Unitatea lumii și marele spațiu european

maschke

Duo quum faciunt idem, non est idem [Dacă doi oameni fac același lucru, nu este același lucru (Terențiu)]. Dacă doi oameni vorbesc între ei despre unitatea Europei, ei vor crede fără îndoială că sunt de aceeași părere. În realitate, unul va dori unitatea Europei ca etapă spre unitatea lumii, pecetluită de o socializare uniformizantă a umanității, produsă de tehnică și economie, doi factori care vor face superfluă orice politică. Celălalt interlocutor, dimpotrivă, va dori unitatea Europei pentru a pune o stavilă tuturor acestor tendințe universaliste către unitatea globului și către disoluția tuturor diferențelor existente între națiuni și culturi. Europa trebuie să se unească, dar pentru a se delimita. Ea va trebui să atingă o nouă intensitate politică, să găsească o nouă identitate politică, care îi vor permite rapid să distingă amicul de inamic, într-un mod de asemenea nou.

Cel care vorbește astăzi despre Europa trebuie să spună la fel de clar dacă înțelege să servească ”universalismul” sau ”marele spațiu” (1), pentru a relua două concepte dragi lui Carl Schmitt. Dacă speră la disoluția lumii într-o unică unitate pacificată, în care nu va mai exista decât o politică interioară mondială, unde pacea va fi menținută cu ajutorul unor expediente de tip polițienesc sau, dimpotrivă, dacă dorește o organizație regională a puterilor acestei lumi, organizație grație căreia popoarele colaborează între ele, în serenitate și independență reciprocă.

Marile spații formate în această manieră «își primeau centrul și conținutul nu numai de la tehnică dar și de la substanța spirituală a popoarelor, a religiilor lor și a raselor lor, de la cultura și limba lor, pe baza forțelor vii a eredității lor naționale» (2).

Aceste două concepții opuse le găsim la începutul tuturor reflecțiilor asupra dezirabilității unirii continentului nostru. În textul său redactat între 1294 și 1318, De monarchia, Dante se făcea avocatul unității lumii (care, pentru el, era încă identică cu Europa cunoscută) sub guvernarea unui Împărat care ar primi de la Papă plenitudinea puterii sale.

Nu este o întâmplare că Hans Kelsen, juristul-filosof care a inventat un concept de ordine juridică mondială, care ar conduce la disoluția tuturor suveranităților Statelor particulare, și-a început opera printr-un elogiu actualizat al gândirii lui Dante (3). Pierre Dubois (alias Petrus de Bosco), dimpotrivă, explică în 1306, în De recuperatione Terrae Sanctae, necesitatea unei unități a Europei și a unei păci durabile sub principiile pe care le enunțase, cu scopul de a recuceri Pământul sfânt pri lansarea unei cruciade victorioase. Unitatea este necesară, adăuga el, fiindcă există un inamic (comun) și tocmai prezența acestui inamic este cea care face ca ”noi”-ul nostru să se contituie.

Din punct de vedere creștin, unitatea lumii nu poate exista decât în Adam sau în Hristos. Numai la sfârșitul timpurilor – care va veni apocaliptic nu metaforic ca ”sfârșitul istoriei” de care se vorbește atât de mult astăzi – vom avea o unitate care se va prezenta ca depășire a politicului, ca depășire a opoziției amic/inamic. Dar așteptând acest moment eshatologic, în timpul prezent, nu vom avea niciodată decât o căutare mereu goală a unității lumii, plasată cu necesitate sub semnul lui Antihrist, a cărei deviză notorie este pax et securitas. Dacă depășirea politicului este depășirea opoziției amic/inamic și dacă această dublă depășire este obiectivul pe care-l dorim, el nu va putea fi atins decât la capătul unei lungi lupte sângeroase. La sfârșitul acestei lupte, lumea se va uni sub semnul tehnicii și al economiei, cel al lui Henry Ford sau al lui Vladiir Ilici Lenin.

Până în urmă cu puțini ani, situația noastră era următoarea: în războiul rece, două moduri de existență luptau unul contra celuilalt, dar fiecare dintre aceste moduri era lipsit de credință și de ideologie, nu doreau decât profitul și traiul bun fără vreo altă considerație; mai rău, aceste moduri de existență erau rezervate maselor tehnico-proletare, fanatizate și menținute în sărăcie (4). Dar cele două părți ale acestui război civil planetar erau de acord asupra unui lucru: după victoria lor, politica urma să dispară. În 1922, carl Schmitt scria pe această temă: «Astăzi, nimic nu este mai la modă decât lupta împotriva politicului. Bancherii americani, tehnicienii industriali, socialiștii marxiști și revoluționarii anarho-sindicaliști sunt toți de acord pentru a reclama eliminarea puterii neobiective a politicii care se exercită asupra obiectivității vieții moderne. Nu mai trebuie să avem de aici înainte decât sarcini de ordin tehnic sau organizațional și nu mai pot exista probleme politice» (5).

Problemele politice ar fi dispărut într-adevăr dacă lumea în întregime ar fi fost supusă acelorași criterii economice și tehnice. Doar o veritabilă și completă unitate a lumii, doar un ”Stat mondial” și un ”guvern mondial” ar fi putut actualiza depolitizarea lumii și stabilizarea ei, cred adepții acestei superstiții moderne.

 

Hans Kelsen, apostol al mondialismului polițienesc

Acest guvern mondial nu ar mai fi avut nevoie decât de o poliție mondială – doar pentru o perioadă de tranziție? – care ar fi avut ca sarcină anihilarea eventualilor rebeli prin intermediul unei police bombing. Acest guvern mondial ar șterge toate sistemele juridice existente în statele particulare, în sânul popoarelor, și ar impune dreptul său internațional, după ce ar fi stabilizat integritatea lumii. Dreptul mondial ar disciplina apoi tot ceea ce trăiește și crește pe pământ. Să-l ascultăm în acest punct pe Hans Kelsen: «Ideea de suveranitate trebuie radical eliminată… concepția suveranității statului ea însăși este astăzi un obstacol în fața tuturor celor care doresc elaborarea unei ordini juridice internaționale, inserată într-o organizație care ar prevedea diviziunea planetară a muncii; această idee de suveranitate impiedică organele speciale să funcționeze pentru ca noi să atingem perfecționarea, aplicarea și actualizarea dreptului internațional, blochează evoluția comunității internaționale în direcția unei… civitas maxima – inclusiv în sensul politic și material al cuvântului. Este o sarcină infinită aceea a constituirii acestui Stat mondial în care trebuie, prin toate eforturile noastre, să plasăm organizarea mondială» (6). Dacă unitatea lumii este realizată într-o zi în această manieră și dacă, într-o astfel de lume, orice formă de inamiciție este eliminată, nu vor mai avea nimic altceva decât emanația unei umanități care se va deifica ea însăși și ar comite, prin aceasta, cel mai mare dintre toate păcatele imaginabile. Căci politicul ca distincție amic/inamic este înrădăcinat în păcatul originar. Or, devreme ce noi nu putem fi nici drepți și nici buni, suntem constrânși să facem distincția amic/inamic. Desigur, de fiecare dată când operăm această distincție, noi păcătuim. Dar dacă vrem să depășim această distincție cu ajutorul doar al forțelor noastre, ne punem în locul lui Dumnezeu, ceea ce constituie un păcat încă și mai mare.

Dacă luăm în considerare situația actuală după prăbușirea Uniunii Sovietice și Războiul din Golf, dacă ne amintim cerințele formulate de Boutros-Ghali, secretarul general al ONU, constatăm automat că această idee a unei unități a lumii nu este decât o simplă speculație teologică sau o fantezie de jurist. Nu trebuie să fii foarte perspicace pentru a constata că unitatea lumii proclamată astăzi de către ONU nu servește în fapt ”interesele lumii” ci mai degrabă interesele concrete ale anumitor state, și mai ales pe cele ale Statelor Unite.

Etapele către această unitate au fost Tratatul de la Versailles și crearea Societății Națiunilor (919), pactul Briand-Kellogg (1928), doctrina Stimson (1932) și crearea Națiunilor Unite (1944). Toate aceste eforturi au fost întreprinse pentru a contracara tentativele de construire a marilor spații organizate de un drept și o ordine specifică, dincolo de orice formă de universalism. Argumentul ”unității lumii” a fost mereu avansat în interesul privilegiaților planetei, a acelor beati possidentes contra have-nots –ilor, care doreau să-și asigure un drept croit pe măsura lor, mai ales contra Germaniei și Japoniei care, în Europa și în Asia orientală doreau să constituie ”marii spații”. Acești beati possidentes sunt astăzi anglo-saxonii, sau mai precis americanii, care pretind că reprezintă singuri ”conștiința lumii”. Desigur, noi ne permitem astăzi să criticăm, chiar cu argumente facile și simpliste Tratatul de la Versailles, Societatea Națiunilor, pactul Briand-Kellogg etc. Dar nu va fi ușor să criticăm ONU: tipul de jurist astăzi dominant nu va îndrăzni să-și permită așa ceva!

 

Ororile “războiului just”

Când a fost bombardat Irakul, acum doi ani, lucrul acesta s-a făcut în numele ”comunității mondiale” și al ”conștiinței mondiale”. Pornind din momentul în care s-a estimat că războiul Irakului contra Kuweitului costase mai mult de 5000 de vieți umane, ”conștiința mondială” a decis să se mobilizeze și forțele armate destinate să concretizeze represaliile au putut să acționeze oficial în numele ONU: ele au ucis 140.000 de irakieni. Nu este o întâmplare că această acțiune a fost declarată ”război just”, fiindcă ideea că propria sa cauză constituie în ea însăși justiția absolută justifică exterminarea inamicului, care nu mai este conceput ca un justus hostis ci ca un criminal pe care-l plasăm încă odată în afara legii. Noțiunea de ”război just”, în reflecțiile Sfântului Augustin și ale Sfântului Toma din Aquino, era cu toate acestea legată de un calcul de proporționalitate. În ochii lor, era imposibilă eliminarea unei injustiții – moartea a 5000 de oameni – prin comiterea unei injustiții mai mari – moartea a 140.000 de oameni. Această prudență a celor doi teologi ai noștri, atunci când evocă conducerea ”războiului sfânt”, se explică prin conștiința păcatului. Creștinul poate nutri îndoieli în ce privește capacitatea sa de a recunoaște voința lui Dumnezeu; ”umanitatea”, în schimb, se dovedește incapabilă să se îndoiască de ea însăși. Aici se adaugă faptul că această umanitate dispunea de interpreți cum ar fi lobistul petroliștilor texani, George Bush.

 

Contra Europei și Japoniei

Războiul din Golf a pus deplin în lumină problematica noastră, aceea a ”unității lumii” sau a „universalismului”, pe de o parte, și cea a „marelui spațiu”, pe de altă parte. În afară de Irak, care, pe termen lung, dorea să-și manifeste hegemonia în peninsula arabică și să fondeze astfel un „mare spațiu”, Războiul din Golf a cunoscut și alți doi perdanți: Europa Occidentală și Japonia. Europa Occidentală, cu piața sa comună – care, într-un anumit sens, merită să fie calificată drept „mare spațiu”; vom reveni la aceasta – putea deveni, într-o zi, periculoasă pentru Statele Unite. De fapt, atât Europa Occidentală cât și Japonia au plătit miliarde de dolari pentru un război în care nu aveau niciun interes real. Ele au plătit miliarde Stalelor Unite care, pe de o parte, se află deja pe panta descendentă și care, pe de altă parte, pregătesc cu o redutabilă clarviziune lupta pentru dominația lumii, o luptă care se va angaja contra Europei Occidentale și Japoniei!

 

Închiderea robinetelor de petrol

Europa Occidentală și Japonia au facilitat, prin plățile către Statele Unite, prelungirea dominației americane împotriva lor însele! Deoarece într-o epocă determinată de economia deciziile absurde trebuie, la rândul lor, să fie explicate economic – pentru a părea „raționale” – s-a spus că Saddam Hussein, imediat ce s-ar fi văzut stăpânul câmpurilor petroliere kuweitiene, ar fi urcat prețul petrolului și ar fi adus astfel economiile naționale occidentale într-o criză teribilă. Dar, de fapt, prețul petrolului a crescut după operația militară victorioasă contra Irakului, în proporții superioare față de ceea ce ar fi îndrăznit să facă Saddam vreodată. Astăzi, într-adevăr, Statele Unite au, grație injecțiilor financiare ale vest-europenilor, interese mari în Golf. În caz de criză, SUA vor putea, cu ușurință, să închidă robinetele cu petrol pentru japonezi și/sau pentru vest-europeni.

În anii ce vor veni, o astfel de criză este foarte posibilă, chiar probabilă: Europa Occidentală și Japonia vor fi finanțat atunci propria lor sinucidere! Ideea unei „noi ordini mondiale”, de care vorbea George Bush cu atâta elocvență în perioada Războiului din Golf, nu ține decât dacă este reglementată, decât dacă respectă propriile sale reguli: „ordine” semnifică, de asemenea, „regularitate”. În consecință, ONU a pedepsit Irakul dar trebuia, în mod egal, să pedepsească Israelul sau Siria; trebuia, de asemenea, să ia măsuri împotriva Turciei sau Chinei; să intervină cu aceeași fermitate în Sri Lanka sau Peru, în Columbia sau Azerbaidjan; trebuia să își extindă activitățile în Iugoslavia și Cambodgia.

Dar, dacă uită, că ONU însăși se bazează pe dualitatea unui consiliu de securitate (CS) și a unor state-clienți, care sunt subordonate membrilor acestui CS și pot, în caz de necesitate, să fie protejate de un veto, noua doctrină apare clar ca o pură iluzie care reia cu obstinație teza one world. Această nouă docrină a eșuat pentru că interesele politice ale puterilor sunt diverse și contradictorii, iar mijloacele lor financiare nu sunt identice. Ea eșuează, de asemenea, pentru că soldații nu sunt deloc disponibili și prompți în a se omorî ca italieni în Peru, ca germani în Tibet, ca turci în Sri Lanka etc. Dacă o astfel de doctrină ar triumfa împotriva sentimentelor popoarelor, soldații lor nu ar mai muri pentru propriile lor țări, ci pentru una sau alta din rezoluțiile ONU, de exemplu cea nr. 47.634. Se poate, într-un viitor apropiat, imagina ridicarea de monumente în memoria celor morți pentru rezoluția 47.634?

 

Nu există unitate a lumii

Ideologia „unității lumii” nu funcționează, pur și simplu pentru că această unitate nu există în plan concret. Dar ideea unității lumii este foarte ancorată în anumkte spirite influente, care alimentează dezordinea din lume dorind să materializeze această unitate potențială, în profitul major al Statelor Unite. Orice stat care posedă arme moderne și dispune de o anumită putere globală trăiește, de fapt, periculos în lumea actuală. Într-adevăr, el se lovește de rezistența singurilor posesori ai puterii în această lume, care, între altele, pot să mobilizeze contra lui ideea păcii mondiale pe care acesta ar periclita-o, și să înceapă un proces de discriminare împotriva sa, calificându-l drept „criminal”; la final, acest stat ar putea fi supus unui „masacru tehnologic”. Luptei pentru puterea planetară i se conferă astfel o tentă morală și, astfel, adversarii reali și potențiali ai celor puternici sunt obligați să se confrunte cu pedepse crude, pentru că vechiu adagiu roman și galic Vae victis, pronunțat sub zidurile Capitoliului de șeful celt Brennus a devenit mai actual decât oricând!

 

Originile talasocratice ale dreptului internațional actual

Trebuie să spunem o dată pentru totdeauna că dreptul internațional actual, care vrea să constrângă popoarele la pace mondială în loc să disciplineze și să limiteze războiul, se alimentează din două surse deosebit de tulburi: concepțiile internaționaliste ale revoluției franceze, pe de o parte, și cele, de asemenea internaționaliste, ale marilor puteri maritime și imperialiste care erau, până în 1914, Maria Britanie și SUA. Astăzi singura talasocrație care este încă în cursă este America. Nu putem decât să definim pe scurt aici aceste două sisteme conceptuale care afișează voința de a stabiliza definitiv lumea. Astfel, conform dogmaticii revoluției franceze, orice putere care pune în pericol libertatea republicană, adică ideologia politică generată de Iluminism, este automat hostis injustus. Fiindcă umanitatea este unitate, fiindcă cuceririle revoluției trebuie să se realizeze peste tot în lume, adversarul acestor principii filosofice și politice este inamicul speciei umane în întregime (Robespierre: „Cel care oprimă o națiune devine dușmanul tuturor”).

La început, refuzul de a considera adversarul ca justus hostis nu avea valoare decât pentru reprezentanții puterilor tradiționale. Dar dacă un popor acceptă să trăiască după un model prerevoluționar, nedemocratic și antirepublican, el devine în întregime un „opresor”, pentru că refuză, prin comportamentul său conservator, să accepte rațiunea universal valabilă, ce prescrie un standard unic în materie de constituție și drept. Expansionismul napoleonian s-a bazat pe acest mesianism revoluționar și, începând cu el, a transformat războiul, care, până atunci era o afacere între state, disciplinată și închisă, într-un război civil întins în întreaga Europă, cu discriminările sale, propaganda sa agresivă și bulversări în structurile sociale și administrative ale țărilor ocupate (7).

Dreptul internațional și dreptul războiului maritim de factură anglo-saxonă nu cunoaște nici el noțiunea de justus hostis. Inamicul nu mai este numai soldatul statului dușman, ci și fiecare civil al acestui stat. Oricare civil se poate astfel vedea expropriat, internat și tradus în fața tribunalului. Mai rău, inamicul, în această optică talasocratică și anglo-saxonă, poate fi chiar cetățeanul unui stat neutru, care, sub o formă sau alta, ar putea favoriza inamicul, de exemplu fiind partenerul său comercial. În consecință, bunurile sale pot fi confiscate în largul mării și putem să-l constrângem la colaborare economică sau la boicotarea propriului partener etc. Acestei tendințe de a amplifica și a agrava războiul și la a aboli instituția care este neutralitatea îi corespunde o propagandă care ”satanizează” inamicul, criminalizează poporul său în întregime și îl asimilează unei bande de răufăcători. Această stare de spirit face ca orice pace definitivă să devină imposibilă, în vreme ce o atare pace era chiar obiectul dreptului internațional clasic.

 

Inamicul produce ”zone autarhice”

În fapt, în optica universalistă și kelseniană, nu mai există de aici înainte război, ci doar un comerț liber și pașnic care face casă bună cu ideologia Luminilor, mitul umanității, cultul progresului etc. Toți cei care încercau să formeze zone autarhice, să constituie blocuri protejate, amenință direct acest comerț ”liber și pașnic”, dominat cândva de Anglia și astăzi de către Statele Unite. Ei sunt deci în sine ”inamici”. Cel mai târziu spre 1937, Germania și Italia au devenit inamici pentru Washington, Japonia precedându-le cu câțiva ani. Puterile Axei, prin politica lor economică, amenințau împărțirea pieței mondiale, impusă de Statele Unite. Roosevelt, pentru nevoile propagandei sale, a imaginat, isteric, inamici terifianți și a pregătit încă din 1937 țara sa pentru război, în vreme ce Hitler credea încă în 1939 că putea limita războiul său la un război fulger, fără ca SUA să aibă timp să intervină (8).

Când un ”inamic” a acestei opțiuni universaliste, ”comerciale, libere și pașnice” se arată la orizont, se începe prin a-l pune sub presiune economică, este supus apoi embargourilor și blocadelor și, finalmente, este decretat ”inamic al umanității” pentru a putea declanșa împotriva lui un război total, conceput ca ”sancțiune”. Trebuie, în această strategie, ca acest ”inamic” să fie forțat să joace un rol de ”agresor”, căci, după dreptul internațional contemporan, orice formă de agresiune este interzisă, ca și dreptul liber de a conduce un război (9).

 

Agresiuni și sancțiuni

Fabricarea și provocarea agresiunii devin astfel arta decisivă a omului de stat; din această cauză, trebuie ca el să evite să declare expres războiul, fiindcă o declarație de război echivalează cu o agresiune. În fața unui ”agresor” toate loviturile sunt permise: el poate fi chiar pedepsit pentru mult timp, după bunul plac al învingătorului său. Acesta a fost cazul Germaniei în 1918-1919 care, un an de zile după lupte, a fost supusă unei blocade alimentare, ceea ce a antrenat moartea a un milion de prunci și copii. Această practică a pedepsirii permite și ”legitimarea” acelor carpet bombings, expulzarea în masă a populației civile, procesul de la Nuremberg sau bombardamentul atomic al orașelor fără apărare (Hiroshima, Nagasaki). ”Sancțiunea” nu mai este un război în sensul propriu al cuvântului, căci ea lovește un ”criminal” care, nici el nu face războiul, ci comite o ”crimă”. Acest tip de drept internațional, dorit în mod esențial de către Statele Unite, nu ține deloc cont de regulile și limitele pe care civilizația le-a impus războiului în Europa. Bazându-se pe utopia de a dori să abolească definitiv războiul, acest drept internațional ”sancționator”, această ideologie a pedepsirii, s-a impus puțin câte puțin începând din 1918; astăzi, el tinde să devină absolut dominant, să se accentueze în discursuri și în practică.

Să examinăm câteva fapte istorice. Printre exemplele de răspândire progresivă a acestei ideologii juridice internaționale, avem instituția auto-apărării, acceptată de către pactul Briand-Kellog (1928), în care s-a interzis războiul. Internaționalistul american Philipp Jessup scria în 1940: «Dimensiunile s-au modificat și intereselor pe care le cultivam noi à propos de Cuba în 1860, le corespund astăzi interesele noastre pentru Insulele Hawaii; argumentul auto-apărării va conduce într-o zi Statele Unite să trebuiască să facă război pe Yang-Tse, Volga sau Congo» (10).

 

”Doctrina Stimson” (1932)

Apoi, doctrina Stimson (adică nerecunoașterea schimbărilor teritoriale obținute prin forță), creată în 1932 de către cel care era atunci ministru al afacerilor străine ale Statelor Unite, produce o agravare a conflictelor chiar din motivul că dă Statelor Unite dreptul, pe întregul mapamond, să judece despre dreptatea sau nedreptatea schimbărilor teritoriale. «Un act de război oriunde unde în lume dăunează intereselor țării mele», explica președintele Hoover pentru a justifica doctrina ministrului său de externe.

În consecință, schimbările teritoriale survenite prin forța armelor erau legale și legitime înainte de 1928, ilegale și ilegitime după 1928; suntem aici în prezența unei variante a ”sfârșitului istoriei”. Dar aici găsim de asemenea rădăcinile sprijinului pe care Statele Unite îl aduc grupurilor de rezistență, partidelor care complotează războaie civile, juriștilor care pretind că apără ”drepturile omului”, ”democraților” de tot soiul etc. Schimbările teritoriale realizate oriunde în lume nu pot fi consacrate în niciun fel. ONU a reluat pe larg acest principiu de drept internațional în contul său și contribuie astfel la a face imposibilă orice nouă punere în ordine a spațiilor politice pe planetă și la împiedicarea funcționării normale a statelor, în măsura în care aceste remanieri teritoriale sau această funcționare sunt concepute ca raporturi reciproce de protecție și de supunere. Avansând această conepție pur instrumentală a drepturilor omului și practicând acest interenționism tous azimuts, Statele Unite și ONU fragilizează garanțiile reale de care puteau beneficia oamenii pe teritoriul lor național, căci drepturile omului, în mod normal, nu s-ar putea concepe decât ca drepturi ale cetățenilor, ancorate într-o patrie dată.

 

Marele spațiu, răspuns european și japonez la SUA

Contra tuturor acestor idei și practici de tip interenționist, vizând o ipotetică ”unitate a lumii”, ancorate, pe de o parte, în ideologia revoluționară, iar pe de altă parte în propensiunea intervenționistă mondială a anglo-saxonilor, am ajuns ca în Europa, în Japonia dar și în America, începând din 1939, să să formuleze ideea ”marelui spațiu”. De primă importanță în acest punct este scrierea lui Carl Schmitt, Ordinea internațională a marelui spațiu cu interzicerea intervenției pentru puterile exterioare acestui spațiu (11).

Dacă am dori să reducem această scriere la un slogan simplu, am spune: ”Europa europenilor!” și, pentru tentativele japoneze analoage: ”Asia asiaticilor!”. Germania și Italia, pe de o parte, Japonia, pe de altă parte, imitau în felul lor și în contul lor Doctrina Monroe (1823) care revendica pentru Statele Unite dominația asupra întregului spațiu ocupat de cele două Americi. Cele trei principii fundamentale ale Doctrinei Monroe erau la început, după Schmitt: 1) Independența tuturor statelor americane în raport cu puterile exterioare; 2) Refuzul oricărei forme de colonizare în acest spațiu american; 3) Non-intervenția tuturor puterilor extra-americane în acest spațiu. Noul mare spațiu central-european trebuia să împiedice orice intervenție americană în Europa și își interzicea, în contrapartidă, să se amestece în afacerile altor spații. Această logică a marelui spațiu ar fi impus liite intervenționismului american, care înțelegea să se amestece în afacerile lumii întregi.

În Europa, această concepție grand-spațială a fost repusă pe tapet după victoria armatelor germane spre Vest. Schmitt vedea în tratatul de prietenie dintre Reich și Uniunea Sovietică (1939) o soluție exemplară: ea excludea imixtiunea terțelor puteri și garanta popoarelor ”blocului continental” o ”viață pașnică corespunzând particularităților lor”. Germania, în calitate de putere conducătoare a acestui nou ”mare spațiu” trebuia să întrețină raporturi de drept public cu fiecare țară în particular, dar în exteriorul marelui spațiu – față de alte mari spații, ale căror contururi rămâneau vagi – toată lumea trebuia să urmeze aceeași politică externă.

 

Hegemonie și federalism

s-a imaginat astfel o hegemonie dar nu o absorbire a statelor mai mici, ceea ce constituie un veritabil federalism. Pusă la cale de diplomații profesioniști și tradiționali, această schemă de organizare nu putea să fie acceptată de național-socialiști, fiindcă ei gândeau în termeni de rasă și nu de spațiu (12). După concepțiile lor, popoarele mici aveau prea multe drepturi. Dar ideea lui Schmitt a fost supusă și altor critici, mai ales în Italia (13).

După al doilea război mondial și ajungerea la putere a statelor aliate ca SUA și URSS-ul, Schmitt nu mai putea decât să exprime speranța, în 1962, ca națiunile și popoarele să-și conserve forța de a rămâne fidele culturii lor, religiei și limbii lor (14). E adevărat că Carl Schmitt considera că ideea de națiune, aceea a unei organizări pur naționale, era depășită: în consecință, ”marele spațiu” trebuia să servească la deturnarea iluziei și pericolului american al așa-zisei one world. Dar imediat ce ideea sa s-ar fi putut uni cu o forță reală pentru a realiza cu adevărat marele spațiu, națiunile nu ar mai fi fost decât entități culturale și nu politice.

Ideea de mare spațiu nu mai este la ordinea zilei. Comunitatea Europeană de astăzi pretinde a fi noul mare spațiu, valabil pentru toți. Dar dacă ideea de Großraum, de ”mare spațiu” s-a născut din convingerea că statele au devenit prea mici față de dezvoltarea tehnicii și economiei, teoreticienii acestui mare spațiu au spus de asemenea că acesta nu ar putea fi nici bazat și nici organizat prioritar pe economie. Conservarea multiplicității culturilor este de aici înainte un act politic. Pentru a organiza un mare spațiu ca spațiu politic, trebuie în prealabil să răspundem la trei întrebări:

1) Cine este inamicul ?

2) Care este puterea hegemonică (în interiorul marelui spațiu) ?

3) Există o omogenitate care garantează durabilitatea federației ?

 

Răspunsul la prima întrebare

Inamicul ”marelui spațiu” european nu mai poate fi astăzi Rusia. Pentru cei mai mulți dintre noi, dușmanul este evident Washingtonul. Dar această inamiciție nu este încă percepută de mulți europeni, care nici măcar nu și-o imaginează; de altfel, mulți europeni nu au curajul să și-o asume. Acastă ignoranță și această lipsă de curaj nu aparține numai englezilor, care sunt aliați ai americanilor prin multe aspecte. În plus, națiunile europene sunt prea clar profilate în identitatea lor politică pentru a se gândi la armonizarea politicii lor externe. Unde se află punctul comun al politicii externe a Germaniei, Italiei, Angliei, Spaniei, Franței? Imposibilitatea de a practica o politică exterioară comună, capabilă să facă posibilă o politică militară comună (niciun cec fără depozit!) se percepe clar în criza iugoslavă. Definirea unui inamic nu este posibilă decât dacă există o unitate. La lucrul acesta se adaugă faptul că majoritatea europenilor, sau cel puțin o mare parte dintre ei, concep unitatea Europei ca o simplă etapă intermediară către o ”unitate a lumii” pe care nu o înțeleg decât foarte confuz.

Răspunsul la a doua întrebare

În vremea lui Carl Schmitt, exista în Europa o putere hegemonică: Germania. Dar ea a pierdut războiul. Hitler el însuși refuza ideea de Europa iar reprezentanții ideii europene erau reduși la neputință sub autoritatea sa (15). În ce privește Germania actuală, ei îi lipsesc toate caracteristicile puterii hegemonice: populația sa este redusă și în descreștere numerică, ea nu are nici voința de a-și asuma rolul hegemonic, nici puterea reală și viziunea. Germanii de astăzi se fac că sunt prietenii cei mai buni ai Europei. Ei nu se entuziasmează de Europa decât crezând că se vor putea topi în ea. Am putea comenta la nesfârșit despre nevrozele germane, despre complxul de culpabilitate german etc. În orice caz, Europa nu poate funcționa atâta vreme cât națiunea cea mai importantă a sa din punct de vedere numeric nu se acceptă ea însăși pentru ea însăși (16). Iar când Germania actuală aspiră la o poziție mai bună, în toată Europa izbucnesc articole, emisiuni, pamflete sau se exprimă teama de ”pericolul german”, în vreme ce nimeni nu se mai teme de acest ”pericol” în afară de germanii înșiși!

Anglia nu este interesată să vadă influența americană cum se reduce în Europa iar poziția Franței este ambiguă: anti-americanismul său evoluează în limite foarte strâmte și rămâne mai ales foarte retoric. Prin tratatul de la Maastricht, Franța speră să lege Germania de Comunitatea Economică Europeană (care nu este decât o demi-Europă, o Europă hemiplegică, fără profunzime strategică). Parisul speră să înlănțuie Germania, căci lucrul acesta corespunde vechilor interese franceze, mai ales dacă fructul muncii permanente a germanilor, adică banii germanilor finanțează deficitele Franței și cheltuielile de funcționare ale CEE. Dar vecinii noștri nu-și dau seama că noi, germanii am devenit poporul cel mai leneș al Europei și, mai ales, creșterea noastră demografică s-a oprit sau chiar este în recul. Dacă la toți acești factori negativi se adaugă concretizarea clauzelor tratatului de la Maastricht, mai ales introducerea unei monede unice, ECU, care va fi cu siguranță mai slabă decât era marca germană și având în vedere finanțarea regiunilor mai sărace de către cele mai bogate, vom asista în Europa la convulsii politice dramatice, de o amploare necunoscută până acum (17). Din cauza tuturor acestor lucruri, ideea de a uni mai multe state fără a exista o putere hegemonică este o imposibilitate sociologică. Nicio federație veritabilă, în sensul propriu al termenului, nu poate apărea fără un hegemon.

 

Răspunsul la a treia întrebare

O federație nu este omogenă doar pentru că se încearcă a fi omogenizată. La această oră, nu există în Europa un consens în ce privește ce anume constituie cu adevărat ”substanța” culturii europene. Altă întrebare: care sunt statele care apaerțin Europei, care sunt cele care nu îi aparțin? Scandinavia face parte din Europa? Anglia? Spania? Rusia? Ucraina? Nu este clar că interesele unui portughez, ale unui german și ale unui norvegian sunt compatibile. Aceste probleme se vor agrava dacă CEE se extinde, dacă țări precum Ungaria, Republica Cehă și Polonia vor adera. Această creștere a Comunității ar risca să o arunce într-o perioadă de stagnare economică foarte gravă. Conflictele și diviziunea care există deja și care se manifestă foarte neliniștitor se vor agrava încă mai mult. Lipsa unei omogenități istorice, sociale și culturale fac aproape imposibilă o problemă politică majoră: cine va decide, când va fi cazul, o stare de excepție? În ipoteza în care diviziunile dintre state vor persista, mai mult sau mai puțin, o majoritate făcută posibilă de voturile olandeze va decide starea de excepție în Sicilia? Și va putea o birocrație stabilită la Bruxelles să blocheze o decizie indispensabilă în alt loc?

Toate aceste tentative de a uni Europa au eșuat până acum: cea a lui Iulius Cezar, cea a lui Carol cel Mare, a Papei Inocențiu al III-lea, a absolutismului, a lui Napoleon și a lui Hitler. Problema politică nu poate fi rezolvată numai de Maastricht. Astfel, nu este posibil să se creeze un spațiu european veritabil câtă vreme Europa nu se retrage din comerțul modial liber (liberal). În sfârșit, ar trebui, mai cu seamă, să existe un popor european. Dar un asemenea popor nu există. Dacă, așa cum cred un număr mare de „europeni” convinși, Parlamentul de la Strasbourg se întărește în raport cu birocrația din Bruxelles, aceasta nu va schimba nimic în faptul că un italian nu se va simți niciodată reprezentat de un deputat francez. Dacă statele naționale sunt abolite, națiunilor vor fi reduse la „grupuri etnice”, dar acest lucru nu va face să se nască o „națiune euorpeană”. Mai mult: un parlament european cu adevărat puternic va fi mereu, pentru toți europenii, un parlament dominat de „străini”. Legile acestui parlament vor fi chiar mai puțin acceptate decât deliberările sau deciziile Comisiei de la Bruxelles!

Tot ceea ce s-a putut face în favoarea ideii europene s-a făcut deja. Dar dacă proiectul uniunii monetare și financiare intră în vigoare, atunci paralizia politicii externe se va accentua – să ne gândim la Iugoslavia – și motivele pentru conflicte politice se vor înmulți. Orice progres al unității europene se va traduce automat într-o accentuare a divizării și disensiunilor, prin care Europa se va înstrăina de ea însăși. Europa poate fi o federație de state, dar nu un „stat federal”. Europa este multiplicitatea națiunilor sale și, desigur, a regiunilor sale: în afara acesteia, nu este nimic. Evoluția Europei orientale dovedește că națiunea rămâne referința politică decisivă. Dacă națiunile nu pot fi conservate, dacă nu-și pot apăra culturile și particularitățile, nu se va putea crea adevăratul „spațiu mare”, diferit de cel conceput la Maastricht și care nu este decât copia miniaturală a „unității lumii” la care visează utopiștii modialiști.

A fi european înseamnă: a cunoaște și recunoaște diversitatea Europei. Numai când acest proces de cunoaștere și recunoaștere se va amplifica, va atinge un grad de operabilitate, Europa va dezvolta o cultură și o identitate continentale. Dar Europa de astăzi, despre care se spune că este pe calea unității, este chiar mai îndepărtată de această cultură continentală decât de epoca lui Nietzsche și Burckhart, Karl Vossler și Benedetto Croce.

 

Note :

  • (1) Carl SCHMITT, « Großraum gegen Universalismus » (1939) in : Positionen und Begriffe, Duncker und Humblot, Berlin, 1988. Tr. fr. in : Carl SCHMITT, Du politique, “légalité et légitimité” et autres essais, Pardès, 1990.
  • (2) Carl SCHMITT, « El Orden del Mundo despues la Segunda Guerra Mundial », in : Revista de Estudios Politicos, Madrid, 1962, pp. 36 et ss.
  • (3) Hans KELSEN, Die Staatslehre des Dante Alighieri, Wien, 1905.
  • (4) Ph. DESSAUER, « Die Politik des Antichrist », in : Wort und Wahrheit, 1951, pp. 405-415.
  • (5) Carl SCHMITT, Politische Theologie, München/Leipzig, 1922, pp. 55 ss. Trad. it. in : Le catagorie del politico, Bologna, 1972, pp. 84 ss.
  • (6) Hans KELSEN, Das Problem der Souveränität und die Theorie des Völkerrechts, Tübingen, 1928, pp. 320 ss.
  • (7) Despre dreptul internațional indus de revoluția franceză, cf. R. REDSLOB, in Festschrift für O. Mayer, 1916, pp. 271 ss.; B. MIRKINEGUETZEVITCH, L’influence de la Révolution française sur le développement du droit international dans l’Europe orientale, in : Recueil des Cours, 22/1928, pp. 299 ss.
  • (8) Asupra precedentelor economice ale celui de-al Doilea Război mondial, cf. Carlo SCARFOGLIO, Davanti a questa guerra, Milan, 1942 ; D. JUNKER, Der unteilbare Weltmarkt, Stuttgart, 1975.
  • (9) Asupra noțiunii de “agresiune”, cf. Carl SCHMITT, Der Nomos der Erde, Köln, 1950, 3ème éd., Berlin, 1988.
  • (10) Philipp JESSUP, « The Monroe Doctrine », in : American Journal of International Law, 1940, pp. 704.
  • (11) Traducerea italiană este actualmente singura disponibilă: Il concetto d’Impero nel diritto internazionale, editată și prefațată de Luigi Vannutelli Rey, cu un apendice de Franco Pierandrei, Rome, 1941. Articolele lui Schmitt în Italia apăreau mai ales în revista Lo Stato. Ele au fost reluate într-o antologie: Carl SCHMITT, Scritti politico-giuridici 1933-1942, editată de Alessandro CAMPI, Perugia, 1983.
  • (12) Tipic pentru critica național-socialistă: R. HÖHN, Reich – Großraum – Großmacht, Darmstadt, 1942.
  • (13) De ex., la Giacomo PERTICONE, « Il problema dello “spazio vitale” e del “grande spazio” », in : Lo Stato, 1940, pp. 522-531 ; Cf. și A. MESSINEO, s.j., Spazio vitale e grande spazio, La Civiltà Cattolica, Rome, 1942.
  • (14) cf. note (2).
  • (15) Hans Werner NEULEN, Europa und das Dritte Reich, München, 1987. Cf. Recenzia lui Herbert TAEGE in :Vouloir n°48/49 (1988), pp. 11-13.
  • (16) Asupra problemei ”refulării trecutului” în Germania, cf. Armin MOHLER, Der Nasenring, München, 1991. Cf. Willy PIETERS, « Les Allemands, leur histoire, leurs névroses », in : Vouloir n°40/42 (1987), pp. 12-14 (Este vorba mai exact despre comentariul unui eseu apărut într-o lucrare colectivă care, amplificat, va da textul din Der Nasenring).
  • (17) Cf. R. ÜBELACKER, « Zur Problematik der Verträge von Maastricht », in : Festschrift für HJ Arndt : Politische Lageanalyse, Bruchsal, 1993, pp. 381 ss.

 

Trad. Cristi Pantelimon

 

http://www.archiveseroe.eu/maschke-a112853978

 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest