Vechiul şi noul comunism

Economic, comunismul înseamnă colectarea producţiei la un centru şi redistribuirea justă a ei. În teorie. Experienţa ne arată că a doua parte a principiului este irealizabilă. Întorcându-ne la teorie ne întrebăm: ce-o fi aceea „redistribuire justă”? Să ne agăţăm însă de ceea ce s-a dus la împlinire, de prima parte a principiului, de colectarea într-un depozit comun. Ce nume urmează să poarte acest depozit? „Stat”.

            Aflându-mă în Grecia, în practica de teren antropologic, observam un fenomen căruia localnicul îi suporta consecinţele, fără a fi în stare să-l conceptualizeze. Provenienţa dintr-o cultură cu un alt trecut politic reprezenta poate un avantaj pentru mine. Odată cu înmulţirea taxelor şi impozitelor (dintre care de unele nu auziseră niciodată, sau nu mai auziseră demult, ca de exemplu haratsi, un banal – pentru noi – impozit pe locuinţă) în perioada rezidenţei mele antropologice, mă făcea adeseori să mă gândesc la un soi de neo-comunism, în care noi cantonam cu mult înaintea lor, dacă nu cumva vom fi cantonat întreaga perioadă de la aşa-zisa disipare a vechiului comunism. Adeseori mă vedeam în situaţia de a explica conceptul. În discurs popular, explicaţia s-ar formula astfel: Pe vremea vechiului comunism (lăsând deoparte încălcarea unor anume drepturi – dreptul la liberă exprimare, la liberă circulaţie etc. –, tratând doar aspectele economice ale situaţiei, cum dealtfel am şi început articolul), produsul muncii tale – un porc, un viţel, laptele de la vacă, recolta de porumb etc. – trebuia să ajungă în depozitul statal. Acum, în vremea noului comunism, statul nu mai este interesat de produse, ci de bani, astfel că o mare parte din venitul tău trebuie să ajungă în visteria statală. Provenienţa acestui venit nu contează, poate fi de la angajatul statal, de la angajatul în sectorul privat, de la migrantul care trimite bani în ţară, de la întreprinzătorul autohton sau de aiurea, nu contează. Iar drepturile pe care mai sus le-am lăsat deoparte sunt respectate, susţinute şi încurajate, doar sunt bune premise aducătoare de venituri la fondul comun.

            Pentru greci, neo-comunismul se prezintă în aspectele lui pure. La noi este împănat cu reminiscenţe ale vechiului comunism. Munca prost retribuită în România plus politica de austeritate, care de câţiva ani pentru angajatul la stat a însemnat retragerea directă din salariu la fondul comun, conferă individualitate acestui hibrid. Munca prost retribuită înseamnă, după caz, muncă (plusvaloare deci, fie şi prin economisirea banilor cash) reţinută de stat sau de angajatorul privat. Posibil însă că întreprinzătorul să fie şi el bine încorporat în logica sistemului. Iată cum:

            Una dintre măsurile cu adevărat de macro-impact pe care guvernarea ar fi trebuit să le ia după aderarea în 2007 la Uniunea Europeană, ar fi fost ca într-un timp scurt, trei-patru ani, să ridice salariul minim aproape de o medie europeană (bineînţeles, acum nu mai este posibil, politica fiscală dictată fiind de instituţii internaţionale). Economiştii şi finanţiştii mă vor combate cu argumente solide, prefer cu toate acestea – după o expresie des utilizată cândva de un personaj de curând eliberat – să rămân la „părerea mea”. Ne putem închipui că acest lucru nu se întâmplă pe motiv că doar astfel România reprezintă un mediu atractiv pentru investitorii străini, în căutare de „mână de lucru ieftină”. Ne vedem patria transformată într-un muşuroi în care milioane de furnici roiesc fără încetare, contribuind puţin câte puţin la bogăţia comună, bogăţie care tot sporind va trebui într-o zi să se reverse şi în buzunarul furnicii. Statul însă, organizat pe principii neo-comuniste, are grijă ca plusvaloarea cuvenită muncitorului, reţinută însă de investitor pe principiul „mâinii ieftine de lucru”, să ajungă în aşa-zisa visterie comună, prin legislaţie, prin taxe, impozite, comisioane – mai mult sau mai puţin legale – etc. (Cine a învăţat? Statul de la bănci sau băncile de la stat?!) aplicate întreprinzătorului. În aceste condiţii, investitorul preferă să rămână acasă.

            Salariile la nivelul mediei europene, vor spune o pleiadă de economişti şi finanţişti, vor fi dus la catastrofă (multe investiţii falimentate sau retrase, deci locuri de muncă pierdute, şomaj, sărăcie şi migraţie masivă, nevoie de împrumuturi externe ridicate pentru a susţine politica salarială etc.). Guvernările de după 2007 însă ne-au arătat că tot acolo putem ajunge şi pe principii sănătoase de neo-paleo-comunism.  

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest