpinat pe preşedintele Statelor Unite, după întâlnirea de la Praga, la care ni s-a promis intrarea în NATO, în ultimul moment trântindu-ni-se însă uşa în nas. Curcubeul din Piaţa Universităţii a fost atunci simbolul unui mare eşec transformat în sărbătoare naţională…

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

hehey