Victor Ponta şi poligonul de tragere

Ministrul român de externe, Titus Corlăţean, a anunţat recent că programul primului ministru nu-i permite acestuia o întrevedere cu d-na Victoria Nuland, trimisul Departamentului de Stat la Bucureşti. Între timp, Victor Ponta este atacat la baionetă de presa proamericană: Sabina Fati ne dă asigurări că Victor Ponta a devenit „indezirabil” pentru SUA. Continuarea e interesantă: „Pentru Statele Unite e important ca România, ţara în care va funcţiona scutul împotriva rachetelor balistice finanţat de americani, să fie stabilă din punct de vedere politic şi să respecte normele statului de drept. Nu poţi lăsa arme sofisticate pe mâna unora care vor să-şi facă propria justiţie, care schimbă legile în funcţie de interese de grup sau care vor să aibă în paralel un parteneriat strategic cu SUA şi unul cu China.”, scrie jurnalista citată. Andreea Pora, la rândul său, se bucură vădit pentru faptul că “America îşi mobilizează trupele” împotriva killerului justiţiei băsiste, adică a lui Victor Viorel Ponta. Aflăm, de asemenea, că “românii” îi scriu secretarului de stat al SUA, John Kerry, căruia îi cer să sprijine lupta anticorupţie şi statul de drept din România, felicitându-l pentru faptul de a o fi trimis pe V. Nuland “pe terenul” românesc.

În traducere liberă, cele relatate mai sus înseamnă: SUA au prins de veste că România încearcă alternative la strategia americană în zonă, iar ocazia este foarte binevenită pentru a trage România de urechi, preventiv sau postfactum, pentru greşelile viitoare sau cele deja făcute. În relaţia dintre hegemon şi vasal, timpul înseamnă întotdeauna erori. Dar de o singură parte, de partea vasalului. Exact ca în realitatea dură a acumulării dependenţelor economice, de care vorbesc teoriile subdezvoltării, între cei mici şi cei mari “apropierea” şi “valorile comune” nu duc decât la subdezvoltarea celor mici şi la hiperdezvoltarea celor mari.

Harta geopolitică a momentului nu arată, din păcate, prea bine pentru România. America simte că Traian Băsescu poate scăpa frâiele puterii şi vine din nou (prin reprezentanţi) să-i dea o mână de ajutor în sprijinirea (a câta oară?) “statului de drept”. Trebuie să mulţumim Americii pentru grija părintească pe care ne-o poartă. Numai Stalin, pe vremuri, mai avea aceeaşi vigilenţă fără limite faţă de popoarele “eliberate” de Armata Sovietică, pe care le “privea” din biroul său de la Kremlin, de dimineaţa până noaptea târziu. Aşa cum veghea atunci Stalin, veghează şi America astăzi. Mă rog, America mai şi “supraveghează” (vezi cazul Snowden), dar uneori ochiul rece electronic nu este suficient pentru a convinge popoarele balcanice cu sânge fierbinte. E nevoie de duşul rece al unei convorbiri glaciale. Deh, şi Stalin obişnuia să mai bată cu pumnul în masă, trebuie să înţelegem că educaţia nu se poate face numai cu blândeţe!

Inteligent sau temător, sau şi una şi alta, Victor Ponta nu vrea să se arate emisarului de la Washington. Nu ştim dacă face bine sau rău. Dar trebuie să remarcăm diferenţa de atitudine pe care premierul o adoptă acum faţă de recentul moment chinez al carierei sale. Radios, excesiv de plin de sine atunci şi sigur pe călcătură, Victor Ponta are acum alura unui iepure care a auzit pocnetul puştii şi nu vrea decât să întoarcă spatele locului de unde a pornit glonţul. Dacă ar fi puţin mai matur, ar trebui să stea locului, să vadă cum pleacă lovitura, să vadă flăcările din jurul ţevii, să aştepte glonţul. Nu poţi fi om politic dacă nu te expui acestui botez al focului. Jocul acesta la două etaje îi este reproşat de toţi cei care se ocupă cu monitorizarea sa. Vocea Rusiei îl crede duplicitar pentru motive de ea ştiute (printre altele, i se reproşează că ar dori să capaciteze China împotriva Rusiei…), SUA îl consideră duplicitar pentru dualitatea strategică în care se complace (şi îi trimite o ditamai ghiuleaua de emisar, pe care Ponta o evită “chinezeşte”, făcând o eschivă nu chiar lipsită de curaj totuşi!), Germania are agenda ei, care nu pare a coincide mereu cu aceea a premierului nostru (dar poate nici nu este cea mai în răspăr cu ea). Singura putere care s-a manifestat explicit proromâneşte a fost China. Dar China e (încă) destul de departe…

Un cuvânt acum şi despre Traian Băsescu. Ţara lui arată ca un poligon de tragere. Nu toate gloanţele sunt însă adevărate. Multe sunt simple pocnitori, menite să sperie păsările cerului sau pe cei mai slabi de înger. Printre împuşcături, false sau adevărate, Traian Băsescu mai strecoară şi câte o rafală care ar trebui considerată importantă. Recent, a declarat că anul 2014 este un an decisiv pentru relaţia cu Republica Moldova. În vechea lor deprindere de cumsecădenie, probabil că mulţi români l-au crezut, în mulţi s-au trezit speranţe noi. Războiul real pentru reluarea Basarabiei are nevoie, vrea să sugereze Traian Băsescu, de o bătălie finală, de un asalt decisiv. Perfect adevărat. Doar că o bătălie nu se duce într-un poligon de tragere. Iar România nu a făcut în ultima vreme decât asta: şi-a transformat teritoriul în loc de antrenament. Pentru alţii. 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest