Cărţile Estului (XIX) Un prinţ la periferia imperiului

Motto: Dacă n-are omul preţ prin sine, ce folos de naşterea-i înaltă?

Şota Rustaveli, Viteazul în blană de tigru

 

Zona cu cei mai înalţi munţi de la marginea lumii cunoscute, locul unde Prometeu a fost legat în lanţuri, Noe şi-a găsit loc de acostare după potop, iar Iason şi-ai săi argonauţi s-au avântat să caute lâna de aur, va fi pentru ruşii ceva mai pragmatici marginea imperiului lor euroasiatic, cu cel mai bun vin de pe faţa pământului şi grâne fără seamăn. Tot aici creştinismul a fost acceptat ca religie oficială cu mult înainte de a fi tolerat în Europa Occidentală. Georgienii care populează centrul Transcaucaziei sunt, după unii istorici, descendenţi ai iberilor, realizând sinteza culturală între Bizanţ şi Orientul persan, apoi arab. Dar asta nu i-a ferit de sabia necruţătoare a lui Genghis Han  şi a lui Tamerlan. „Râvnită şi dispreţuită de vecinii războinici, de mai multe ori invadată, împărţită, jefuită, pustiită, decimată de armatele persane şi turce şi de incursiuni urmate de vânători de animale umane (mai ales femei destinate haremurilor), Georgia a apelat zadarnic la protecţia rusă” (Boris Souvarine). Felul în care dinastia Romanovilor îi acordă totuşi în cele din urmă protecţia e anexarea din 1801. Georgienii temerari se retrag în cetăţile naturale ale Caucazului, încercând să-şi menţină independenţa sau măcar să nu accepte invazia fără împotrivire. Şi pe plan cultural luptă cum pot împotriva rusificării, menţinându-şi felul de a fi. (Se afirmă că însuşi georgianul Stalin, cel mai cunoscut „rus” al secolului al XX-lea, vorbea stricat limba lui Petru cel Mare, strecurând în conversaţii şi câte un cuvânt rostit la Tbilisi.) Mai vechi decât ruşii, georgienii, chiar ajunşi la sapă de lemn, au o conştiinţă nobiliară uneori demonetizată: „în ţara asta prinţii sunt mai numeroşi ca găinile”, observa von Thielmann, după o călătorie în vechea Colchidă, tot el făcând o remarcă mai puţin favorabilă acestor prinţi care-şi arogau titluri dacă erau proprietarii a doar cinci-zece hectare de teren, „scăpătaţii” înghesuindu-se să se înroleze în armata imperială, pentru că le plăceau epoleţii de ofiţer.

Când această lume plină de legende dar şi de suferinţă, de culori aprinse dar şi de întuneric, de cântec dar şi de zgomotul asurzitor al războiului se trezeşte în preajma unei revoluţii care ar putea să submineze autoritatea Rusiei ţariste, ideea străveche a luptei dintre bine şi rău se încarcă de nedumeriri şi se clatină, tulburând rânduiala, oricum fragil împământenită, la periferia marelui imperiu. Acesta este momentul pe care îl desfăşoară sub ochii noştri georgianul Ciabua Amiredjibi în romanul său Data Tutaşhia: o construcţie epică impresionantă, în care autorul îl prinde pe cititor ca într-o plasă, folosind cu nerv şi cu măsură toate instrumentele literare ale seducţiei, de la măiestria cu care mişcă personajele în eşafodajul uriaş al naraţiunii, la echilibrul desăvârşit între forţa dramatică, umorul surprinzător şi lirismul ascuns în cugetările amare despre şansa omului drept de a supravieţui, neîntinat, într-o lume strâmbă. Într-o asemenea lume nu e cu totul nefiresc ca doi veri crescuţi împreună, ca fraţii, s-o apuce pe căi diferite: Data Tutaşhia devine abrag, un fel de haiduc a cărui faimă fără pată impune teamă şi respect, iar Muşni Zarandia, apreciat pentru inteligenţa şi integritatea lui, conduce un temut serviciu secret, mai întâi la Tbilisi, apoi la Petersburg. Unul este fugarul urmărit şi hăituit, celălalt – urmăritorul abil şi necruţător; două caractere puternice, două destine în conflict, unite tragic nu doar prin sânge, ci şi printr-un aprig cod moral ce le impune verticalitate, stăpânire de sine, modestie şi dispreţ faţă de pericol. Unul din cele mai îndrăgite simboluri naţionale este viteazul pe cal alb, cu sabia ridicată spre soare în numele dreptăţii, dar şi al unor cutume care glorifică violenţa ca nobilă îndeletnicire şi balsam pentru orgoliul rănit. Răpus chiar de fiul său „din flori”, Data va fi el însuşi victima acestor cutume pe care, mai mult resemnat decât bucuros, le-a acceptat de-a lungul unei vieţi prea pline de tragice învăţăminte.

Tutaşhia este numele abragului care poartă în sacul lui de pribeag epopeea lui Şota Rustaveli Viteazul în blană de tigru, dar şi numele celui mai de seamă zeu din panteonul păgân al Georgiei, cel care „dorind să zdrobească puterea răului, repede suliţa „în gâtlejul încins de văpăi” al balaurului, dar balaurul nu moare, ci dimpotrivă, îşi sporeşte puterea, „fiindcă pentru un cap tăiat crescură şapte, şi se spori răul în lume de şapte ori câte şapte, iar văzând acestea căzu în deznădejde luminosul tânăr, fiindcă pricepu: nimeni nu poate izbăvi firea omenească în afară de omul însuşi; şi hotărî atunci, în duhul său atotcuprinzător şi nemărginit, să se facă om.” În peregrinările lui prin lume,  Data Tutaşhia ştie şi el ce are de făcut: „A fi om de omenie şi adevărat abrag, nu înseamnă deloc că eşti alungat şi fugi. Dimpotrivă, omul bun trebuie să fie el însuşi urmăritor. Să urmărească răul făcut de oameni şi să schimbe acest rău în bine. Dacă nu ţi-ai propus ca din bezna celor răi, cel puţin pe unul să îl schimbi în bine, atunci pe oamenii răi nu-i mai poţi socoti duşmanii tăi. Pentru că oameni răi sunt aproape toţi cei ce alcătuiesc lumea. Dacă pe toţi oamenii îi socoteşti duşmanii tăi, atunci de cealaltă parte eşti singur cuc, iar împotriva ta sunt toţi. Şi ei te vor copleşi.”

La începutul anilor `70, când a scris romanul Data Tutaşhia, Ciabua Amiredjibi nu avea libertatea să traverseze graniţa dintre ficţiune şi realitatea unei ideologii totalitare. Trebuia să-şi încerce şansele într-un spaţiu mai mult sau mai puţin esopic. Şi a reuşit în chip strălucit. „Comuna” din pădure, unde sclavii muncesc în condiţii cumplite la extragerea unei argile speciale şi sunt obligaţi să-şi slăvească soarta, îndobitociţi astfel de „iarba otrăvită” a supunerii ce le asigură, vremelnic, supravieţuirea – este una dintre cele mai tulburătoare parabole ale dictaturii care striveşte omul şi umanitatea. Subversivă este şi ideea, abil insinuată printre rânduri, că Muşni Zarandia s-a strecurat în Ohrana ţaristă pentru a observa şi controla mişcările administraţiei imperiale în beneficiul poporului său, sfidându-i cu tăcerea lui indiferentă pe cei care-l bănuiau de trădare.

Deşi nominalizat, în două rânduri, la Nobelul literar, în 1996 şi 1999, pentru romanul Data Tutaşhia, tradus în 29 de limbi, inclusiv în limbile culte ale seminţiilor din fosta U.R.S.S., georgianul Ciabua Amiredjibi este, cel puţin la noi, ca şi necunoscut marelui public. N-ar trebui să ne mirăm prea tare. Tălmăcit, în 1981, din limba rusă, Amiredjibi părea cititorului român un produs minoritar de uz propagandistic. Ca să nu mai vorbim de faptul că tirajul acestui mare roman a fost extrem de mic.

Deşi căile acordării Nobelului literar sunt încâlcite şi, adesea, oculte, refuzarea în două rânduri a unei capodopere precum Data Tutaşhia poate nedumeri, mai ales dacă ne amintim cine a beneficiat în acei ani de laurii juriului de la Stockholm. În 1996 e preferată poeta poloneză Wislawa Szymborska. Până la un moment dat o Veronica Porumbacu a poeziei poloneze, în sensul că, pentru ea, realismul socialist era literă de lege şi opţiune morală, Szymborska va îngroşa, odată cu trecerea anilor, rândurile disidenţilor, va colabora direct cu interpreţi şi compozitori la modă, versurile sale devenind piese de rezistenţă ale culturii pop. Probabil că Gunter Grass, premiat în 1999, ar fi meritat acest premiu ceva mai devreme; dar în competiţie cu Ciabua Amiredjibi, germanul înrolat voluntar în trupele paramilitare de elită SS se plasează într-o penumbră jenantă.

Georgianul nu este doar autorul acestui roman, Gora Mborgali sau surâsul destinului, apărut în 1994, după doisprezece ani de elaborare discretă, întregind, tot în marginea capodoperei, literatura Gulagului. Dintru-nceput va trebui să observăm însă că,  prin componenta estetică, romanul georgianului se deosebeşte de tot ce se scrisese pe această temă, dominată de memorialistică. Şi Ciabua Amiredjibi a trăit în Gulag, din 1944 până în 1959, dar nu neapărat viaţa în Gulag şi-a propus să o înfăţişeze în Gora Mborgali. La data apariţiei romanului, Soljeniţîn, Şalamov şi alţi câţiva mari scriitori făcuseră dezvăluiri teribile despre aceste fabrici ale terorii şi morţii. Petrecând şaisprezece ani în gulagurile sovietice, Amiredjibi nu voia doar să aducă o mărturie în plus despre infernul siberian, ci mai ales despre calvarul georgienilor sub comunismul „girat” de Stalin, geniul rău al conaţionalilor săi. Evadând ultima dată dintr-un lagăr plasat în zona cercului polar, pe o furtună cumplită, pentru a interpune între el şi urmăritori cortina zăpezii spulberate de vântul năprasnic, de gerul care rareori scădea sub minus treizeci de grade, cu hrană de supravieţuire doar pentru o săptămână-zece zile, impunându-şi un ritm de marş de doisprezece kilometri pe zi, din cei o mie cinci sute-două mii care să-l scoată la un deloc sigur liman, Gora îşi stimulează, pentru a nu claca, amintirile copilăriei şi adolescenţei, apoi evenimentele tot mai apropiate de coşmarul stalinist. Ca şi în Data Tutaşhia, trama se desenează pe canavaua urmărit-urmăritor. În primul său roman însă, apărut la Tbilisi în 1973, contele Szeghedi, comandantul jandarmeriei ruse din Caucaz, şi abragul Data Tutaşhia aduc afabulaţia în cadrele mitologiei locului, confruntarea lor devenind epopeică. În Gora Mborgali, Mitilenici, anchetatorul şef al unei regiuni siberiene plantată cu lagăre din care evadarea înseamnă, în cele mai multe cazuri, moarte, îşi urmăreşte prada cu „neobişnuită abilitate psihologică”. Se nimereşte să fie din tată gruzin, trimis de ruşi să moară în pustiul îngheţat,  şi mamă rusoaică. Precum un şef de stat major, el se „instalează” din birou pe urmele evadatului, înfigând steguleţe în posibilele zone în care acesta ar putea ajunge. E vorba de refugii de vânătoare sau de cabane ale geologilor, de locuri ceva mai ferite de excese climatice sau de mici localităţi în care evadaţii n-au nici o şansă să fie primiţi cu prietenie. Urmărirea are o componentă psihologică extrem de tensionată. Imaginaţia lui Mitilenici ţese, cu voluptate şi răbdare, o veritabilă pânză de păianjen: cine şi în ce fel l-ar fi putut ajuta pe Gora să evadeze, cine-i sunt prietenii din lagăr şi dinafara lui, ce abilităţi de supravieţuire are, cât e de sănătos şi când ar fi pe cale să comită vreo greşeală oricât de mică. Ar putea recurge la ajutorul aviaţiei, ar putea solicita un elicopter, cum de altfel ştie prea bine şi Gora şi cum de altfel se întâmplă la sfârşit, dar spaţiul de explorat e imens. Urmăritorul ştie că orice s-ar întâmpla, dacă evadatul scapă cu viaţă şi, după opt-nouă luni, reuşeşte să ajungă la destinaţie, care, în mod fatal, va fi Caucazul, Georgia, nu face decât să cadă singur în plasă, acolo fiind aşteptat şi prins. Ştie dinainte cu cine ar putea lua legătura, punându-i sub observaţie pe eventualii tăinuitori.

Tehnica narativă a acestui roman scris în doisprezece ani este, în ciuda aparenţelor, riguroasă. Autorul îşi disciplinează memoria, îşi structurează relatarea, deşi semnificaţiile n-au întotdeauna aceeaşi direcţie, iar povestitorul aboleşte adesea cronologia. Dar, pe măsură ce Gora se apropie de final, enorma distanţă, spaţiul nesfârşit pe care-l parcurge comprimă tot mai mult şi timpul povestirii încât, la câteva sute de kilometri de Georgia, amintirile fugarului reintră de la sine în filonul aşa-zis biografic, până la limita poststalinismului, spre sfârşitul romanului el dând o raită şi prin „era” Hruşciov-Brejnev, când Gulagurile sunt înlocuite cu domiciliile obligatorii. Amintirile lui Gora sunt, în intenţia autorului, povestiri mai ample sau mai scurte dar care, percepute de cititor ca tot unitar, înfăţişează o frescă deosebit de complexă, vie, unitară.

Nu trebuie să ocolim ideea că literatura Gulagului a devenit, prin forţa lucrurilor sau prin simplă contaminare, un capitol eterogen al literaturii sovietice, ruse. Nu orice pagină care relatează evenimente petrecute în lagăr are cu necesitate şi valoare literară. Amiredjibi observă, prin Gora, nu fără arţag polemic şi cu aparent misoginism, că există şi „produse” marginale, mai ales ale memorialisticii: „Am rămas cu impresia că jurnalul, ca literatură penitenciară, începuse să ia amploare. Şi cum, în acelaşi timp, devenise la modă şi necurăţenia, mă întrebam de ce. A, da, femeile! Dar femeile acelea nenorocite, lagăristele mele, ce să facă în perioadele mai laxe, când şi ele excelau în prostie, ignoranţă şi îndrăzneală? Ţineau şi ele câte un jurnal: o listă cu infidelităţi, cu cine se culcau, cum, când şi unde; cu ce bărbaţi şi în ce loc mai prielnic se întâlneau cu un lagărist ca şi ele, şi câte alte detalii. Celor din lagăre apropiate li se întâmpla să trăiască mai mult cu acelaşi bărbat, chiar dacă, pe de altă parte, nu se puteau suferi. Dar ce puteau face, în condiţiile infernale ale paradisului terestru în care fericirea şi nenorocirea se gustau ca tăciunii aprinşi?”.

Deşi menţinută la cote înalte, tensiunea confruntării dintre Gora şi Mitilenici pare a fi atenuată totuşi de uzura istoriei. Pe traseul evadării, călăuză ceva mai sigură fiindu-i cursurile unor râuri, cabanele în paragină din pustiul de gheaţă al taigalei, din smârcuri şi mlaştini, fugarul are surpriza să dea peste lagăre lăsate în plata Domnului sau pur şi simplu părăsite de autorităţi, în care mai vieţuieşte totuşi, în condiţii subumane, „un fel de populaţie fără căpătâi, surghiunită care pe unde se nimerise”. E vorba de alte dimensiuni infernale ale paradisului terestru. Erau bărbaţi şi femei care, deşi îşi ispăşiseră pedepsele, rămăseseră pe loc, nemaiavând pe nimeni care să-i aştepte, nemaiavând o casă spre care să se îndrepte sau un rost pe lume. „Cu vremea – observă Gora – lagărul devenise un fel de staţie; administraţia şi-a schimbat şi ea clădirile şi-n cele părăsite s-au mutat văduvele cu copii, pentru că slujbaşii administraţiei care se mai culcaseră cu ele nu le-au luat cu ei în noile lor locuinţe. Aşa că cele rămase cu copiii după ele au alcătuit cu timpul o nouă populaţie. Şi cu cât creştea numărul lagărelor transmutate, cu atât creştea şi populaţia de văduve cu copii. Şi din ce trăiau? Păi, fiecare avea, în primul rând, un acoperiş deasupra capului, un prici de lemn drept pat de dormit sau, în cel mai bun caz, un pat răzleţ, luat de la foştii locatari. Saltele, cei mai mulţi nu aveau, iar despre perne sau cearşafuri, nici vorbă, acestea fiind considerate ca nişte boarfe de prisos, ba chiar o insultă pentru cineva de condiţia lor. În afară de asta, nici un articol de menaj, în afara unor gamele de aluminiu părăsite de foştii lagărişti şi a unor linguri ca vai de lume. Sărăcie lucie! Iar de mâncare coji de cartofi, adunate şi ele care, cum şi de pe cine ştie unde. Vara mai adunau fructe de pădure şi ciuperci…”

Chiar şi în aceste împrejurări Gora este urmărit. Primit în cabana unui bătrân care-şi zicea paznic, ospătat şi ajutat să se pună pe picioare, are totuşi suspiciuni care se dovedesc întemeiate. Bătrânul îi mărturiseşte că sublocotenentul din echipa lui Mitilenici îl sfătuise ca atunci când evadatul din lagărul situat la cercul polar va apărea, să-i dea merinde şi să-l lase să plece mai departe. Mai mult, când să ajungă la finiş, acesta fiind totuşi la vreo patru sute de kilometri, Mitilenici îi trimite în întâmpinare o „boarfă” îndrăgostită cu ani în urmă de fugar care-şi reconfirmă amorul, punându-l în gardă că în curând urmează să fie prins. Totul face parte din strategia cinică a lui Mitilenici de a menţine o relaţie care să-i satisfacă în cel mai înalt grad orgoliul şi instinctele primare de vânător, convertite în sentimentul datoriei şi profesionalismului total. Prin prinderea în tren a lui Gora spera să ajungă general…

Deşi în consideraţiile despre stalinism Gora evocă mai ales numele lui Ejov şi Iagoda, capi ai represiunilor deceniului patru al secolului XX, apoi al lui Buharin şi Beria care-şi vor găsi sfârşitul în faţa plutonului de execuţie, nu-l poate omite, bineînţeles, pe Stalin. Dar aprecierile georgienilor sunt fie de o distanţate totală, ei considerându-l un criminal „rus”, fie condescendente, pentru ei Conducătorul fiind mai degrabă o victimă a istoriei. Oricum, cine îi pronunţă numele, indiferent în ce context, trebuie să se aştepte la ce-i mai rău. În adunările publice, oamenii se întrec în urale la auzul numelui său, pentru a nu fi suspectaţi de cei din jur că ar nutri sentimente duşmănoase. În condiţiile în care delaţiunile se ţin lanţ, indiferent de motivaţie (vecini care vor să pună mâna pe spaţiul locativ al celor care vor fi încarceraţi sau deportaţi; colegi de muncă ce-şi manifestă vigilenţa inventând unii despre alţii atitudini duşmănoase noii orânduiri; copii şi tineri comsomolişti elogiaţi şi recompensaţi de autorităţi când îşi toarnă părinţii, nimerind apoi alături de aceştia în închisori, pierzându-şi viaţa întrucât cine are părinţi care complotează nu merită să trăiască; femei geloase care recurg la autorităţi pentru a-şi regla afacerile erotice etc. etc.), arestările şi dispariţiile unor oameni fără ca familiile să afle vreodată ce s-a întâmplat cu ei devin fapte cotidiene. Nimeni nu se miră când un paznic al vilei lui Stalin de lângă Tbilisi este deportat doar pentru vina de a-l fi zărit pe tătuc: „privirea lui duşmănoasă aţintită asupra marelui conducător trebuia pedepsită”. Oamenii încep să se obişnuiască chiar şi cu ceea ce nu le-ar fi trecut prin minte: represiunea în cascadă şi a celor care îi trimiseseră în închisori şi lagăre, a delatorilor, anchetatorilor, judecătorilor.  Oare delaţiunile nu fuseseră suficiente, oare ataşamentul faţă de stalinism se dovedise nesincer? Nici pomeneală. Stalin instaurase teroarea totală. Dacă nu ajungeau în faţa plutonului de execuţie sau nu mureau de foame şi de boli netratate, şi unora şi altora închisoarea, Gulagul le oferă timp suficient pentru examene de conştiinţă care nu duc nicăieri.

Pentru Gora, „fundăturile revoluţiei” sunt, deopotrivă, închisorile, lagărele şi domiciliile forţate, strămutările. Iar în Georgia aceste fundături erau percepute deosebit de acut. Dacă, la început, erau vârâţi după gratii sau luau drumul Siberiei intelectualii, nobilimea şi cei înstăriţi, în scurt timp „oricine putea fi închis; chiar şi ţăranii cărora li se luase totul”. Periculoasă pentru regim devenise şi categoria „ingenioşilor”, adică a celor care încercau să disimuleze, într-un fel sau altul, neaderenţa la idealul stalinist. Georgienii, mai ales georgienii, aveau sentimentul acut că sursa tuturor nenorocirilor devenise conaţionalul lor.

Stalin! Gora chibzuieşte, mai întâi, că de numele lui se leagă „o întreagă epocă de represalii, iar tot ce s-a petrecut atunci a fost rodul geniului său”. Geniu? Desigur, întrucât „fie în lumea de demult, fie în cea actuală, om care să-i cunoască mai bine pe oameni decât Stalin n-a existat, poate doar sfinţii sau diavolii, dar primii nu au vrut să fie împăraţi pe lumea asta”. Ca atare, cei din stirpea Conducătorului nutresc un ciudat amestec de sentiment al vinovăţiei şi de mândrie că, iată, dintre ei s-a ridicat un asemenea om. De aceea, în ţara lui Stalin, stalinismul se manifestă altfel decât oriunde: în seminariile teologice (unul dintre acestea fiind frecventat în adolescenţă şi de Iosif Djugaşvili) se predau, cu rigoare marxistă, „disciplinele materialiste”; lozincile afişate în lagărele siberiene, precum „Munca te face liber”, vor fi, prin ironia sorţii, identice cu cele de la Auschwitz; comandanţii politici ai închisorilor şi lagărelor, uneori chiar medicii, le-o spuneau bolnavilor de la obraz, cu un nemăsurat cinism: „Ce naiba, voi aţi fost aduşi aici să muriţi, nu să vă trataţi de boli!” Dar să revenim la geniul lui Stalin, la felul în care îl percepe Gora: „Iosif Djugaşvili se născuse cu setea de sânge în el şi, încă de la început, urâse lumea-ntreagă. Altfel, dacă n-ar fi fost aşa, poate că toată încrâncenarea din el s-ar fi putut îndrepta spre altceva: poezie, sau iubire, sau cine ştie ce, nu spre Marx, Engels, Lenin sau Plehanov. E drept că dacă în ţară altele ar fi fost situaţia şi împrejurările, altul  ar fi putut fi conducătorul. Deşi cum am fi putut să ştim că n-ar fi fost altul mai viclean şi mai însetat de putere? Ehei! Oricum, pe câţi nu i-am auzit dorindu-i – lui şi numai lui – viaţă lungă şi cât mai lungă”. Nu cumva gruzinul Gora încearcă să atenueze monstruozitatea unui conaţional? Să-l urmărim în continuare: „Lui Stalin îi plăceau vinul Rândunica Neagră şi brânza puturoasă. De aceea îl şi pomeneau gruzinii. Dacă mie mi-ar plăcea berea, crenvurştii şi Beethoven, credeţi c-aş putea fi neamţ? În document se află scris că era de origine ruso-gruzină. De necrezut! Dacă m-ar întreba cineva cine a fost Stalin, i-aş spune că a fost cineva anume, fără naţionalitate precisă, produsul unui amalgam octombrist, un fenomen socio-politic. Şi ce? Ar fi împuşcat mai puţini ruşi, evrei sau alţii de pe atunci, dacă ar fi fost altcineva? Politbiroul ar fi pus, în locul lui Stalin, pe secretarul general, să zicem Troţki sau Buharin, nu?”

Moartea lui Stalin nu-i întâmpinată în închisori şi lagăre doar cu uşurare, cu speranţă, cum s-ar fi putut crede. Un oarecare Kuzneţov, condamnat la moarte, dar căruia i se comutase pedeapsa la douăzeci de ani de muncă silnică, auzind ce se întâmplase, „plângea de-i săltau umerii”, întrebându-se cu tragică sinceritate: „Dacă a murit Stalin, ce-o să ne facem, cine-o să ne poarte de grijă?”.

„Toate evadările, urmăririle, chiar şi cea actuală (adică ultima –n.n.), întreaga mea poveste din lumea Cercului Polar nu-s decât un model al propriei mele vieţi, al faptului că trăiesc într-o permanentă goană” – chibzuieşte Gora. Din această pricină, nu trăieşte clipa  eliberării aşa cum s-ar fi cuvenit. Tocmai juca fotbal într-o echipă din lagăr, când e anunţat de un prieten să vină repede c-a fost eliberat. „Cum pot, vin”, e răspunsul terifiant al deţinutului. Va să zică nu putea să lase un meci de fotbal neterminat pentru un eveniment despre care simte că-l va „împovăra de şi mai multe griji”. E golit de orice speranţă. Dar trebuie să plece spre îndoielnica libertate: „Am primit o foaie de drum până la Tbilisi şi hrană uscată: scrumbie, cereale, trei pachete de zahăr, sare, untdelemn şi făină – mi le-au dat zicând că nu era gata coptura. Alimentele le-am lăsat în lagăr, am vândut foaia de drum în gară şi cu suplimentul de bani mi-am luat bilet clasa I până la Moscova”. Intuiţia sa e corectă. Când, mai târziu, revine totuşi la Tbilisi, constată că bunicul fusese scos din mormânt, în locul lui fiind „instalat” un comunist. Prin acelaşi mecanism administrativ casa îi fusese rechiziţionată şi oferită unui ştab local. Tatăl murise în închisoare, iar mama în lagăr. „Nu mai aveam pe nimeni – nici vii, nici morţi”. Mai trăiau câţiva prieteni, dar viaţa îi cam ticăloşise, precum pe Kvatadze, om „fără nici un Dumnezeu, înrăit şi viclean”. Evadările şi speranţele se dovediseră aproape fără sens.

În amintirile şi consideraţiile lui Gora despre comunism îşi face loc şi o referire la regimul instaurat de primul lider al partidului prosovietic din România: „Pentru Gheorghiu-Dej, arestatul, fie el opozant sau duşman de clasă, este un ins bolnav, fizic şi moral. Şi n-are dreptate? Gheorghiu-Dej a fost – zice-se – împotriva lagărelor, pentru că zicea că arestatul, oricum, pătimeşte destul şi n-ai de ce să-l mai rupi cu munca. Aşa că a făcut puşcării pentru unii ca mine. Ia încearcă să stai zece-doisprezece ani într-o celulă! Să vezi ce-o să te mai transformi! Iată deci un altfel de socialism, o altă variantă sau deformare a lui, de la linia noastră. Şi asta nu-i totul. Arestatului i se dădeau şi medicamente ca să nu aibă probleme de sexualitate, deci nu era nevoie să-l castreze. Cu vremea, s-a întâmplat ca mulţi tineri să iasă din închisoare sterili sau impotenţi. S-au însurat, dar copii n-au avut. Dorinţă era, da’ scule, ba, scuzaţi de expresie. La noi, aşa ceva nu s-a întâmplat. Şi de aceea socialismul nostru a fost mai uman, zău, vă rog să mă credeţi…” Haz de necaz, pentru că ticăloşia nu prea are grade de comparaţie. Oricum, această referinţă la socialismul românesc este surprinzătoare. De unde avea informaţia? În ediţia românească a primului său roman, apărut în 1981 la Editura Junimea din Iaşi, unul din traducători este Aurel State. Rănit în timpul războiului pentru eliberarea Basarabiei, luat apoi prizonier pe frontul Crimeei, State este trimis cu un grup de ofiţeri români în lagărul de la Vorkuta, unde-l cunoaşte pe Ciabua Amiredjibi. Amnistiat în 1955, în Uniunea Sovietică, eliberat, este arestat chiar după trecerea frontierei în România şi încarcerat la Jilava (Răzvan Codrescu şi Marcel Petrişor). În alt context, Gora menţionează că grupul românilor a fost iniţiatorul revoltelor din unele lagăre siberiene, la care s-au raliat aproape toate categoriile lagăriştilor. Nu-i deloc exclus ca, după eliberare şi reabilitare, georgianul să se fi interesat de soarta prietenului său român şi de varianta socialismului românesc. Oricum, tot în roman există un scurt episod care ne-ar putea confirma evenimentul: după eliberarea din 1959, studentul întârziat Gora este trimis în practică la Ploieşti, „un centru de extracţie şi prelucrare a petrolului din România”; e ţara lui Marcel, prieten de lagăr, pe care-l reîntâlneşte; ceea ce-i atrage atenţia în România este cetatea uriaşă a unui mare voievod transformată de Gheorgiu-Dej într-o închisoare din care evadarea fusese imposibilă.

Poetul şi eseistul Răzvan Codrescu afirmă, referindu-se mai ales la Gora Mborgali sau surâsul destinului, că „în spatele creatorului stă mărturisitorul şi pariul estetic păleşte în faţa pariului existenţial”. Admiţând dihotomia astfel formulată, va trebui să nu uităm totuşi că, în literatură, dacă pariul estetic păleşte, totul intră în penumbră, în cazul de faţă chiar şi pariul existenţial. Dar în romanul lui Amiredjibi nu se întâmplă asta.  Poetica prozei sale ne îndreptăţeşte să încadrăm această scriere între performanţele actuale ale unui picaresc sieşi suficient, ireductibil la o schemă oarecare. Continua fugă a lui Gora, resorbită uneori în fuga de sine, este o modalitate narativă în care se poate regăsi filonul unei teribile mizantropii. Poetizarea abjecţiei este o altă componentă a romanului (vezi tot pomelnicul iubirilor defuncte ale lui Gora, mai ales din zona prostituatelor, ca şi evocarea lumii interlope) care depăşeşte, aproape de fiecare dată, biograficul, existenţialul, în schemele sale recognoscibile. Gora se reconfirmă adesea în pesimism şi mizantropie, dar rămâne în coordonatele estetice ale romanului; e de observat că personalitatea sa atât de puternică, voinţa de a se depăşi pe sine îl determină pe urmăritor nu doar să-l admire, ci şi să-l facă scăpat. Finalul nu e doar neaşteptat sau, cum spunea cineva, că, iată, libertatea nu ţi-o poţi cuceri, ci trebuie să-ţi fie oferită. Nu, finalul este un emoţionant triumf al speranţei, indiferent de cât de agresată-i fiinţa umană.    E adevărat, politicul, socialul, identitarul sunt linii de forţă ale romanului, dar acesta nu-i, nici pe departe, doar un dur şi disperat manifest anticomunist. Alienarea extremă a umanului e potenţată de comunism, societatea pierzându-şi caracterul social, iar politica devenind satârul oricăror aspiraţii morale, terfelind insuportabil umanul. Victimele terorii comuniste nu sunt doar martirii şi prigoniţii, ci toţi cetăţenii, inclusiv cei care beneficiaseră de cântecul de sirenă al utopiei.

E greu să rezişti tentaţiei de a califica romanul Gora Mborgali drept autobiografic. Ciabua Amiredjibi – născut în 1921, la Tbilisi, într-o veche familie nobiliară – a fost el însuşi un fugar hăituit. (Ne vom apropia de imaginea scriitorului spicuind câteva secvenţe din „reperele biografice” oferite de Lucian D. Popescu.) Acuzat de complot împotriva puterii sovietice şi condamnat, în 1944, la 25 de ani închisoare, este deţinut timp de 16 ani în Gulag, evadează de câteva ori, este prins şi readus pentru a fi judecat şi condamnat de două ori la moarte. Ca şi cum ar fi putut muri de mai multe ori!   Eliberat condiţionat în 1969 şi, mai târziu, reabilitat, îşi reia studiile de filologie, dar le abandonează, explicând, cu umor, că în lagăr şi în perioadele de libertate obţinute prin evadare („vreo cinci ani cu totul”) a dobândit o educaţie „la care studiile universitare nu mai aveau ce să adauge”. Nici în viaţa de după lagăr n-a fost scutit de zbucium. Trei dintre fiii lui au luptat în războiul dintre georgieni şi abhazi (1992-1993), iar Irakli, primul născut, a fost împuşcat de o lunetistă rusoaică. Pentru familia crescută în spiritul onoarei cavalereşti, asta însemna crimă cu premeditare. Au hotărât că femeia care a comis o asemenea crimă trebuie identificată şi lichidată. Au identificat-o şi au iertat-o, în numele aceluiaşi cod moral care impune pedeapsă pentru cei care îşi depăşesc limitele, dar şi iertare, căci dacă nu îţi depăşeşti limitele, nu eşti om.

Cei care au avut norocul să urmărească filmul documentar Evadare din Gulag, realizat chiar de fiul scriitorului, regizorul Kutsna Amiredjibi, l-au văzut pe Ciabua la 82 de ani, uimiţi, probabil, să descopere acelaşi chip pe care, cu mulţi ani în urmă, îl creionase Fănuş Neagu: „Înalt, uscăţiv, asemenea tuturor oamenilor trecuţi prin mari tragedii, prietenul meu georgian are o inimă înaltă pentru toate ideile care glorifică omenia şi ne iubeşte pe toţi, povestindu-ne partea ascunsă din noi. Citindu-l pe Ciabua, simţi că fericirea e lângă tine, iluzia se schimbă în iubire şi, în podul cu minuni al Dedemultului şi Viitorului, începe la nesfârşit aventura cea mare, visul petrecându-se pe sine pe un colţ de pagină: irealitatea şi răsfrângerea ei.” După ce, atins de o boală misterioasă, şi-a pierdut graiul, prinţul Ciabua Amiredjibi s-a călugărit şi, timp de zece ani, comunicând prin semne, a continuat să scrie. Omul şi scriitorul care n-a cunoscut în viaţa lui odihna pentru că valoarea, gândul şi fapta i-au fost una, s-a stins liniştit, la 92 de ani, în blana lui de tigru.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

hehey