Un tratat de filosofie creștină în era apostaziei universale

La distanță de aproape trei decenii de la ”descinderea” mea la București (decembrie 1989), după o lungă și tumultuoasă activitate politică, presărată, cum e și firesc, de suișuri și coborâșuri, înțeleg din ce în ce mai limpede că întâmplarea (care e manifestarea discretă a lui Dumnezeu în viața omului!) de atunci a avut rosturile unei pedagogii superioare. Atunci doar le intuiam,  râvneam spre ele în elanul meu nestăvilit de recuperare a identității românești. Calea pe care pășisem încă din adolescență prin comunicarea cu bunica Alexandra și prin frecventarea samizdatului românesc din Basarabia înstrăinată își găsea, iată, o continuare miraculoasă, incredibilă, de contact nemijlocit cu lumea românească. Mulți ani la rând, atunci când devoram cu nesaț și totală stare de fascinație, în condițiile de semiclandestinitate de pe vremea sovieticilor, tot ce ținea de cultura română, în special din zona literaturii artistice, resimțeam o profundă durere interioară pentru faptul că nu voi ajunge niciodată să calc dincolo de zona interzisă, dincolo de Prut, în țara care exista mai mult ca un univers ideal, intangibil, decât ca o realitate. În acele vremuri România mi se arăta ca un tărâm râvnit, dar atât de îndepărtat, încât poți ajunge acolo doar în vis. Și iată, Dumnezeu a rânduit să ajung la București.

Odată cu scurgerea anilor, memoria mea decantează cu grijă toate întâmplările de atunci. Iar cele care rămân profund încrustate în minte, sunt legate de oamenii pe care i-am întâlnit și cărțile pe care le-am găsit acolo. Discuțiile pe care le-am purtat cu acei oameni mi s-au arătat peste ani ca fiind niște adevărate dialoguri inițiatice, de formare, de maturizare întru ale vieții. Printre cei pe care mi-a fost dat să îi cunosc atunci era și profesorul Ilie Bădescu, blândul și înțeleptul interlocutor al tinerilor Marian Munteanu și al celorlalți din jurul lui. Îl întâlneam când la sediul Mișcării pentru România de pe strada Scărlătescu 14, când la Biserica Sfântul Silvestru din strada Silvestru 36, unde mă adusese prietenul meu, pictorul iconar, editorul și scriitorul Sorin Dumitrescu (acolo părintele Constantin Galeriu aduna toată lamura elitei bucureștene), când la el acasă, într-un bloc de pe cheiul Dâmboviței, undeva în preajma Pieței Unirii. Aceste amintiri fugare despre vremurile zbuciumatei mele tinereți poate n-ar avea nici o relevanță într-un text de prefață la o lucrare, care merită comentarii ce s-ar ridica la înălțimea unei adevărate exegeze ce ar impune mai multă rigurozitate și mai puține accente subiective. Însă cu riscul de a încălca rigorile genului, las loc acestor note sentimentale care explică atașamentul meu cu totul aparte față de omul Ilie Bădescu și față de opera lui.

Ilie Bădescu este cel care, prin lucrările sale fundamentale și prin activitatea didactică, a readus după 1989 în mediul universitar românesc sociologia noologică (sau noosociologia, cu termenul lui Werner Sombart) și geopolitica, valorificând surse fundamentale din cultură universală și școală națională. Culmea creației sale științifice este teoria al cărei autor este, noologia, expusă în mai multe volume, inclusiv în cel pe care avem onoarea să îl prezentăm în aceste rânduri. Nu ne vom aventura în detalierea acestei științe totale, ce năzuiește să integreze toate științele sub semnul Duhului Sfânt. Îl lăsăm pe cititor să pătrundă în tainele minunate ale acesteia, asta și pentru a se convinge de sterilitatea oricăror abordări fragmentare, pozitiviste ale realității. De altminteri, tentativa aceasta de restaurare a dimensiunii spirituale, duhovnicești în actul cunoașterii trece de frontierele Europei, fiind ilustrată deopotrivă în Rusia și în America înlăuntrul noului curent, pe care doi sociologi creștini americani, Anthony Campolo și David A. Fraser, l-au încadrat în ceea ce ei numesc „știința prin ochii credinței” (cartea lor are chiar acest titlu: „Sociology Through the Eyes of Faith”).

Noologia ca știință este conceptualizată de Ilie Bădescu din perspectivă adevărului revelat, fiind una prin excelență hristocentrisă. Splendoarea demersului academic al autorului stă în primul rând în articularea perfect armonioasă a învățăturilor Bisericii și a argumentelor științifice de ultimă oră din toate domeniile cunoașterii. Vechiul și Noul Testament, Patristica, folclorul ca depozitar al înțelepciunii ancestrale, Eminescu ca expresie supremă a gândirii și simțirii românești, Dostoievski, școala sociologică și antropologică occidentală, elita interbelică, toate acestea sunt răsplămădite în opera lui Bădescu, căpătând statutul unei teorii originale de anvergură mondială, care merită să fie făcută cunoscută și altor popoare.

De aici și elementele cheie ale teoriei domniei sale, știința noologică ce se ocupă de cercetarea ordinii spirituale a lumii, care fac o distincție netă între dat și dar în cazul unui om, dar și al unui neam. În timp ce datul este unul conștientizat în mod obiectiv, darul divin se ascunde adânc în străfundurile unei persoane sau a unui popor. Acesta din urmă riscă să rămână nedescoperit, neconștientizat și deci nevalorificat doar din cauza unei nesimțiri sufletești, a unei infirmități spirituale, care ”îngroapă talantul” înainte chiar de îngroparea trupului celui care n-a mai reușit să se trezească din starea de somnambulism ce l-a însoțit de-a lungul serbedei și sterpei sale vieți.  Și doar cei care își asumă viața ca pe o chemare, o misiune, care simt că urcușul spiritual merită orice efort și chiar sacrificiu, au parte de bucuria transformării darului dintr-o latență sufletească, o potențialitate, o virtualitate într-o realitate manifestă, de o splendoare duhovnicească și de o forță energetică rarisime. Anume lor li se adresează profesorul Bădescu, ei sunt receptorii mesajului emis de către el. Pasul lor este unul sigur, deoarece cel care a răsplămădit în opera sa întreaga istorie și cultură a propriului popor are căderea să-i călăuzească pe potecile de munte spre altitudinile cunoașterii superioare. Sau, în cuvintele lui Radu Gyr, ucenicii fideli care îl urmează pe Bădescu știu bine ținta finală a jnepilor: ”Sus ne-așteaptă vulturii în ciocuri/ Cu cununa spațiilor sfinte”.

În condițiile unei apostazii și distorsiuni nemaiîntâlnite în lume, opera lui Ilie Bădescu vine, așadar, să contribuie la restabilirea – cel puțin în mintea omului – a ceea ce el numește ordinea spirituală a lumii. A pătrunde în profunzime esența mutațiilor care s-au produs în lumea europeană, devenită globală, de la Renaștere încoace, demonstrează Bădescu, le este îngăduit de Dumnezeu doar celor care știu cum să-și valorifice darul cu care Îi înzestrează pe fiecare din momentul dăruirii vieții. Calea spre cunoașterea și folosirea acestor daruri  poate fi parcursă doar prin asumarea vieții ca proces creator, ca manifestare jertfelnică și de credință vie, adeverită, la puterea tipului ideal, doar de către cei care ajung la înălțimea rațiunii mistice (care ne cuprinde pe toți). Anume mistice, pentru că altminteri o rațiune autonomă, ”dezvrăjită” (Max Weber) debusolează percepția asupra realității, mintea omului orbecăind între opacitate totală și improvizații intelectuale când prea înguste, când puerile. Autorul vădește o abordare transdisciplinară, în sensul transcenderii cadrului strict al unor științe ”autonome”, dar mai ales în sensul saltului de la viziunea orizontală, scientistă asupra lumii la una verticală, transcendentală. Așadar, aveți în față cartea unui gânditor creștin care crede cu tărie că actul cunoașterii se derulează în universul tainelor existenței umane ca existență și lucrare teandrică, o adevărată con-lucrare a omului cu lucrarea divină.

Escaladarea operei lui Bădescu nu este un exercițiu facil. Vocația lui este să scrie cu un scop bine definit: contribuția la formarea elitei naționale. Teoria elitelor îmbrățișată de către autor este antipodul miturilor egalitariste, de masificare a unei populații reduse la instinctele ei primare și seduse de sirenele societății de consum, de spectacolul imund al capitalismului dorințelor, de ”viața lichidă” (Zygmunt Bauman), din care a dispărut orice idee de ierarhie, de valori perene, de principii imuabile.  Bădescu reconstituie cu tenacitate ordinea firească a lucrurilor, restabilind scara valorică ce permite recăpătarea unei optici coerente asupra vieții. Sobrietatea discursului său nu vizează vulgul declasat prin ingineriile sociale ale globaliștilor, nu țintește precariatul nomad al capitalismului financiarizat, sansfrontierist și  corporatist, ci acea minoritate care poate și trebuie să-și valorifice darul lui Dumnezeu de slujitori ai neamului. Anume această disponibilitate nativă este vizată de către cărturarul român de seamă Ilie Bădescu.

Așadar, prin demersul său academic Bădescu urmărește să trezească la viață germenii adesea neconștientizați din străfundurile sufletești. Și aici pilda semănătorului, adusă de Iisus Hristos, este cât se poate de potrivită. Urmând cuvântul Dumnezeului întrupat, dascălul și bunul creștin Ilie Bădescu știe bine că ”sămânța semănată în pământ bun este cel care aude cuvântul şi-l înțelege” (Matei, 13:23). O astfel de pedagogie cere o putere sufletească și o dedicație care pot deveni permanențe de-a lungul întregii vieți doar în cazurile binecuvântate ale celor care își aburcă în spate greaua și dulcea sarcină a apostolatului național. Așadar, nici un efort, nici un sacrificiu nu este prea mare pentru servirea adevărului prin semănarea lui în solul roditor al celor puțini care au urechi de auzit și ochi de văzut. Răsplata pentru munca fără istov, deseori întâmpinată cu ingratitudine ori superficialitate, trădare sau hulă, este cea pe care Mântuitorul o rostește într-o altă pildă, cea a nunții împărătești: ”Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Matei, 22:14).

Și dacă opera lui Ilie Bădescu este destul de bine cunoscută în mediul academic din România, îndrăznim să spunem că necesitatea studierii ei dincoace de Prut este poate și mai mare. Și iată de ce. Vorba e că dacă în dreapta Prutului căderea comunismului a produs doar un singur soi de aculturație, și anume cea care a survenit ca urmare a invaziei culturii de masă occidentale și a fascinației față de Vest, până la occidentomanie, aici, în Republica Moldova societatea suferă de o dublă aculturație, de un dublu complex de inferioritate față de alte spații și straturi culturale, pe care le consideră superioare culturii autohtone. Pe lângă occidentolatria indusă metodic în ultimele trei decenii (obsesia integrării europene înțelese în formula ei neoliberală și globalistă), mai persistă vechea raportare subalternă față de subcultura sovieto-rusă (și față de colosul geopolitic asociat cu aceasta!), care are prea puțin în comun cu o cunoaștere profundă a excepționalului fenomen cultural și spiritual rusesc, în schimb a preluat toate ticurile și inhibările induse în mentalul colectiv pe vremea dominației sovietice.

Prin urmare, revenirea la normalitate  reclamă depășirea a ceea ce francezii numesc la haine de soi, adică ura de sine, disprețul față de propria identitate colectivă, numit pe bună dreptate și schizofrenie identitară. Nu este cazul să dezvoltăm aici ideea cum anume, prin ce tehnici sofisticate este indusă această desconsiderare până la autoanihilare și negare de sine. Doar ținem să subliniem că volumul de față poate exercita o influență fundamentală asupra procesului de decomplexare, de înțelegere a adevăratei anverguri a culturii românești, de asumare firească și fiască a propriei identități. În acest context, sunt demne de reținut comentariile autorului pe marginea războiului împotriva ”Mioriței”, ca și împotriva lui Eminescu, dar și cele despre sforțările deșarte de agresare a tuturor reperelor axiologice naționale, precum și despre așa-numită ”demitizare” a istoriei românilor.

În scrierile sale, eminescologul Ilie Bădescu este prin excelență și eminescian, ca de altfel întreaga constelație de nume de referință apărute în cultura română după și pe urmele celui pe care profesorul de la București îl numește atât de frumos și de adevărat: dreptul Eminescu. Și ca orice autor de valoare, Bădescu își are propriii săi detractori. Altfel nici nu putea fi. Adevărul, potrivit căruia valoarea autentică a unui autor poate fi apreciată și după numărul de denigratori care îl însoțesc cu fidelitate de-a lungul întregii sale vieți, se confirmă în cazul domniei sale cu prisosință.

Vasta sa operă științifică, dar și de repunere în circulație a marilor valori naționale, merită studii exegetice de amploare, mult mai temeinice decât aceste rânduri. Și totuși, aș dori să amintesc aici despre o carte cu totul specială, lectura căreia este în măsură să redea adevărata dimensiune a ceea ce regretatul său prieten și coleg de generație, criticul literar Mihai Ungheanu numea „Holocaustul culturii române” (a se vedea lucrarea cu același titlul). Vorba e că cei doi intelectuali de vârf au coordonat apariția în anul 2000 la editura ”Pro-Humanitate” a celor două volume intitulate ”Enciclopedia valorilor reprimate. Războiul împotriva culturii române (1944-1999)”. Alcătuită cu ajutorul unor tineri colaboratori, această carte arată principiile directoare care au ghidat și operat decimarea culturii române în epoca dominației Kominternului, ideile, conceptele, lucrările și personalitățile supuse represiunii de către regimul de ocupație, dar și dezvăluie cum aceleași rețele au supraviețuit, continuându-și activitatea malefică după căderea comunismului. Considerăm că această carte, elaborată prin strădaniile lui Ilie Bădescu și Mihai Ungheanu, care a apărut la vremea respectivă într-un tiraj limitat, ar trebui să reprezinte prima urgență editorială aici, la Chișinău. De ea ar putea beneficia atât cei care se ocupă de cultura română la modul profesionist (în instituțiile de învățământ, ca și în cele științifice), cât și toți cei pasionați de valorile autentice ale culturii naționale.

În legătură cu opera lui Bădescu aș mai dori să fac o remarcă. Cu toată admirația pentru prietenii mei francezi, pe care îi frecventez și îi editez cu insistență în ultimii ani, trebuie să recunosc: Bădescu îi întrece net prin viziunea lui profund spiritualistă, creștin-ortodoxă, semn sigur că efectul devastator al Modernității (cu extensiunea ei postmodernă) a afectat mai puțin spațiul răsăritean decât pe cel occidental. Efectul deformator al capitalismului liberal și maladia pozitivismului imanentist au lovit mult mai puternic societățile Europei de Vest decât a afectat experimentul comunist spațiul Europei de Est. Dintre autorii de vârf, aflați la aceeași înălțime a cunoașterii, care s-au afirmat în spațiul  francofon în ultimele decenii (cel puțin, cei pe care îi cunosc nemijlocit), doar doi se ridică nivelul staturii lui Ilie Bădescu, și anume Jean Parvulesco și părintele Jean Boboc. Și deloc întâmplător, ambii autori sunt români. Opera lor e scrisă în franceză doar ca urmare a întâmplărilor tragice din secolul trecut, care au determinat traversarea de către aceștia a acelui mit al frontierei soteriologice, cum o numește atât de plastic autorul,  afirmarea lor producându-se nu la București, ci la Paris. Eu au trecut dincolo de Cortina de Fier cu tot cu zestrea lor ancestrală, care s-a accentual și mai mult ca urmare a părăsirii fizice, nu și spirituale, a locurilor natale. Înrudirea ideatică a celor trei gânditori spiritualiști confirmă o dată în plus puterea geniului românesc și caracterul universal al gândirii ”romanității orientale”, această sinteză unică a Ortodoxiei și  latinității.

În această ordine de idei urgența traducerii operei lui Bădescu în limbi de circulație internațională ar trebui să constituie o prioritate a instituțiilor cu o asemenea menire în Statul Român, a capitalului românesc (atâta cât a mai rămas după colonizarea țării). Asta pentru că ea face parte din arsenalul de luptă în războiul cognitiv total împotriva culturii morții și a apostaziei universale, fiind o piesă de rezistență în efortul colectiv de reținere, de încetinire, de frânare a prăbușirii lumii sub loviturile ”tainei fărădelegii”.

Cartea de față întreprinde o analiză detaliată a fenomenului globalismului sub toate aspectele acestuia, de la originile sale istorice și intelectuale, până la efectele devastatoare care atrag într-o prăbușire apocaliptică întreaga omenire, afectând la fel de grav atât planul spiritual și cultural, cât și pe cel economic. Și de această dată autorul își desfășoară argumentația inspirându-se din Sfânta Scriptură, din învățăturile Sfinților Părinți ai Bisericii, dar și din autori occidentali de marcă aflați pe o poziție critică față de modelul globalismului deșănțat, promovat de așa-numitele elite mondiale, care se trag direct din oficinele oculte ce au inspirat pretinsul Secol al Luminilor și așa-zisa Revoluție Franceză. Printre economiștii de talie mondială invocați de Ilie Bădescu este și celebrului autor american, laureatul  Premiului Nobel pentru economie Joseph Stiglitz, și militanta canadiană, antiglobalista Naomi Klein cu faimoasa ei lucrare ”Doctrina socului. Nașterea capitalismului dezastrelor”. Nu lipsește nici numele lui Immanuel Wallerstein, politolog, istoriograf și sociolog american, teoria căruia ne permite o mai bună înțelegere a rolului de periferie atribuit țărilor ex-comuniste de către centrul care coagulează întreaga forță economico-financiară a lumii, astfel încât cauzele prăbușirii social-economice, politice, demografice și morale a Estului postcomunist ies la suprafață cu o izbitoare claritate.

Însă Ilie Bădescu se ridică și de această dată de-asupra unor soluții de ordin geopolitic, diplomatic și strategic, ce s-ar cantona strict în dimensiunea  pragmatic-materialistă sau plată (ca să împrumutăm un termen de la un cunoscut apologet al globalismului, Thomas L. Friedman). Autorul este convins că reorganizarea arhitecturii geopolitice globale, care ar urmări să încropească noi poli strategici fără recursul la sursa supremă, nu va putea reprezenta o soluție salvatoare în fața actualei ofensive imperialiste planetare cu o încărcătură malefică uriașă. El vede soluția prin revenirea la primatul spiritului, prin miza pe pronia divină, într-un cuvânt prin recunoașterea rolului hotărâtor al ”brațului lui Dumnezeu în istorie”. Altminteri, miza doar pe forța militară, economică sau tehnologică nu face decât să împingă omenirea în aceeași cursă a antropocentrismului autosuficient și opac, din care nu poate izvorî nimic altceva decât mândrie deșartă, generată de iluzia atotputerniciei, și eșecuri uriașe de felul celui al nesăbuiților ziditori ai Turnului Babel, numit de către autor ” turnul trufiei”. Adică, orice alianță dintre state sau grupuri de state are sorți de izbândă și poate fi durabilă doar dacă aceasta se întemeiază pe alianța sinceră și fidelă cu Dumnezeu.

Îi aduc alese mulțumiri doamnei Mariana Heroiu, conducătoarea editurii de la București ”Mica Valahie”, de care mă leagă o prietenie lungă cât o viață de om, pentru bunăvoința de a acorda Universității Populare de la Chișinău dreptul de edita această carte, apărută inițial anume la această editură în 2017. Ca, de altfel, și alte lucrări ale domnului Ilie Bădescu, alături de un șir impresionant cărți de referință ale istoriei și culturii românești.

Acum, când a ajuns la pragul deplinei maturități și afirmări a operei domniei sale, după o lungă și pilduitoare muncă, am putea spune cu tărie că Ilie Bădescu s-ar învrednici din plin de cuvintele prea cuviosului său duhovnic de altă dată, Părintele Constantin Galeriu, pe care l-am auzit într-o duminică binecuvântată spunând despre cineva de pe amvonul bisericii Sfântul Silvestru cu nesfârșită dragoste cele mai frumoase cuvinte de laudă și prețuire: ”Acesta e cu adevărat un bun creștin și un bun român”. Pedagogia națională, practicată cu o totală dăruire de sine de-a lungul întregii vieți, merită din plin o astfel de apreciere.

 

Prefață la cartea lui Ilie Bădescu ”Noopolitica războiului nevăzut”

(ed. ”Mica Valahie”, București, 2017) în curs de apariție la Universitatea Populară

 

Sursa: http://flux.md/articles/un-tratat-de-filosofie-crestina-in-era-apostaziei-universale

 

 

 

 

 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *