Viaţa lui Pi sau despre posibilitatea convertirii în 3D

 

Cinematografia nu este indiferentă la temele religioase. Filmele religioase, prin care se încearcă transmiterea fiorului sau a unui mesaj religios sunt fie realizări cinematografice ale unor episoade biblice, fie istorii hagiografice, fie filme despre experienţa religioasă a omului. În cele din urmă cazuri, filmul reproduce poveştile – adică situaţiile excepţionale – întâlnirii omului cu Dumnezeu (sau ale despărţirii lui de Dumnezeu); puţine poveşti, filme sau cărţi vorbesc despre tradiţia religioasă, despre comportamentul ritualic sau credinţa cotidiană. Mai mult, simbolurile religioase sunt rar prezente pe celuloid, cel mai adesea în contexte negative, ca piese în semnăturile psihopaţilor-asasini, în thriller-uri psihologice sau cu minime conotaţii pozitive, în recuzita asistenţilor de eroi luptători împotriva vampirilor.

În ceea ce priveşte construcţia filmelor despre posibilitatea omului obişnuit de a ajunge la credinţă, reţeta „clasică” este împletirea dramei (întâmplări extraordinare) cu un accentuat demers introspectiv, explicit (foarte multe scene includ cabinetul, canapeaua sau alura de profesionist-profet a psihologului) sau implicit. Ultimul film cu mesaj anunţat proreligios (aşa cum pare să fie şi cartea care l-a inspirat) este Viaţa lui Pi, semnat de un regizor cu prestigiu artistic indiscutabil – Ang Lee. Recompensat cu două premii Oscar (cel mai bun regizor în 2005, pentru Brokeback Mountainşi cel mai bun film în 2000, cu Crounching Tiger, Hidden Dragon), Ang Lee (de origine taiwaneză) pare să se simtă în mediul său în redarea cinematografică a parabolelor mitologice. Efectele speciale îi sunt folositoare şi le mânuieşte ca un mare mag, pentru a împrumuta vizionării ceva din experienţa revelaţiei, a experimentării miraculosului. Aşa a fost cazul lui Tigru şi dragon. Aşa trebuie să fie şi cu Viaţa lui Pi, film realizat în 3D.

După regizor, actorii sunt extraordinari: folosiţi mai mult ca efigii, nesolicitaţi de desfăşurări epuizante (cu excepţia actorului şi personajului principal, Suraj Sharma – tânărul Pi), ei îşi păstrează, sugerată numai, intactă, toată forţa interpretativă sau simbolizantă. Un exemplu: Depardieu, a cărui personalitate covârşitoare este asociată în genericul de început cu un urs ridicat în două picioare, are un rol de două minute, cu trei replici rostite. Interpreţii indieni sunt, de asemenea, numai prin forţa şi sugestibilitatea privirilor şi a imperfecţiunii fizionomiilor lor, exemplari. (Lucrurile imperfecte sunt cele care ne fac unici – este primul mesaj al înţeleptului Pi pe care îl aflăm de la început.)

Povestea este redată ca film în film: indianul Pi, personaj aproape legendar, cu biografie atipică şi rubedenii excentrice, îi povesteşte scriitorului francez ajuns în impas creator povestea cea mai importantă a vieţii lui, cea care trebuie să îl facă (pe scriitor, dar şi pe noi, spectatori) să creadă în Dumnezeu. Aceasta este călătoria fantastică (introdusă cu mari aşteptări, ca o repovestire atemporală a Odiseei) a unui băiat şi a unui tigru, aduşi de un naufragiu împreună pe aceeaşi barcă de salvare. Speranţele cu care aşteptăm desfăşurarea istoriei, spuneam, sunt mari: fiul unui tată ateu şi al unei mame prin opţiune tradiţionalistă, botezat cu numele unui bazin de înot, având parte de învăţăturile religiilor hindusă, catolică şi musulmană, dovedind sclipiri de genialitate, Pi ar fi putut să fie un nou Moise, nu coborând de pe un munte, ci revenind după o călătorie iniţiatică pe ape, cu o fiară îmblînzită care să îl urmeze pe calea cea strâmtă a adevărului final, unic, indiscutabil. Ne aşteptam la o istorie miraculoasă, pe care să trebuiască să o credem căci nu am fi avut de ales. În loc de aceasta, avem însă, ca alternativă, parabola psihanalitică a omului rău şi bun, tigru şi sfânt totdeodată. Există o poveste paralelă, desfăşurată numai oral, fără beneficiile (mai degrabă deserviciile) miracolelor naturale în 3D, dar care este, indiscutabil, cu mult mai credibilă, este reală şi se recomandă explicit ca atare. Nu animalele, ci oamenii sunt purtători şi creatori de bine şi de rău; nu Dumnezeu, ci omul poate să controleze şi să biruie duşmanii din afară şi pe cei din interior. Scepticii nu sunt clintiţi nici un milimetru din îndoiala lor; iar credincioşii sunt dezamăgiţi de „naturaleţea” miraculosului, limitată serios de impedimentele vizionării în 3D.

Este un film bine de văzut, greu de crezut. În pofida desfăşurării de talente artistice, viaţa în trei dimensiuni este ireală şi săracă, iar credinţa care s-ar putea naşte, absolut îndoielnică.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest