Vânători, brokeri şi lupi

Dani_5

Pe mijlocul cărării unde mă plimb în fiecare dimineață, printre pini și frunze uscate, e sânge proaspăt. Ridic ochii și urmăresc dâra de crengi rupte și pământ proaspăt răscolit care se pierde adânc în pădure, acolo unde nu intră nicio rază de soare. Mă opresc, buimacă. Nu pot să trec pe deasupra, nici pe de lături. Cărarea e prea îngustă și nu e destul loc pentru pașii mei și ai morții. Simt stomacul suindu-mi spre piept și picioarele tremurând, fricoase. Ce să fac? Mă întorc? Continui?

 

Aseară am văzut un film despre prostituarea (tristă, ca toate prostituările) muncitorilor cu speranțe de a ajunge patroni din Wall Street. Nu sunt atât de diferiți de noi, cel puțin în problemele lor: singurătate, nesiguranță, eșec, ignoranță. Ceea ce m-a speriat însă a fost încercarea de a atrage simpatii și compasiuni pentru soluția aleasă, în mod evident deloc liberă, ci purtată cu forța în patul procustian al capitalismului feroce, dezumanizant, degradant și hipnotizant. Nu mă sperie spațiul lor de droguri sintetice și metaforice (dragoste cumpărată, prietenie nevoită, fidelitate răului). Nu aș schimba lumea mea reală pe lumea lor ireală. Ceea ce mă sperie sunt zâmbetele binevoitoare ale celor care citesc cartea scrisă de brokerul faimos, ale producătorului filmului, ale prietenilor sau dușmanilor, ale lor înșiși. Mă sperie micul negustor care vinde tricouri cu chipul rotunjor și simpatic al lui Leonardo di Caprio în pielea Lupului din Wall Street. Mă sperie tinerii care ies de la film vorbind între ei cu nepăsare și chicoteli, dar visând deja la fetele cu picioare de reclamă și la mașinile scumpe – asta rămâne, asta nu se uită – pe care Leonardo din film le obține prin puterea și aroganța pe care i-o dau drogurile, sexul și banii. Mă sperie tinerele care ies de la film prefăcându-se scârbite sau amuzate de „prostia” celor bogați, dar strângând din dinți pe furișgândindu-se la diamante, iahturi și restaurante scumpe. Ceea ce mă sperie nu e un caz izolat de broker infantiloid și în mod sigur cu probleme psihice, ci instinctele noastre comune cu ale lupului, de pradă și de justificare, de crimă și de căutare a privirii iertătoare și tolerante, complăcută în propriile abisuri. Mă sperie slăbiciunile noastre și râsul simpatizant cu aceste slăbiciuni, combustibil pentru alte și alte slăbiciuni. Râsul invidios, perfid, egoist, ignorant, camuflat sub masca inocenței și a falsei empatii. Mă sperie vânătorii primitivi care trăiesc încă în noi. În toți. Deghizați în bunicuțe sau în robin hood-zi sau în scufițe roșii. Mereu treji. Mereu la pândă. Adulmecând urmele de sânge cald.

Mă întorc în oraș. Oasele îmi atârnă grele și aerul îmi apasă tâmplele. Soarele e demult ascuns, rușinat și trist, în spatele pomilor indiferenți. La sensul giratoriu, pe cimentul murdar și ud, văd cele două păsări albe, cu picioare lungi, care dispăruseră dinainte de decembrie. Nu le știu numele. Nici nu știu dacă sunt tot cele de anul trecut. Dar sunt albe, merg ca niște generali pitici într-o paradă de sărbătoare și se uită la mine ca și cum ar vrea să-mi povestească ceva tare distractiv. Între mașini și oameni grăbiți și nori vineții. Mă urc în mașină, mă uit în sus și încep să văd iar lumea adevărată. Respir adânc și cobor frâna de mână. Începe o nouă zi.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest