Cărţile Estului (XIII) Petru Dumitriu sau „excesul de zel în compromis”

Până nu demult, viaţa lui Petru Dumitriu părea închisă într-un bine ferecat seif al memoriei, iar opera „excomunicată”. Pentru Occidentul în care se refugiase în 1960, el era un caz destul de jenant (mai ales pentru francezii fascinaţi de comunism, care de altfel îi şi refuză azilul politic), iar emigraţia română de-acolo îl considera o bestie stalinistă, tratându-l ca pe un lepros. Pe de altă parte, comuniştii care instauraseră teroarea în România îi scoseseră trădătorului cărţile din biblioteci şi numele din orice demers critic sau de istorie literară, pentru deplina discreditare şi izolare lansând şi zvonul că n-ar fi decât un jalnic impostor, Cronică de familie, trilogia care-i adusese celebritatea, fiind scrisă de Henriette Yvonne Stahl. O perioadă chiar Petru Dumitriu s-a izolat de lume, căutându-l cu patetism cam contrafăcut pe Dumnezeu, în momentele de disperare considerând sinuciderea o modalitate de a grăbi întâlnirea izbăvitoare cu El.

Faptul de a se fi născut în România, dintr-o mamă unguroaică şi-un tată român care, pentru a putea comunica vorbeau franţuzeşte, de a fi fost căsătorit, de foarte tânăr, cu o femeie mai în vârstă cu 24 de ani, de a fi trăit, la bătrâneţe, cu una mai tânără cu 20, de a fi studiat, în timpul războiului, filosofia în Germania, la Munchen (Kant, Jakob Böhme „un mare mistic, care-i tatăl lui Hegel”, apoi Fichte, Schelling, Schopenhauer, Nietzsche…), de a fi fost scriitorul stalinist cel mai răsfăţat al epocii dejiste, motivând, mai târziu, desigur, că s-a aliat cu dracul pentru a trece puntea, adică pentru a nu muri de foame şi a-şi putea scoate din închisoare tatăl, fost locotenent-colonel în armată, ca apoi, în 1960, să fugă în Occident, forţând graniţa cu Berlinul de Vest, expunându-şi întreaga familie (tata, mama, sora, fosta soţie, copilul) prigoanei şi puşcăriei, sunt câteva repere de rezonanţă cinematografică ale unei vieţi infinit mai complexe şi contradictorii. Ale vieţii şi-ale întregii opere, în cazul său aproape tot ce-a scris, mai ales după fuga în Occident, având motivaţie şi mobil autobiografice. Dar trebuie să spunem dintru-nceput că talentul transcende toate compromisurile politice şi mizeriile morale, chiar şi-n cărţile considerate adânc compromiţătoare (Pasărea furtunii, Drum fără pulbere) existând pagini de înaltă ţinută artistică. Această idee este împărtăşită de majoritatea criticilor care s-au exprimat fără restricţii după 1989, chiar şi de cei care mai păstrează, vrând-nevrând, idiosincrasii faţă de om şi operă. „Totul a lucrat, timp de cincizeci de ani, împotriva operei lui Petru Dumitriu, inclusiv Petru Dumitriu însuşi” (Alex Ştefănescu). Inspirată afirmaţie, dar care luată tale-quale ne-ar putea pune pe o pistă falsă. Nu-i de crezut că timp de o jumătate de veac s-au succedat o infinitate de coincidenţe care au rotunjit un dezastru personal, asumat şi amplificat de victimă. Petru Dumitriu a încercat zadarnic să scape de „teroarea istoriei” (concept formulat de Mircea Eliade) afundându-se şi mai mult în smârcurile acesteia. Afirmaţia obsedantă „m-am aliat cu dracul ca să trec puntea”, alianţa materializându-se în opere propagandistice detestabile, ca şi mărturisirea „îmi vine să-mi tai mâna cu care am scris Drum fără pulbere” par, fiecare în parte, justificări de circumstanţă ale unui om care imploră să fie lăsat în pace. În realitate, el nu vrea deloc asta, pentru că aceeaşi mână care a scris cărţile incriminate a caligrafiat şi capodopere, precum trilogia Cronică de familie. Doar cerneala e alta!

Explică destul de vag aderarea sa la stânga comunistă, stalinistă, mai ales pe filiera prietenilor evrei: „M-am găsit antrenat, nu zic târât, nu, dar primit printre intelectualii comunişti, români şi evrei, din generaţia mea… În `47 mi-am dat seama (atunci a apărut Euridice) că americanii n-or să vină, că eram vânduţi ruşilor […] Şi mă gândeam: – Mor de foame, mor de pneumonie, mor de tristeţe. Ce mă fac? Hai să încerc cu ăştia”. Ăştia erau ocupanţii sovietici şi comuniştii care-i reprezentau în România. Iar rezultatul, în plan literar şi moral, este romanul Drum fără pulbere. „Ăsta-i păcatul vieţii mele. Punct. N-am comis niciodată un păcat mai mare decât acesta. Ei, bine, l-am făcut, dar l-am plătit cu treizeci şi cinci de ani de exil, l-am plătit cu nefericire, l-am plătit cu ruşine, l-am plătit cu duşmănia şi reprobarea şi dezaprobarea victimelor”. Cele mai multe dintre mărturisirile scriitorului îi sunt făcute acad. Eugen Simion, în 1993, şi publicate apoi în tulburătoarea carte Convorbiri cu Petru Dumitriu (Editura Curtea Veche, 2011). Merită să insistăm: „Nu pot să spun în favoarea mea decât un singur lucru, care nu mă achită de vinovăţie. Singurul lucru care poate fi spus despre mine este că începusem să scriu (romanul Drum fără pulbere n. n.) când nu ştiam că va fi o colonie penitenciară plină de mii şi zeci de mii de oameni condamnaţi”. În tot ce declară după fuga sa în Occident, în 1960, aminteşte necontenit că mobilul a fost aproape exclusiv moral, adică imposibilitatea de a continua teribilul compromis. Dar e şi frica de a nu fi debarcat şi-a suferi consecinţele drastice care ar fi urmat unui astfel de moment. Iar această frică îi este alimentată începând din 1956, după marea revoltă anticomunistă din Ungaria, când i se întocmeşte dosar la Securitate (Ecaterina Ţarălungă), iar el n-avea cum să nu simtă asta. Un an mai târziu, în Raportul asupra prozei, ţinut de el la Congresul Scriitorilor, îşi exprimă rezerve faţă de ideile lui Ov. S. Crohmălniceanu şi N. Tertulian, susţinători fervenţi ai literaturii de partid. Evenimentul n-avea cum să nu treacă neobservat de politrucii culturii. Tot acum revista Viaţa Românească „amendează” (aceeaşi Ecaterina Ţarălungă) atitudinea lui nejustă faţă de conceptul literaturii de partid, iar pe filiera Securităţii primeşte scrisori de la muncitori vigilenţi, nemulţumiţi de devierile ideologice din romanul Pasărea furtunii. Propus de cei care-i sunt încă loiali pentru Premiul de Stat, cea mai înaltă distincţie culturală a vremii, cu ocazia apariţiei ediţiei a II-a a Cronicii de familie, este refuzat de Chivu Stoica, prim-ministru. Nu se putea să nu-l alarmeze nici faptul că Mihai Beniuc, preşedintele Uniunii Scriitorilor şi Nestor Ignat, mai marele jurnaliştilor, s-au opus numirii sale în funcţia de adjunct al ministrului Învăţământului şi Culturii. Dar cea mai mare lovitură o reprezintă arestarea, la Timişoara, a tatălui său  (relatarea lui Pavel Ţugui). Vine apoi destituirea din funcţia de director executiv al principalei edituri de literatură şi artă (ESPLA) şi înlocuirea lui cu A. Toma. Rămâne fără slujbă şi fără casă. În plus, nu i se acceptă publicarea Colecţiei de Biografii contemporane. Sprijinul de care se bucură încă din partea lui Ion Gheorghe Maurer, chiar dacă acesta devenise prim-ministru, nu-i suficient, Chivu Stoica şi Leonte Răutu dovedindu-se mai perseverenţi în atacarea sa.

Îi declară lui George Pruteanu (Pactul cu diavolul, 1995) că a fugit în Occident pentru a scrie despre ticăloşia comuniştilor români, despre crimele totalitarismului, mai ales despre „genocidul” de la Canal dar, ajuns acolo, nu ezită să le facă lobby, la Paris, lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ion Gheorghe Maurer, liderii comunişti în a căror omenie credea („oameni drăguţi”!). Oricum romanul Incognito, publicat la Paris (Seuil, 1962), pe care-l evocă cel mai des, reprezintă pentru el cartea ce repune în drepturi adevărul   referitor la crimele comuniştilor. Dar e insuficient, culpa morală nu poate fi  uitată. După ce şi-a pus cenuşă în cap, veştejind totalitarismul, recunoscându-şi ireparabila eroare de a-i fi fost serv, exilul i-a rămas în continuare ostil, văzând în atitudinea lui sceptică faţă de Occident cel puţin un nou prilej de a-l antipatiza, de a-l dispreţui şi izola. Priveşte situaţia cu luciditate: „Eu am fost foarte prost privit în Occident de români. Aşa de prost, încât n-am mai făcut legături, am rămas complet deoparte. De ce? Pentru că nu mă accepta nici un ciorchine românesc”.

În aceste circumstanţe, a încerca creionarea unui portret cât de cât credibil al omului Petru Dumitriu este riscant. Dar opera, înscrisă şi ea pe spirala unor contradicţii deloc dialectice, dacă lăsăm în urmă balastul, merită toată atenţia. Debutează cu o surprinzătoare carte de parabole, Euridice, vădind modalităţi moderne de exprimare, nutrite de profunde lecturi din literatura franceză, continuă cu cinice contrafaceri ale realităţii după modelul sovietic al realismului socialist, triumful talentului şi forţei sale epice materializându-se apoi într-o surprinzătoare trilogie, după care, în străinătate, proza sa este o deconspirare a totalitarismului din România, dar şi relevarea, în câteva cărţi, a crizei sale existenţiale, a eforturilor constante, uneori disperate, de a-l regăsi pe Dumnezeu şi Mântuirea. Ar fi de observat că, deşi e un admirator constant al maeştrilor francezi şi americani ai prozei scurte (nuvela, povestirea), continuă să scrie romane şi că, deşi îi consideră pe ruşi „o nenorocire pentru lume şi pentru ei înşişi”, vede în Lev Tolstoi „un Homer modern” iar în Fiodor Dostoievski un neîntrecut maestru, amintind de „Eschil şi Sofocle creştini”. (Mai corect, creştinaţi.)

Pentru o mai limpede înţelegere a celor de mai sus, să apelăm la cronologie. (Cea mai completă este realizată de Ecaterina Ţarălungă în primul volum al seriei de Opere, publicate de Eugen Simion, sub egida Academiei Române, în 2004.) Debutul său se produce în 1943, în Revista Fundaţiilor Regale, cu nuvela Nocturnă la München, după care urmează debutul editorial din 1947, cu Euridice, opt povestiri, cu influenţe declarate din Gide şi Giraudoux, care-i atestă cultura, talentul şi, ceea ce-i deosebit de important, maturitatea artistică. Din acest moment, în viaţa sa au loc evenimente extrem de tensionate; intră în publicistica literară, în viaţa socială şi politică, tot mai decis şi implacabil controlată de comunişti: redactor la Fapta şi la Flacăra, condusă de sinistrul stalinist Nicolae Moraru (pseudonimul românesc al unui rus), apoi la Viaţa Românească. Din 1953, an în care publică ampla nuvelă Bijuterii de familie, devine şi redactor şef al revistei. Dar, între timp, apare Drum fără pulbere (1953), una dintre cele mai consternante opere ale realismului socialist din epoca stalinistă, şi Pasărea furtunii (1954), care va ajunge, în 1960, la ediţia a V-a. În 1956, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, al cărei director devenise în acelaşi an, publică trilogia Cronică de familie, considerată fără rezerve, cu tot finalul ei nefericit ca morală şi viziune a istoriei, o capodoperă. Prima reeditare a romanului după 1989 (Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993) se deschide cu o scrisoare adresată de Petru Dumitriu lui Geo Şerban, cel care i-a fost redactor de carte la prima ediţie şi care s-a ocupat de republicarea Cronicii „după decenii de tăcere terorizată în jurul ei”: „Spune, te rog, cititorilor Cronicii de familie, că sub teroarea intelectuală şi psihologică a acelei epoci – cea mai sinistră şi înjositoare a istoriei ţării noastre – Cronica nu ar fi putut apărea fără anumite concesii pe care autorul a trebuit să le facă. Scrâşnind din dinţi, le-am făcut […] Cronica poartă pecetea tinereţii şi a forţei creatoare, dar şi a asupririi suferite şi a deformării adevărului. Cititorul să deosebească ce era opera mea de ce era pecetea scârnavă a asupritorilor”. Aşadar, cititorul singur poate să pună într-un talger al balanţei mult reproşata tendenţiozitate a viziunii din această carte monumentală (peste o mie cinci sute de pagini structurate în douăzeci şi patru de părţi, de fapt mici romane prin care mişună 335 de personaje), iar în celălalt talger imaginaţia şi talentul romancierului care a topit în cronica sa o sută de ani de măreţie şi decădere a familiei Cozienilor, cu instinctele lor violente, întâmplările lor imprevizibile şi caracterele lor excentrice, cu lăcomia lor „bestială” şi cu fascinanta lor extravaganţă. Ca cititor atent şi imparţial mă asociez opiniei exprimate de Ion Vartic: clişeele de sorginte realist-socialistă nu reuşesc să ştirbească mesajele secrete, comentariile subtile şi detaliile subversive strecurate abil în paginile cărţii. (Pentru părţile întunecate ale romanului autorul are explicaţii: „În Cronica de familie am pus două aspecte: întâi dramatismul vieţii, pe care l-am descris cu sincer interes, cu pasiune; al doilea: aspecte ale vieţii boiereşti şi-ale vieţii marii burghezii, le-am scris cu interes. Dar forţat să scriu un fel de rechizitoriu, de act de acuzare. Un lucru am scris din suflet: 1907, răscoalele ţărăneşti. Fiindcă acolo a fost singurul loc unde eu am fost de partea celor despre care scriam”.)

Demne de luat în seamă sunt cărţile apărute în Occident, începând cu Incognito, pe care autorul îl aşază, ca realizare artistică şi perspectivă morală, în raftul Cronicii, deşi cartea reprezintă, de fapt, în bună parte, varianta morală a romanului incriminat, adică adevărul despre Canal şi iadul totalitarist. Consideră Incognito „cartea magică” din viaţa sa întrucât publicarea romanului, în 1962, îl aduce în atenţia unor sponsori („binefăcătorii mei”): patronul unei firme de frâne de automobile care-i acordă, timp de zece ani, o „bursă” de creaţie, până în 1980, apoi o „industriaşă” care continuă gestul primului binefăcător şi, în sfârşit, Françoise Mohr, universitară, cu douăzeci de ani mai tânără, care, după citirea romanului, îl adoptă cu totul, oferindu-i dragoste şi căldura unui cămin la Metz. „Incognito mi-a salvat viaţa de trei ori”, ţine Petru Dumitriu să se ştie. În ce mod, am văzut. Dar şi această carte salvatoare îşi are istoria sa. Grăbit să se răfuiască atât cu regimul dejist cât şi cu sine, scrie Ne întâlnim la Judecata de Apoi, carte considerată, mai ales prin atmosferă şi personajele care traversează structurile epice, o primă formă a romanului Incognito, mult mai elaborat, mai complex şi profund, mai aproape de exigenţele adevăratei literaturi. Aici, „socialismul tătărăsc”, cum numeşte el comunismul rusesc exportat în România, e disecat chirurgical, repudiat, demascat, deşi respinge acest din urmă calificativ. Condamnat să păcătuiască în perioada `46 -`50, dar şi după aceea, este, poate în aceeaşi măsură, condamnat să ispăşească. Iar Incognito rămâne, în viziunea sa, începutul decis şi răspicat al acestei ispăşiri. Dar oare numai astfel se relevă magia cărţii? „Incognito merită să fie aşezat, nu departe de Doctor Jivago, pe raftul marilor romane inserate în actualitatea fundamentală a secolului nostru… Dl Petru Dumitriu are geniu epic” – scrie Pierre-Henri Simon, la rându-i romancier cunoscut în Franţa, dar şi critic şi istoric literar reputat, din 1966 membru al Academiei Franceze. De fapt, succesul „de piaţă” al romanului a fost modest. Poate că, pentru publicul occidental, cazul Petru Dumitriu nu era atât de senzaţional încât să stârnească interesul, iar pentru criticii occidentali, proza scriitorului român nu era atât de sofisticată încât să merite atenţie, într-o atmosferă literară dominată, atunci, de rostogolirea noului val francez.

Incognito atenuează accentele pamfletare şi pornirea vindicativă din romanul Ne întâlnim la Judecata de Apoi în favoarea profunzimii cu care autorul analizează aventura existenţială a personajului principal pe drumul său de la cădere spre înălţare şi tensiunea crescândă a crizei lăuntrice, potenţată de pericolul concret al măsurilor represive. Eroul romanului are toate trăsăturile unui antierou: „Fruntea? Oarecare, ridată înainte de vreme. Ochii? Inexpresivi, fără lumină, fără strălucire, de o culoare închisă, foarte atenţi, duri – nimic mai mult. Gura? Fără o formă anume, poate doar o expresie dureroasă, în orice caz nedesluşită. Avea o piele pământie, nişte haine prăpădite, o ţinută umilă, cu capul întins înainte. Era un nimeni, o fiinţă care trăia în sărăcie, un om uzat, îngrozitor de obosit, cu pleoapele înroşite, ca şi când n-ar fi dormit de mult”. Şi numele e banal: Ionescu. Dar numele de botez este un nume de sfânt: Sebastian, cel care s-a înrolat în armata Imperiului Roman pentru a-şi ajuta semenii creştini, cel care a ajuns căpitan al gărzii pretoriene, dar, după mărturisirea credinţei în Mântuitor a fost condamnat la moarte prin săgetare, iar trupul i-a fost bătut cu ciomege şi tăiat în bucăţi. Cititorul va afla curând, din „darea de seamă” aşternută pe hârtie în multele nopţi nedormite, că fiinţa cenuşie, omul fără însuşiri numit Sebastian Ionescu este chiar un erou de război, decorat cu Virtutea militară, Coroana cu spadă şi Crucea de fier, că a fost prizonier la ruşi, că a supravieţuit suferinţei de a simţi mereu moartea în preajmă, iar apoi, la îndemnul partidului comunist prin vocea Anei Pauker, a intrat în rândul voluntarilor antifascişti, „pentru a instaura în ţară un regim democratic”. Din acest moment, destinul sinuos al tânărului care a vrut să privească ţintă soarele şi moartea se complică pe alte planuri. Acceptă crezul comunist ca pe o eliberare de eul propriu; vrea să fie un tovarăş de nădejde alături de alţi tovarăşi de nădejde „care îşi riscă viaţa pentru că ştiu ceva în plus faţă de ceilalţi: sensul istoriei şi al vieţii, al propriei lor vieţi”; se îmbată cu vorbe despre o societate „în care nu va mai exista invidie, gelozie, furie, ranchiună, ură, nici vanitate şi nici dorinţa de a domina într-un fel sau altul, nu o să ne mai minţim unii pe alţii, nu va mai exista inegalitate şi nici deosebire între oameni”. Ca activist al partidului şi apoi ca ofiţer de securitate serveşte cauza, credincios sloganului „numai cauza contează, tu însuţi nu mai contezi”. Participă la arestarea şi condamnarea ţăranilor ostili, îi hăituieşte  pe „bandiţii” care se încăpăţânau să reziste în mişcarea de partizani, vede răul, torturile, teroarea, crimele, suferinţa; nu mai ştie ce vrea, nici încotro merge, dar merge, „cu o energie tulbure, împins de o nebiruită necesitate”. Când se trezeşte din anestezia tinereţii, când crusta care îi acoperă mintea şi inima este înlăturată de logica pedepselor divine, găseşte, în loc de puritatea mult dorită, „simplitatea intensă a sălbăticiei şi voluptatea de a lovi şi a zdrobi”. Înţelege, în sfârşit, că absurditatea a rămas în miezul maşinăriei fioroase din care trebuie, cu orice preţ, să scape: „Era foarte târziu, era foarte greu acum. Dar trebuia să iau totul de la capăt. Să fiu om, nimic altceva decât om, pur şi simplu om”. Ştia că decizia de a se desprinde îi va stârni pe foştii camarazi, care îl vor sacrifica fără milă, pentru că prietenia camarazilor de luptă se sfârşeşte, ba chiar se transformă brusc în ură atunci când dispare devotamentul faţă de cauza comună. Văzuse cum tovarăşi care azi sunt „de nădejde”, mâine sunt arestaţi, iar poimâine împuşcaţi sau trimişi într-o casă de nebuni. Întâmpină cu calm dezlănţuirea de josnicie, condamnarea pentru sabotaj, interogatoriile cumplite. Îndură cu demnitate munca extenuantă, tortura şi umilinţa în lagărul de la Canal, cărând zilnic cadavre pline de vânătăi, despuiate ca să nu se piardă atâtea uniforme. Prins într-o mlaştină de suferinţă şi în vârtejul crizelor de cruzime, se străduieşte să-şi înduplece asprimea inimii, să nu alunece sub nivelul iubirii, să nu se lase purtat de dialectica urii, a furiei sau a dorinţei de răzbunare. Reuşise să ajungă pe altă treaptă a destinului, acolo unde începeau să i se întâmple „acele lucruri banale, perfect raţionale şi explicabile şi anume miracolele”. Descoperise că „miracolul este obrazul drept al unei lumi pe care noi o vedem mereu din stânga; doar rugăciunea ne ajută să o putem privi din faţă”. Izbânda prin iubire, speranţă şi încredere, „din nou în relaţie cu lumea şi în acord cu ea, într-o ordine veşnică” este noua credinţă, de sorginte creştină, pe care o va sluji Sebastian Ionescu şi, totodată, mesajul pe care Petru Dumitriu îl va duce cu el în lumea liberă, odată cu propria mărturisire: „Eu am fost purtătorul mesajului, plătind scump acest drept; transmiterea focului a fost dintotdeauna sever pedepsită. Mai zdravăn şi mai tare ca alţii, am fost ales să fiu hamalul sfinţilor. Mi-am îndeplinit misiunea. Acum aştept semnul.”

Nu ştim dacă Incognito, în forma pe care o cunoaştem, ar fi pătruns în Colecţia de Biografii Contemporane promisă de scriitor chiar în ultima pagină a Cronicii de familie, cu menţiunea că cititorii vor găsi în această colecţie „istoria oamenilor care erau în floarea vârstei şi tineri în ţara asta la jumătatea secolului al XX-lea”. Ştim doar că, înainte de a părăsi ţara, apucase să publice în mai multe numere ale revistelor Viaţa românească şi Steaua câteva fragmente, dintre care unul, substanţial, apăruse chiar în ajunul plecării, sub titlul Proprietatea şi posesiunea (Partea I din Memoriile lui Erasmus Ionescu) şi cu specificaţia, „va urma”. Promisiune, evident, neonorată! Numai că manuscrisul, din păcate abandonat de autor înainte de a fi terminat, a fost păstrat „subteran” de Geo Şerban şi a ieşit la lumină în 1991, editura Dacia oferind cititorilor un roman de moravuri structurat aproape cinematografic, în decorul câmpiei nemărginite şi al Dunării încărcate  de mister. Proprietatea şi posesiunea face parte tot dintr-o cronică de familie, cea a Ioneştilor. Personajul narator, Erasmus, este unul din cei patru băieţi ai cuplului Cornelia, născută Ciohodaru, o femeie frumoasă, aprigă, dominatoare („mare, pieptoasă, cu nasul coroiat, o figură sculpturală şi galbenă, o privire rea şi neagră”) şi Ieremia, un magistrat de provincie („scurt, pătrat, congestionat, flegmatic, greu de spus dacă era senin sau bleg”), a cărui singură calitate (sau defect) era puterea de a-şi diviniza nevasta. Erasmus este un tânăr inteligent, ambiţios şi taciturn, un observator lucid al tensiunilor mocnite şi al viciilor ascunse care îi macină familia, doar una din familiile burgheze ce vor fi destrămate şi distruse în cele din urmă de război şi de regimul instaurat prin înşelăciune şi cruzime. Fratele cel mare, Filip, artistul talentat, excentric şi pervers moare într-un bombardament, colţurosul şi curajosul Sebastian se înrolează voluntar în armată,  frumosul şi idealistul Cristian îşi pierde iubita din cauza uneltirilor unei mame posesive, al cărei dezechilibru psihic provoacă şi întreţine conflicte adânci, tulburătoare. Firele rupte ale poveştii vor fi înnodate de scriitor, care va urmări, atât în romanul-pamflet Ne întâlnim la Judecata de Apoi cât şi în Incognito, evoluţia ulterioară a personajelor, întregind portretul lui Erasmus în ipostaza comunistului cinic, sumbru, neîndurător, plasat în primele rânduri ale puterii, descoperind în trăsăturile lui Cristian, înregimentat şi el în trupa de constructori ai socialismului, oboseala şi dezgustul, luminând chipul lui Sebastian, cel care şi-a salvat sufletul cu preţul trupului însângerat.

După fuga în Occident, doar două cărţi (Rendezvous au Jugement Dernier – 1961 şi Incognito – 1962) continuă aşa-numita tematică românească, dar ele sunt scrise în franceză, Petru Dumitriu revendicând, mai târziu, şi statutul de scriitor francez. Îi apar în continuare, în diferite ţări (Germania, Franţa, Statele Unite, Suedia) traduceri ale celor două romane dar şi ale Cronicii… Romanul L’Extreme Occident (1964) va fi urmat, la scurte intervale, de Les Inities; Le Sourire sarde (1967), L’homme aux yeux gris; Retour a Milo (1969) şi Le Beau voyage (1969). După un răgaz cam lung începe seria scrierilor cu tentă religioasă, inaugurată de Au Dieu inconnu (1979), din 1980 revenind şi la cele autobiografice.

Afirmam, ca şi alţi comentatori de altfel, că Extremul Occident este ruperea de tema românească. Nu-i decât în parte adevărat, aici continuând de fapt, tema exilatului român, a exilatului de oriunde într-un tărâm ostil. Este în bună parte un roman autobiografic: „După un an de exil în timpul căruia trăisem ici şi acolo prin marile oraşe din Europa occidentală, în momentul în care Izolda şi cu mine credeam că partida este pierdută şi aproape încetasem să sperăm, am primit un semnal – primul – şi am început să cred în steaua noastră norocoasă”. Asta ar fi însemnat să nu mai fie doar „o muscă pe tavan”, să-şi continue colecţia de biografii, meseria şi vocaţia de scriitor. Dar se amăgeşte, nevoit să constate că nu poate fi mai mult decât „un soi de Utis, de domnul Nimeni, ca cel din vizuina Ciclopului”. Şi nici măcar atât. Pe plan personal nu poate scăpa de fantasmele comunismului, iar în Occident asistă la agonia unei societăţi care se îneacă în voma suprasaţietăţii, pe toate planurile. Personajele sunt creionate magistral cu ostilitatea din finalul volumului al treilea al Cronicii…, existând însă şi-un personaj colectiv care poartă numele de Blazare şi Cinism, Desfrânare şi Indiferenţă, Crimă şi Necredinţă, Lăcomie şi Revoltă sterilă, Disperare şi Sexualitate animalică, Dispreţ şi Suficienţă…

*

Nu puţini critici şi istorici literari din România consideră că tot ce-a scris Petru Dumitriu după expatriere s-ar situa sub „performanţele” Cronicii… N-ar trebui să fim atât de categorici, în cele mai multe romane publicate în Occident autorul având aceeaşi forţă epică. El îşi păstrează şi, am spune, îşi rafinează arta de a contura personajele şi a le „complica” universul psihologic. Ştie, poate mai bine decât în tinereţe, să creeze atmosferă, iar universul în care se mişcă personajele e construit cu aceeaşi grijă pentru amănuntul semnificativ. Nu trebuie să uităm că aşa numitul său nou început conservă, pe un palier inconfundabil, atât opţiunea pentru realismul numit cu oarecare exagerare de tip balzacian, cât şi interesul pentru tendinţele fertile ale prozei moderne. Dar perioada coincide în Franţa, după cum am mai afirmat, cu negarea romanului tradiţional, cu trecerea în subsidiar a evenimentului, întâmplării, poveştii şi chiar a personajului. Mai ales în noul roman francez intriga şi psihologia personajelor nu interesează, privilegiată fiind aventura scrierii în sine. E drept, tendinţele noului roman nu vor fi covârşitoare pentru destinul prozei europene, dar dacă vorbim de perioada în care publică Petru Dumitriu trebuie să ţinem cont şi de ele, ca şi de altele, pentru a ne explica de ce dintr-un roman al său nu s-au vândut mai mult de patru-cinci exemplare, între care două cumpărate chiar de autor. Dar şi mai târziu, în 1985, este nevoit să constate cu mâhnire că nu-i pe placul francezilor: „Am găsit extrasul de cont al dreptului de autor net: 995 F! Vânzări în 1984: Comment ne pas l’aimer, 198 de exemplare; Zero ou le point de départ, 145 de exemplare, Walkie-talkie, zero vânzări, 28 de exemplare returnate de librării! Altfel spus, marele public nu mă vrea […] De cum încep să scriu un cuvânt în franceză, îmi spun că va cădea în gol, mort, fără nici un ecou” (Scrisoare către reverendul Jean-François Thomas, publicată în Caiete critice, nr. 2-3, 2003.)

*

O fascinantă secţiune a convorbirilor lui Eugen Simion cu Petru Dumitriu este aceea în care scriitorul este invitat să-şi facă portretul, să definească tipul de creator în care se încadrează („modelul sinelui”!), să creioneze valorile în care crede. Se execută, dar cu ezitări, retuşări, adăugiri, cu tuşă fermă sau estompări abia vizibile şi, bineînţeles, cu mult talent. Iată-l: „Sunt multiplu şi contradictoriu […] divers lăuntric şi, în acelaşi timp, foarte unitar… vertebrat […] Sunt un om cu puternică sensibilitate morală, deşi în acelaşi timp înzestrat cu o conştiinţă puternică a limitelor sale, a păcatelor sale. Un om care vede ceea ce vede şi nu ascunde nimic […] Mi se întâmplă bineînţeles să fiu orb şi mărginit, şi slab, să nu văd anumite lucruri […] Nu mă mint pe mine însumi […] Sunt un om care iubeşte, ştie să iubească şi să fie prieten. Sunt un om slab, sunt un om fragil şi sensibil, şi fricos, dar sunt un om greu de distrus, greu de omorât…” Îi evocă apoi pe cunoscuţii săi din Est (printre ei şi români) care, ajunşi în îngheţatul Occident, s-au sinucis, mărturisind că a fost şi el ispitit de câteva ori, dar a fost salvat de credinţă, de mila lui Dumnezeu. „Sunt artist – continuă el – îmi place pictura, îmi place muzica, îmi place arhitectura, îmi place sculptura (fără Henry Moore şi Brâncuşi – n.n.). Îmi place bineînţeles literatura (fără Joyce – n.n.), teatrul şi fotografia. Şi sunt al dracului. Caut nod în papură. Şi găsesc. În papură sunt multe noduri, după cum bine se ştie. Dar nu caut cu răutate nod în papură, văd imediat în opera de artă ce-mi place şi ce aprob şi ce nu-mi place […] Sunt un om care ştie să iubească şi căruia îi place să iubească, şi pentru care mai presus de toate este dragostea între om şi Dumnezeu, între Dumnezeu şi om, între om şi Isus Cristos şi între Isus Cristos şi om. Îmi place frumuseţea femeiască, îmi plac femeile frumoase şi diversele tipuri de frumuseţe feminină… Îmi place frumuseţea masculină. Ca unui homosexual îmi place, fără natura homosexuală […] Nu-mi place violenţa, nu-mi place sila, nu-mi plac asuprirea, tirania, obrăznicia, aroganţa, deşi eu am fost considerat sau tratat drept arogant şi poate chiar eram […] Sunt un temperament ciclotimic […] Nu-mi place figura mea personală. Dar mă tolerez, mă suport, m-am obişnuit cu ea”.

Spuneam că-i extrem de greu să creionăm portretul lui Petru Dumitriu. După autoportret, pare şi mai greu. Ne vine însă în ajutor mărturisirea sa că la sosirea în România, după 35 de ani, o mare bucurie i-a prilejuit revederea unui arbore anume de pe strada pe care trecea adesea în tinereţe: „cel mai frumos copac din viaţa mea”. Acum, după ce i-am recitit cărţile, mărturisirea nu mă surprinde. Dimpotrivă, îmi întăreşte impresia că marele scriitor Petru Dumitriu avea o mie de feţe, iar omului Petru Dumitriu nimic din ce e omenesc nu i-a fost străin. Singurătatea acestui alergător de cursă lungă a luat sfârşit în aprilie 2002, cu o lună înainte de a împlini 78 de ani. A fost incinerat, iar urna a fost depusă în cripta familiei Mohr. Fiicele lui nu au venit la înmormântare.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

hehey