Cărţile Estului (XIV) Despărţirea de Matiora

Realizarea unui proiect grandios – hidrocentrală, baraj, lac de acumulare – impune strămutarea locuitorilor înainte ca satul şi ostrovul pe care s-au statornicit să fie pârjolite, curăţate şi, în cele din urmă, acoperite de apă. În presa occidentală, acesta este un subiect de fapt divers; ori de înverşunate opinii pro şi contra, prilej de manifestare la scenă deschisă a celor care susţin progresul şi, odată cu el anumite interese, şi a celor care se consideră meniţi să protejeze mediul cu orice sacrificiu. În presa fostului Est comunist, era un subiect de reportaj frenetic, plin de metaforele măreţelor împliniri socialiste ale omului nou, mereu biruitor în lupta cu natura, pentru că abuzul prometeic al comunismului trebuia slăvit pe un ton entuziast şi înălţător, fără nici un strop de durere sau de nostalgie.

Din miezul acestui subiect de reportaj a apărut, în 1976, cartea lui Valentin Rasputin Despărţirea de Matiora. În locul tonului entuziast şi înălţător, suflul greu, extrem de tensionat, al aşteptării care inundă, înaintea apei, un sat siberian condamnat la dispariţie. În locul iscusitelor metafore ale transformărilor benefice, un ultim bun rămas plin de duioşie pentru toate cele moştenite de la părinţi şi atât de repede şterse de pe faţa pământului şi din memoria urmaşilor. Nu-i de mirare că Despărţirea de Matiora a stârnit aprige controverse, scriitorul fiind acuzat de „intoxicare filosofică”, etichetat ca „pesimist, adversar al progresului, apărător al vechiului”, o voce care „se dizolvă în naraţiune” identificându-se cu vocea bătrânei Daria Pinighina, în timp ce „oamenilor de acţiune socială dinamică le rezervă un loc modest”. În concluzie, participanţii la masa rotundă organizată de revista Vaprosî literaturî, după apariţia cărţii, au constatat că poziţia autorului este „vulnerabilă”. Răspunsul lui Rasputin la aceste acuzaţii mohorâte cucereşte prin simplitate şi profunzime: „Nu este vorba, cum afirmă unii critici, de apărarea satului vechi, ci de viaţa spirituală a mii de semeni, viaţa care se află într-o continuă prefacere, viaţa ce rămâne tot mai mult în trecut şi care mâine nu va mai fi cea de azi. Cine altul, dacă nu scriitorul, are menirea să consemneze acest proces? […] Vorbesc ca un siberian ce sunt, ca omul care s-a născut şi trăieşte în acest ţinut aspru şi minunat de frumos, pe care îl iubeşte şi la care se gândeşte nu doar ca la un gigantic şantier, ci şi ca la pământul pe care i-au trăit strămoşii şi îi vor trăi copiii şi nepoţii”.

Valentin Rasputin s-a născut în 1937, în satul Ust-Uda din regiunea Irkuţk. Printre strămoşii lui îndepărtaţi s-ar putea număra cazacii plasaţi de marele negustor Maxim Stroganov, la porunca ţarului Ivan cel Groaznic, în vechiul hanat Sibir, care în limba mongolă însemna ţinutul liniştit; sau coloniştii care au întemeiat, ca puncte de sprijin, primele fortăreţe, au înfruntat gerul, pădurea, mlaştinile şi au continuat să marcheze pe harta siberiană noi etape ale marşului cuceritor, de la Tobolsk până la Irkuţk şi mai departe, până la Pacific. Strămoşi i-ar putea fi şi deportaţii din vremea celor două imperii, ţarist şi bolşevic, sau chiar entuziaştii captivaţi de propaganda bine instrumentată a pionieratului pe un tărâm ce trebuia desţelenit. De la oricare din aceşti strămoşi putea moşteni forţa şi libertatea interioară pe care siberianul le-a aflat mereu între glie şi spaţiul nemărginit, imens rezervor al văzului, cel ce dă aplecarea spre contemplarea lumii. O lume-imagine însufleţită de răsuflarea unui Duh, o lume ce priveşte fiind privită. Matiora lui Valentin Rasputin este o astfel de lume.

Numele însuşi, al satului şi al ostrovului deopotrivă, pare să aibă o dublă semnificaţie: matiora se poate traduce prin micuţul continent, dar conţine şi rădăcina cuvântului mama (mat în limba rusă), o trimitere la protecţia maternă a locului, un pământ izolat de lume, „împresurat de apă şi din apă crescut”. Un animism ancestral, născut în singurătatea îngheţată a Siberiei din nevoia omului de a-şi apropia natura şi Divinitatea, încheagă povestea ostrovului. Matiora se scaldă în apele Angarei, se cufundă în somn, nu ştie ce-o aşteaptă dar plânge, e înspăimântată şi îndurerată; cerului nu-i pasă de ea, Matiora e la cheremul oamenilor, doar bătrâna Daria o petrece cu gândul, pe ultimul drum, „ca pe-o surată”. Primele fraze ale cărţii – „Şi din nou sosi primăvara, încă una din şirul nesfârşit de-ntâmpinate primăveri, dar cea din urmă pentru Matiora […] Şi iată că urma la rând chiar vara cea de pe urmă: către toamnă apele aveau să vină mari, cotropitoare ”– îl pot dezamăgi pe cititorul obişnuit să descopere în lectură voluptatea  suspansului şi a deducţiilor succesive, determinându-l să abandoneze o poveste ce pare că nu se va abate nici o clipă din drumul ei prevăzut şi previzibil. Ar fi o greşeală, pentru că ar pierde bogăţia polifonică a paginile care înaintează lent, de la recitativ la piano, de la piano la forte şi înapoi la recitativ, ca într-o sonată a despărţirii, ca într-un recviem al desprinderii de tot şi de toate pentru totdeauna.

Nu drama strămutării, a despărţirii de lucruri („lucruri vechi, care şi-au trăit traiul şi şi-au împlinit menirea, rămânând acum netrebnice şi putrezind încet şi silnic”) îi tulbură pe matioreni, ci drama desprinderii de locul şi rostul lor pe lume, de mormintele strămoşilor, „de tot ce până mai ieri păruse durat pe vecie şi de neclintit ca stânca”. În faţa acestui moment în care tot ce părea de neclintit se urneşte cu atâta uşurinţă, omul şi natura de care este legat prin nevăzute fire se regăsesc în starea confuză şi dezorientată a condamnatului care mai are o clipă de răgaz până la pronunţarea sentinţei şi-l prinde un chef nebun de viaţă. Parcă şi vara a ştiut că-i cea de pe urmă. Şi a ţinut să fie frumoasă şi bogată, plină de soare şi de poame. Nici oamenii nu s-au lăsat mai prejos. Şi-au semănat grădinile, au cosit, au strâns de pe câmp cartofii, iar în fapt de seară s-au pus pe cântat, bucurându-se de „crâmpeiul de viaţă dăruit, sau mai degrabă furat înainte de despărţenie”. Abia când au venit ploile de toamnă au început ei să priceapă că totul e doar o amăgire, o minciună de care, din slăbiciune omenească, s-au lăsat ademeniţi. „Avem vina că ne-am deprins să fim şi ţinem la deprinderea asta până facem umbră pământului în zadar” – cugetă bătrâna Daria, personaj simbolic al cărţii, un fel de kamennaia baba,  acel idol de piatră feminin care, în tradiţia siberiană, veghează asupra spaţiului fără de sfârşit, dar şi asupra respectării obiceiurilor străvechi. Până când Matiora, de-acum mistuită de pârjol şi aproape pustie, se va scufunda în adâncurile somnolente ale apei, Daria ştie ce are de făcut. Mai întâi îşi pregăteşte casa de petrecanie. O văruieşte, spală geamurile şi podelele, alungă din ea mirosul de fum: „Că doară nici mortul nu-l aşezi în raclă fără să-l scalzi şi fără să-l îmbraci în straiele lui cele mai bune, iar izba simte şi ea pentru ce-o împodobesc”. Dă zor până târziu în noapte, ca nu cumva străinii veniţi cu pârjolul să dea focului o casă negrijită. Apoi se duce la rubedeniile celelalte, la oştirea matioreană din cimitir, unde mormintele zac pustiite, cu ţărâna de deasupra gheboşată, năpădită de iarbă. Se uită la mormanul de cruci trântite pe jos la voia întâmplării şi se întreabă ea, o bătrână care aşteaptă să-i vină rândul la veşnica perindare: „Ce s-ar cădea să simtă omul de dragul căruia au trăit atâtea generaţii? Nimic nu simte, nimic nu pricepe. Şi se poartă ca şi cum de la el ar fi început viaţa şi cu el s-ar sfârşi pentru totdeauna. Spuneţi voi, morţilor: aflat-aţi au ba, dincolo de acest hotar, întreg adevărul? Nouă, celor de-aici, ne e teamă să-l aflăm, şi-apoi nici n-avem vreme. Ce anume o fi asta de i spune viaţă şi cu care ne-am deprins de ceva vreme? Şi o fi ea de trebuinţă la ceva sau nu? Căci până şi copiii noştri, din noi înşine născuţi, când or obosi şi-or sta să cugete, au să ne-ntrebe de ce i-am născut. S-a făcut strâmt pe-aici. Şi-i fum. Şi miroase a jarişte. Iar eu am obosit, tare am obosit. Nu m-aş mai duce nicăieri din locul acesta, aici m-aş culca. Şi m-aş acoperi, să-mi găsesc tihna mult râvnită. Şi să aflu dintr-o dată întreg adevărul”.

Deprinderea şi desprinderea, iar între ele starea tulbure numită aşteptare fac parte dintr-un ritual al vieţii în care nu există o graniţă clară între sacru şi profan, ci mai degrabă tendinţa spontană de a le împleti; de sensurile profunde ale acestui ritual se apropie Valentin Rasputin, încercând, cu teama şi respectul cuvenit, să le priceapă şi să le descifreze înţelesul.

În timp ce Daria se apropie de pragul desprinderii doar cu gândul, bătrâna Anna din Sorocul cel de pe urmă este pregătită să treacă peste acest prag: „După ce se prăbuşise de câteva ori pe cerdac şi fusese oprită să mai coboare din pat, traiul bătrânei devenise un chin. Zăcea pe un pat de fier îngust, aşezat lângă soba rusească şi îşi aştepta moartea, al cărei soroc părea să se fi apropiat”. Adunaţi în jurul mamei cu sentimentul datoriei împlinite, patru din cei cinci copii, bărbaţi şi femei în toată firea, pricep că „acum nu le mai rămâne decât aşteptarea”. Nu îndrăznesc nici să se îndepărteze, nici să-şi întoarcă privirile; şi aşa bagă de seamă că pare „să se fi întâmplat o minune”, pentru că bătrâna, văzându-şi copiii, începe să prindă viaţă. Iar ei, copiii, se trezesc deodată fără rost şi se pregătesc de plecare. Paşii lor răsună sub fereastră, apoi se aşterne tăcerea. Bătrâna închide ochii şi se stinge încet, aşteptând-o în zadar pe Tanciora, fiica ei preferată.

Când se dă înapoi din faţa morţii şi dezertează de pe front, Andrei Guskov din romanul Trăieşte şi ia aminte se desprinde şi de lume. A rămas în viaţă, e adevărat, dar din viaţa semenilor lui a dispărut, s-a topit ca zăpada de anul trecut, zăpada de la care îşi ia rămas bun, convins că o iarnă nouă nu-i va mai fi dat să vadă. Ascuns într-un vechi adăpost din pădure, n-o mai are lângă el decât pe Nastiona, nevasta ce nu se poate desprinde de soarta bărbatului ei: „Ce nevoie am eu să mă desprind? Doar sunt cu tine. La o adică, vom fi împreună”. Dar nu pot rămâne împreună. După ce s-au regăsit în deprinderea de a iubi şi aşteptă cu bucurie, dar şi cu teamă, naşterea copilului zămislit într-o înfrigurată aşteptare a unui posibil final fericit, soarta îi desprinde pe unul de celălalt. În timp ce Andrei simte de departe pericolul şi fuge prin pădure spre un alt ascunziş bine tăinuit, Nastiona, în graba ei de a-i da de ştire bărbatului că e urmărit, abia într-un târziu îşi dă seama că este, la rândul ei, urmărită şi hăituită. „Iar ea, sfârşită de oboseală, nu mai vrea decât să se odihnească. Să nu-i mai fie teamă, să nu-i mai fie ruşine, să se simtă liberă de tot, pentru totdeauna. În adâncul apei o aştepta o flăcăruie ca de opaiţ aprins.” Apa sufletului ei, Angara tuturor nostalgiilor, o cheamă în călătoria fără întoarcere; o izbăveşte pe vinovata fără vină de păcatul bărbatului ei, cel care a încurcat, a răvăşit şi a răsturnat rânduiala lucrurilor, lăsând-o să îndure singură spaima, durerea şi ruşinea, cu un devotament dus până la sacrificiul suprem: al propriei fiinţe şi al copilului nenăscut.

Nastiona îşi află sfârşitul în apă. În apă îşi va găsi sfârşitul şi Matiora, atât ostrovul cât şi satul, căci amândouă purtau acelaşi nume. Apa va înghiţi osemintele neamului, pentru că urmaşii n-au mai avut vreme să le mute în alt pământ binecuvântat. În ceaţa deasă ce coboară din cer peste apă se rătăceşte şalupa care trebuia să-i ducă în satul cel nou pe ultimii „nestrămutaţi”, rămaşi pe insulă într-o baracă părăsită. Apa, simbol al fertilităţii şi al purificării în vremuri tihnite, îşi arată, în vremuri potrivnice firii,  faţa de simbol al ameninţării şi al morţii. Valentin Rasputin mânuieşte cu subtilitate simbolistica mult cuprinzătoare a apei. O vedem limpede şi zglobie, calmă şi ondulată în curgerea ei firească; o vedem întunecată şi ostilă, asociată cu noaptea şi cu negura, atunci când leagănul primitor al Naturii îşi anunţă prăbuşirea. Finalul capodoperei despre despărţire prevesteşte momentul în care natura-mamă iubitoare se poate transforma în natura-mamă nebună: „Prin uşa deschisă, ca dintr-o căscătură de hău, năvăli ceaţa, şi de undeva de-aproape se auzi un urlet jalnic. Pe dată însă fu parcă luat de un val şi prinseră mai tare a se învălmăşi umbrele-n ochiul de geam, mai tare porni să şuiere vântul, iar de undeva, ca din străfund, răzbi stins, abia desluşit, glasul de bun rămas al Stăpânului”.  Stăpânul, păzitorul ostrovului, „jigania micuţă, ceva mai răsărită decât o pisică, pe care nimeni, nicicând nu-l întâlnise-n cale şi nu-l văzuse la chip, dar care îi ştia pe toţi şi ştia de-a fir a păr tot ce se petrece pe acest pământ izolat de apă şi din apă crescut” va pieri şi el, odată cu ostrovul, în adâncul haosului care l-a zămislit.

Reproşurile care i se aduc autorului la apariţia romanului Despărţirea de Matiora, deşi se vor dure, nu sunt unele de fond. În contextul dat, nimeni n-ar fi mers atât de departe încât să-l acuze de anticomunism. Dar păcatul lui Rasputin este, dintr-un anumit punct de vedere, chiar mai mare decât cel care n-a reuşit să justifice în de-ajuns ostilitatea criticii. El pune comunismul între paranteze, ceea ce poate constitui un şi mai mare delict. Găseşte motivaţii şi forţe existenţiale mult mai profunde decât credinţa în destinul lui homo sovieticus. Spaţiul siberian al existenţei este dominat de duhuri ale locului al căror mod de manifestare se dovedeşte congruent profilului sufletesc ancestral al oamenilor. Peste misticismul reprimat al ortodoxiei se suprapune spiritul şamanic al Siberiei. Se naşte astfel ceva ce seamănă cu o nouă religie a existenţei, înstăpânită de duhuri protectoare. Duhul Matiorei, de pildă, este un daymon, pe care toţi îl ştiu, îl simt, dar nimeni nu poate afirma că l-a văzut aievea. De existenţa lui se leagă magia dăinuirii spirituale. El devine Stăpânul. Poate tot un astfel de duh, venind din ceţurile şi apele învolburate ale Siberiei, se culcuşeşte şi-n sufletul eroilor din Trăieşte şi ia aminte

Valentin Rasputin nu şi-a părăsit niciodată ţinutul natal. Şi-a petrecut cei 77 de ani, de curând împliniţi, la Irkuţk. Are şi o căsuţă de lemn, o dacea, pe malul Baikalului, cel mai mare rezervor de apă dulce al lumii. Nu ştim dacă mai scrie. Poate doar trăieşte şi ia aminte la tot ce se întâmplă acum în draga lui Siberie: la oamenii care se despart, unul după altul, de frumuseţea ei aprigă, pentru a se statornici în locuri mai blânde şi mai potrivite unui trai modern; la zonele îmbâcsite de reziduuri petroliere, pârloage industriale pe care natura pune din nou stăpânire; la ideea promovată pe Facebook de nişte separatişti (mulţi? puţini?) cum că locuitorii acestui teritoriu imens ar trebui să-şi declare naţionalitatea siberiană, să scape de jugul Moscovei şi să trăiască într-un stat independent, parte a Statelor Unite, ca şi Alaska, şi ea o fostă colonie rusă în secolul al XIX-lea. Poate că îl inspiră şi asemenea subiecte. Sau poate că nu. Poate că a rămas să trăiască singur în trecutul nemuritor al Siberiei.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

hehey