Un eretic şi trei erezii

Erezia I-a

Cumpăna

 

În formatul clasic de trade paperback cu dimensiunile 200 x 130 mm, apropiat de  “cărţile de buzunar” de la Penguin Books, Simon & Schuster şi Hachette, gata prin urmare  să călătorească cu tine oriunde şi oricând, “Cumpăna României”[1], ultima apariţie editorială a lui Călin Georgescu, gânditor independent român, iese din toate tiparele de management social şi economic şi din toate canoanele de guvernare anterioare, şi este primul manifest-program naţional, de redresare şi dezvoltare durabilă a României, apărut după 1989. Ea concentrează  într-o oră şi ceva de lectură 20 de ani de publicistică, şi în câteva zeci de pagini (150) sute de volume generaliste, monografii şi rapoarte de specialitate, strategii naţionale  de  dezvoltare  perspectivală,  un  flux  continuu   în  streaming  şi non-streaming media, de contribuţii experte, articole, interviuri, video conferinţe publice autohtone şi internaţionale, toate topite într-o matrice istorică nenegociabilă, în respectul faţă de părinţii întemeietori ai naţiunii, în vizionarismul salvator şi patriotismul ardent al autorului, european creştin din Răsărit. Într-o lume mai degrabă întunecoasă, cu seninul ascuns de nori, busola de mare trebuinţă aşezată pe copertă de Eugen Mihăescu, Căutătorul naţional în timp, spaţii, cerneală şi culori, aduce linişte şi siguranţă. Peste ani, această “Stare a Naţiunii”, acest “Apel către România” în formă livrescă al lui Călin Georgescu, colaborator apropiat şi prieten mai tânăr al semnului de carte, de aleasă breaslă şi de viitor, profesorul Mircea Maliţa, se va număra, probabil, printre primele 10 cărţi non-fiction româneşti din toate timpurile, alături de ale lui D. Cantemir, Virgil Madgearu, Nicolae Iorga, D. Gusti, Ghe. Brătianu etc.

*

”Cumpăna României” şi autorul ei sunt trei erezii mari împreună, şi un eretic. Prima îndepărtare de canoanele vremii este chiar acea cumpănă din titlu, ea aşează manifestul lui Călin Georgescu în clipele dinainte de Armageddon, în spaţiul literaturii apocaliptice din secolul I de după Cristos, un fel de capitol 23 cu titlul ”România”, de după cele 22 din Cartea Revelaţiei, Apocalipsa evanghelistului Ioan. O Românie surpată din toate părţile de Bestie şi Curva din Babilon  – lăcomie şi colaps economic continuu, trufie şi criză politică perpetuă, putere coruptă din exterior, impostură, nefericire, o populaţie aproape tribală, formată în majoritate din mitici mistici, stat slab, sărac şi înapoiat, corupţie, mediu, sănătate, tineret eşuat, hrană, agricultură, turism, educaţie, analfabetism, modele alternative de ”familie”, emigrări la limita exodului, vasalitate externă, FMI, deprofesionalizare, hoţi imobiliari ai locului, hoţi străini de pământuri agricole şi resurse naturale, dictatura corporatocraţiei fără patrie, justiţie privatizată, stat captiv al grupurilor mafiote, media clientelară, democraţie eşuată, libertăţi fără responsabilităţi, declinul abrupt al încrederii în Biserica Ortodoxă Română, arghirofilă etc. La fel ca şi mesajul lui Ioan către creştinii celor 7 biserici din Asia Mică, de a nu se lăsa asimilaţi în cultura Romei Imperiale, sortită pieirii, autorul ”Cumpenei…” îi îndeamnă pe români să refuze – şi asta este erezia dintâi – neoliberalismul, ”capitalismul cu mănuşile scoase” (Robert McChesney), ca panaceu economic pentru timpurile actuale, să respingă asimilarea în pseudo-cultura globalistă şi să promoveze naţiunea, solidaritatea naţională şi Interesul Naţional. Avatarurile vechii Rome şi ale noii Rome sunt aceleaşi, spun despărţiţi de 2.000 de ani exilatul din Patmos şi autorul român stabilit vremelnic la Viena: alegeri cumpărate, politica – o sursă de îmbogăţire, imperialismul ideologic, militar şi economic, războiul permanent dincolo de limes-ul Imperiului, prăbuşirea şi dispariţia clasei mijlocii, ruptura definitivă dintre bogaţi şi săraci, săraci ţinuţi în frâie atunci şi acum cu pâine (hamburgeri) şi circuri (TV/MTV).

Iar Armageddonul, locul de unde a fost adusă în România Cumpăna din titlul cărţii, este de două milenii simbolul ultimei bătălii, atunci când Domnul li s-a alăturat credincioşilor, sleiţi şi aproape învinşi şi, împreună, au ieşit victorioşi.

 

 

Erezia a II-a

 Proiectul

 

A doua erezie conţinută în manifestul-program este însuşi Proiectul de ţară propus de autor. Erezie mare, fiindcă este vorba de un proiect patriotic şi naţional, dar destinat unei ţări confiscate, în stare de vasalitate, dintr-o lume hegemonică şi globalistă. Erezie ieşită din proporţii pentru că, la fel cum cele 95 de Teze publicate de Martin Luther la 31 octombrie 1517 nu au schimbat Biserica Catolică, ci au adus pe lume o Biserică nouă, Biserica Reformată, proiectul de ţară al lui Călin Georgescu respinge indulgenţele puse pe piaţă de neoliberalism, respinge ”salvarea” României de către FMI, corporaţiile apatride şi slugile lor locale, şi proclamă o Românie Reformată, a românilor proprietari-producători, reprofesionalizată şi restructurată social, anunţă o nouă educaţie a muncii, o nouă solidaritate şi o demnitate naţională primenită.  Şi astfel, de data asta după 500 de ani, Călin Georgescu se întâlneşte, iarăşi, cu un alt eretic, iar două reforme europene despărţite de jumătate de mileniu – una a Bisericii din Vest şi alta a trezirii naţionale din Est – se strâng deopotrivă pe uşa Bisericii Tuturor Sfinţilor din Wittenberg, în Germania, la 1517, şi în paginile ”Cumpenei…”, dată la iveală în România, la 2014. 95 au fost tezele eretice ale germanului, poate tot 95 sunt ideile, concluziile şi îndrumările anti-sistem ale gânditorului român. Ne vom opri la câteva din ele, credem de maximă importanţă pentru a înţelege pricinile interne şi externe, care au generat apariţia şi au configurat dimensiunile istorice ale acestei strădanii de schimbare  la faţă a României. Pentru a înţelege mai bine marea erezie conţinută în ea.

Creată vreme de 100 de ani, din al 5-lea deceniu al sec. 19, de un popor pornit în căutarea unei naţiuni, de politicieni patrioţi, ingineri, agronomi, medici, savanţi, matematicieni, sociologi, istorici, legiuitori, economişti, bancheri, literaţi şi artişti, şi bazată pe şcoală, ştiinţă, profesionalism şi meserii, prima Românie europeană s-a prăbuşit în 1944, odată cu intrarea ţării în sfera de ocupaţie militară şi comandă politică străină. Au urmat vremuri tragice, 100 de ani de progres şi toate instituţiile edificate de-a lungul lor: ideologice, economice, culturale şi sociale, au fost spulberate. A venit vremea lui Silviu Brucan, comunist, anticapitalist, antieuropean, antiamerican şi antireformist, şi pe urmă anticomunist, procapitalist, proeuropean, proamerican şi proreformist. A venit Noaptea Cameleonului. Apoi, după 45 ani de la încheierea războiului, decembrie 1989 a aflat în România o generaţie ruptă de trecutul ei european, şi fără idei despre viitor. Ceea ce în alte locuri, alte timpuri istorice şi în alte economii s-au numit acumularea primitivă a capitalului şi un capitalism sălbatic, în România au fost furatul, blatul şi evaziunea fiscală, toate pe seama fostei „proprietăţi a întregului popor”, adică a nimănui, o comoară fără stăpân în mijlocul drumului. Un îndemn la hoţie, ca îndeletnicire tot a întregului popor. Terenul a rămas gol pentru un roi vorace de piranha dâmboviţeni şi străini, într-o Amazonie sud-americană improvizată în Bărăganul Europei. Rockefeller 1 a fost scos din Guiness Book la capitolul bani-viteză. A fost posibilă o aiureală de democraţie, cuvânt adeseori degenerativ, pe buzele tuturor poporenilor ameţiţi. După 1990 românii şi-au întors toate privirile către Vest, dezorientarea şi angoasele prezentului au mers mână în mână cu nostalgia multora, dar Europa socială occidentală de după război, o combinaţie de democraţie, asistenţă a statului şi capitalism,  nu mai exista. Devenise, de la sfârşitul anilor ’60, mai degrabă favorabilă corporaţiilor multinaţionale în apariţie şi ascensiune, decât populaţiei muncitoare. Iar de mai bine de 30 de ani, în încercarea de a stăvili valurile succesive ale celei mai puternice crize mondiale de la 1930 încoace, Occidentul european a încercat, pe propria-i piele, idei, practici şi politici economice neoliberale promovate de Margaret Thatcher în Marea Britanie şi Ronald Reagan în SUA (privatizări masive, pieţe libere, deregularizări excesive etc.). La Bruxelles au fost adoptate şi apoi „recomandate”, adică impuse la niveluri naţionale, tot felul de directive şi reglementări după modelul neoliberal în ce priveşte sănătatea, securitatea socială, regulamentele muncii, negocierile colective privind salariile, oprirea lucrului, protecţia la locul de muncă, pensii, absenţe pe motive medicale, disciplina muncii, concedieri etc. Toate acestea au dus şi ele la criza financiară din 2007-08 şi au slăbit urzeala socială a Europei ca un întreg, au împins către criza financiară din 2007-08. Consecinţa a fost că, astăzi, Uniunea Europeană consemnează programe dure de austeritate pentru unii (Grecia, Irlanda etc.), prosperitate pentru alţii (Germania) şi inegalităţi economice aproape sărite de doi de zero la sfârşitul socotelii, pe ambele axe, Nord-Sud şi Vest-Est. După 2004, România a cedat complet din interior. Instaurarea unui regim personal al puterii prezidenţiale coruptă din exterior, orientarea către o dreaptă agresivă, fără aderenţă socială, identitate ideologică şi tradiţii în politica românească, precum şi renunţarea la vechile principii ale consensului guvernanţi-guvernaţi, toate acestea au stat la baza unei destructurări masive a societăţii. La dispariţia aproape completă a statului social şi a iniţiativei mici şi mijlocii. Pentru români şi ceilalţi europeni comunitari, exegeţii ofensivei sistemice a neoliberalismului în Europa şi-au trâmbiţat victoria astfel: „Neoliberalismul a condamnat Europa la o creştere economică relativ scăzută, la şomaj masiv, dezvoltare inegală, la slăbirea statului de asistenţă socială şi la adâncirea unei crize de reprezentare, care subminează capacităţile UE de acţiuni colective… Expansiunea militară a Statelor Unite pe continentul european a fost concepută intenţionat, pentru întărirea forţelor sociale dedicate neoliberalismului. Războiul din Balcani a servit la marginalizarea forţelor, deja slăbite, din Germania şi Franţa, care urmăreau să susţină alternative la neoliberalism, de asemenea pentru implicarea guvernelor pro-atlantiste din Europa Centrală şi de Est în acel război condus de America… Lărgirile pe două direcţii, NATO şi UE care au urmat, au solidificat relaţia dintre forţele sociale angajate pe calea strategiilor de dezvoltare neoliberale, Statele Unite au obţinut (în Est, n.n.) o întreagă herghelie de cai troieni” (Alan W. Carfuny & J. Magnus Ryner, Europe at Bay in the Shadow of US Hegemony [Europa la ananghie, în umbra hegemoniei americane], Lynne Rienner Publishers, Inc., Boulder, Colorado and London, 2007, pp. 105-106 şi 108). Verdict limpede, promovat în România deceniului 2005-2014 de un quisling prezidenţial şi slugi  din partide, guverne, media şi pseudo-societatea civilă. O ţară undeva în Europa, unde stagnarea, dizolvarea morală lehamitea şi tăcerea întregii populaţii – bogaţi, mai puţin bogaţi şi săraci – au ieşit din toate proporţiile.

Erezia de căpătâi din Proiectul de ţară al lui Călin Georgescu este o Românie liberă de komisari itineranţi străini, de oriunde ar veni ei, de gândirea şi practicile economice neoliberale, de dominaţia corporatocraţiei fără patrie şi a capitalului străin, de un prim-ministru şi un preşedinte-mercenari în propria lor ţară.

În cursul elaborării Proiectului, autorul a comis şi o altă îndepărtare serioasă de la dogmele vasalităţii unipolare, atunci când a vorbit de România în contextul geo-politic regional. În acest sens, se cunoaşte faptul că fostul regim a adus raporturile româno-ruse într-unul din cele mai joase puncte din întreaga lor istorie, veche de aproape 700 de ani. N-a lipsit decât conflictul deschis, dar şi acela a fost strecurat în discursul fostului preşedinte, atunci când a spus că s-ar duce în Rusia cu puşca în mână. Astăzi, sechelele acelui deceniu se văd pretutindeni şi mai ales în criza ucraineană, unde România, obedientă, a aplecat urechile la zăngănitul de arme pentru Ucraina venit dinspre Congresul SUA, şi la tobele războiului bătute de uzurpatorii de la Kiev. Spunea cu francheţe acum aproape 10 ani ideologul neoconservator Robert Kagan, vorbind de ”revoluţia portocalie” din Ucraina: ”Ea ar putea fi doar preludiul încorporării Ucrainei în NATO şi UE, adică al expansiunii către Est a hegemoniei liberale occidentale”. Şi, la fel de explicită este şi erezia comisă de autorul Proiectului pentru România, în coliziune frontală cu neoconservatorii, ”uliii” politicii externe a Americii imperiale şi komisarii lor pentru Ucraina şi România – Victoria Nuland este soţia lui Robert Kagan – atunci când afirmă, că ”Rusia actuală nu este antioccidentală, ci doar antiglobalistă”, că ”Putin este un naţionalist care nu vrea să audă de Noua Ordine Mondială neoliberală”, că actuala ”criză provocată în Ucraina este o încercare disperată de a revitaliza proiectul unei lumi unipolare” şi, în sfârşit, că ”marile ameninţări la adresa României sunt incompetenţa, laşitatea şi trădarea de ţară, nu Rusia sau altă naţiune!”

Mai mult, erezia geo-politică regională de mai sus continuă şi sub un alt aspect, cu o altă mare erezie din acelaşi Proiect, a treia, atunci când autorul se pronunţă pentru refacerea raporturilor economice şi comerciale regionale cu Estul, inclusiv cu Rusia, şi pentru relansarea unor afaceri profitabile, ”îngheţate” de un sfert de secol. Se cunoaşte faptul că, înainte de 1990, dezvoltarea economică a României s-a bazat, în primul rând, pe cooperarea regională, 60% din comerţul ei exterior s-a produs în Răsărit. Ceea ce publicul ştie mai puţin, sau deloc, este că, în prezent, această ţară are cele mai mici exporturi către Rusia dintre toate ţările est-europene, inclusiv micuţele Estonia, Letonia, Lituania şi Slovacia, cu o populaţie luată împreună de numai 61% din cea a României, dar cu un comerţ bilateral total cu Rusia de 25,86 miliarde dolari în 2011, de şase ori mai mare decât al ei. Întrebarea este: cum au reuşit aceste patru ţări, cele mai mici din Est, să aibă în 2012 un PIB mediu substanţial mai mare decât al românilor, de 18.488 dolari/un locuitor, faţă de numai 7.934 dolari/un român, când, înainte de 1990, diferenţele între PIB-urile din Europa de Est  erau nesemnificative? Iar un răspuns posibil, dar incomplet, este că, după mai bine de 20 de ani de la căderea fostului regim comunist, ridicarea economică a acestor patru ţări s-a bazat, într-o măsură hotărâtoare, şi pe următorii trei factori: (1) depolitizarea relaţiilor lor cu Vestul şi, după o perioadă de timp, refuzul de participare la dispute ideologice sau geo-politice majore cu Rusia şi alte state din spaţiul fostei URSS; (2) reluarea şi valorificarea oportunităţilor comerciale şi de cooperare economică cu zona „fierbinte” alăturată, piaţa euro-asiatică, şi (3) promovarea nenegociabilă a interesului naţional, în interiorul UE şi în spaţiul euro-atlantic. Faptul că România a renunţat să reia şi să dezvolte schimburile şi cooperarea cu piaţa menţionată, este încă unul din motivele pentru care astăzi românii împart cu bulgarii ultimele două locuri în Uniunea Europeană, ca PIB şi nivel de trai. În acest punct, însă, o explicaţie ceva mai amplă a ”cazului România” se impune. Se ştie că în 1989 „kilometrajul” Europei de Est – oameni, societăţi, politici, ideologii, producţie, proiecte pe termen scurt, sau strategice etc. – s-a dat peste cap şi a repornit de la zero. Nici România nu a constituit o excepţie, comerţul ei în Est s-a prăbuşit, pieţe tradiţionale au dispărut, odată cu ele şi exportul de branduri româneşti consacrate şi solicitate de milioane de consumatori din regiune. Stânga social-democrată aflată la guvernare la Bucureşti a încercat, foarte ezitant, să recupereze câte ceva din piaţa estică pierdută, să reia cât de cât vechile legături economice în zonă. Nimic din acele eforturi anemice nu a ajutat, din mai multe motive, politice. Primul, este că guvernarea română 1990-1996, de stânga, speriată să nu fie acuzată de uzurparea puterii şi de neo-comunism, a considerat în mod greşit că dovada ”supremă” a pro-occidentalismului său era să întoarcă spatele Estului şi, în special, Rusiei. O prostie. A doua eroare politică s-a ivit în negocierile cu principalul partener occidental de după căderea comunismului, Statele Unite, negocieri unde stânga social-democrată de la Bucureşti a avut o mare problemă: era… de stânga. În mai vechea viziune postbelică a Washingtonului, simplistă, obtuză, partenerul de dialog american a menţinut la Bucureşti o atitudine din vremea Războiului Rece, în lumea nouă a post-Războiului Rece, adică a apreciat că orice stângă europeană (socialişti, social-democraţi), inclusiv cea din România, miroase a comunism, şi că orice comunicare, negociere sau cooperare, fie ea şi economică, cu Moscova, sau alţi ex-sovietici, este suspectă. În continuare, după ce în anii 1996-2000 fostul preşedinte Emil Constantinescu şi oamenii lui de dreapta au trimis relaţiile curente cu Rusia înapoi cu aproape 100 de ani (tezaurul românesc de la Moscova şi pactul Ribbentrop-Molotov), a doua guvernare social-democrată 2000-2004, deşi a copleşit, în continuare, Washingtonul cu dovezile sale de iubire, a fost privită tot cu neîncredere, a fost supusă încontinuu la teste de fidelitate necondiţionată, „prezumţia de vinovăţie” s-a menţinut şi după ce testele au fost trecute cu succes – intrarea în NATO şi încheierea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. În consecinţă, relaţiile comerciale şi economice cu Estul au rămas ”îngheţate”, România a pierdut miliarde. Al treilea motiv, tot politic, vine dinspre partea rusă, în toţi anii ’90, sufocat de problemele interne şi trimis aproape non-stop lângă sticla de vodcă, preşedintele Boris Ielţîn a fost foarte puţin interesat de reluarea relaţiilor generale cu fostele ţări socialiste est-europene. Mai mult, o coincidenţă nefastă a făcut ca, la Bucureşti, redresarea raporturilor generale româno-ruse să se lovească de oameni, interese şi politici euroatlantice potrivnice, iar la Moscova oaspeţii lui Ielţîn, la mare cinste, să fie aceeaşi oameni, interese şi politici euroatlantice, după cum spunea Henry Kissinger: „În anii preşedinţiei lui Ielţîn (1990-1999) liderii occidentali au acţionat, ca şi cum ei ar fi fost decidenţii de politici interne ale Rusiei” (?!) Deci, no win situation pentru România… Apoi, a venit al patrulea motiv politic, lovitura de graţie, să spunem aşa, dată posibilei reluări a relaţiilor României cu Estul. La 13 decembrie 2004, în ziua instalării sale la Palatul prezidenţial, Traian Băsescu a făcut o declaraţie esenţială: „Axa Washington-Londra-Bucureşti va fi o prioritate în politica externă în următorii cinci ani”. Din nefericire cei 5 ani au fost 10, presăraţi de fostul preşedinte numai cu insulte la adresa liderilor de la Kremlin şi a ruşilor, cu scandaluri de spionaj, expulzări de diplomaţi, declaraţii iresponsabile, duşmănoase, despre evenimente şi personaje istorice, şi conflicte repetate la nivelul ministerelor de Externe. Palatul Cotroceni a devenit „vârf de lance” şi participant activ la provocări şi încercuirea directă a Rusiei, pe frontierele ei istorice, de la Marea Baltică, la Marea Neagră. O aventură extrem de costisitoare, între 2005 şi 2013 românii au plătit cele mai ridicate preţuri din Europa, cu 40% peste media europeană, pentru gazele naturale ruseşti, aproximativ 11 miliarde de dolari în plus în 9 ani, calculate la media preţurilor plătite de ceilalţi. Apoi, în 2007  România a intrat în Uniunea Europeană, toată lumea s-a aşteptat să se întâmple de bine, şi s-a întâmplat invers. S-a întâmplat că datoria ei externă, de dezvoltare, n-a produs nici o dezvoltare, dar a sărit peste 100 de miliarde de euro. S-a aşteptat o creştere economică şi iarăşi a ieşit pe dos, economia ei a devenit o „economie de subzistenţă” şi, în lipsa unei productivităţi competitive, România s-a transformat într-o simplă piaţă de desfacere pentru UE şi China. Şansa de a se îndrepta lucrurile pe calea cooperării economice regionale, ceva ce România făcuse pe vremuri şi a făcut bine, nu a existat. Acordurile comerciale cu ţările est-europene au rămas o amintire, exporturile în fostele ţări socialiste au fost doar trei, patru procente din exporturile totale, au fost cele mai mici din toată Europa de Est, mai mici decât ale Slovaciei, sau ale ţărilor baltice, luate individual. Exporturile către Rusia, altădată un sfert din ce vindea România peste hotare, au fost o altă zonă calamitată, în 2010 au căzut sub 900 de milioane de euro, aproape toată suma a reprezentat un fel de comerţ domestic francez – componente auto de la Renault (Dacia) Piteşti, pentru linia de asamblare… Renault, de lângă Moscova! Astăzi, România, însingurată în propria ei parte de Europă, s-a pierdut, a ajuns oaia rătăcită de turmă. Este de datoria acestei generaţii de români, a unor patrioţi să o caute, să o găsească şi să o aducă acasă, în Est, în Răsărit. Ţelul lui Călin Georgescu, autorul Proiectului de ţară din ”Cumpăna României”, este ca românii să muncească şi să se întoarcă pe o piaţă unde au mai fost şi au câştigat bani buni. O piaţă, gigantică, plină de provocări şi oportunităţi moderne, nesfârşite. O piaţă întinsă de la Bucureşti, Timişoara, Arad şi Oradea, din inima Europei, la Pacific.

Acest ţel al său liber exprimat este o altă mare erezie.

În sfârşit, aproape nenumărate sunt celelalte idei şi chemări la acţiune cuprinse în Proiect, toate în coliziune cu dogma şi establishmentul globalist, cu caricatura de management politic, economic şi social românesc, pornit la drum cu stângul, acum 25 de ani. Se reţine, de pildă, ideea că Proiectul de ţară trebuie realizat numai prin resurse şi forţe proprii, fără finanţe externe. Remarcabilă, în continuare, este refuzarea transnaţionalelor şi a oligarhilor locali, şi întoarcerea la o economie cu dimensiuni umane, bazată pe firme de familie şi pe unităţi productive mici, pe grija pentru eco-sistem şi faţă de calitatea hranei. Autorul se pronunţă, apoi, împotriva privatizării resurselor naturale, a sistemului hidroelectric naţional, a poştei, transporturilor în comun, sănătăţii, educaţiei şi distribuţiei apei; argumentează contra homosexualităţii, adoptării monedei euro şi vânzării de pământuri agricole şi păduri la străini. Pledează pentru primatul democraţiei economice faţă de democraţia directă şi chiar participativă, pentru reprofesionalizarea urgentă a ţării, schimbarea clasei politice actuale, nereformabilă, pentru un guvern de tehnicieni, investiţii în şcoli profesionale şi desfiinţarea universităţilor particulare, ”fabrici de diplome” şi de absolvenţi cu o pregătire foarte slabă; pentru relocarea şi revigorarea forţei de muncă în zone rurale şi pentru promovarea micului producător, a breslelor şi meseriilor de top, asistate de o industrie nepoluantă. Pentru o economie românească locală şi regională, după episodul vremelnic al globalismului corporatist etc.

Călin Georgescu şi Proiectul său sunt un eretic şi o erezie, un contestatar şi o contestare, de la paharul cu apă de băut, la refacerea prin naţionalizare a unui sistem bancar majoritar românesc; de la închiderea hipermarketurilor, la noul naţionalism, care trebuie să respingă orice proiect şi politică globalistă, unipolară. De la McDonald’s cu obloanele lăsate jos, la agricultură ca sursa relansării României pentru următorii zeci de ani, prin restaurarea încrederii în organizarea cooperatistă a micilor producători.

 

 

Erezia a III-a

Speranţa

 

            De la primul cuvânt, din pagina 5, la ultimul, la fila 148, cartea lui Călin Georgescu exprimă un curaj admirabil, convingeri neclintite, profesionalism, angajare responsabilă şi patriotism. A doua zi, însă – şi în asta constă valoarea regeneratoare a ”Cumpenei…” – toate cele enumerate dispar, pentru a lăsa locul unui singur alt cuvânt: speranţă. Prea puţin sedus de ”magia” teoriilor conspiraţioniste, autorul acestor rânduri crede că este o speranţă legitimată nu de sprijinul venit de la centre de putere mondiale mai noi, care doresc eliminarea ordinii neoliberale şi a corporatocraţiei, ambele falimentare, ci de cunoştinţele solide ale lui C. G. despre  realitatea geo-politică  globalistă, dar şi cea regională, în cazul României. O speranţă validată de  expertiza în ce priveşte alterările, pe termen mediu şi lung, ale establishmentului economic şi social actual dintr-o Europă ”in integrum”, Vest şi Est, cu aceeaşi Românie la mijlocul ei. Speranţa cuiva care percepe şi pricepe mersul vremurilor, şi merge înainte odată cu ele.

Astăzi, criza actuală a capitalismului, ca o criză de sistem neoliberal şi a lumii globaliste, monoidentitare şi unipolare, se confruntă cu o provocare formidabilă, resurecţia diversităţii, a naţionalismelor şi a unei lumi multipolare. O resurecţie pe măsură, adică tot globalistă. În Japonia, înainte de Crăciun, Shinzo Abe a fost ales pentru a treia oară prim-ministru. Vrea remilitarizarea ţării, ceva capabilităţi nucleare, reforme economice agresive şi deschide, de la Pacific către Vest, un şir neîntrerupt de lideri naţionalişti, toţi caractere puternice. Pe continent, Xi Jiping al Chinei urmăreşte controlul pe toate mările din jur, mişcă populaţii în munţii Tibetului, goleşte de demonstranţi străzile din Hong Kong, afirmă în Asia un fel de Doctrină Monroe personală. În India alăturată, sub prim-ministrul Modi, naţionaliştii au ieşit nestingheriţi pe străzi împotriva obiceiurilor liberale occidentale şi a folosirii limbii engleze în şcoli. Turcia preşedintelui Recep Erdogan – cel mai naţionalist conducător turc de la Atatürk încoace – mixează Islamul cu un stat secular, s-a distanţat de NATO şi s-a apropiat de Rusia lui Putin. La Cairo, generalul Sisi, autocrat şi naţionalist ca pe vremuri Mubarak şi Nasser, conduce Egiptul cu o mână de fier. În Europa, o Rusie unită de 14 ani în jurul lui Vladimir Putin a respins experienţa neoliberală din anii ’90, contestă hegemonia unipolară a SUA şi proclamă naţionalismul, patriotismul, conservatismul social, capitalismul de stat, valorile religiei şi revenirea la lumea bipolară de dinainte de 1990. În Europa de Est, Ungaria lui Viktor Orbán sfidează hegemonia SUA şi a UE, aşa cum în urmă cu aproape 60 de ani Ungaria reformistului Imre Nagy a sfidat hegemonia fostei Uniuni Sovietice şi a CAER. Din 2009 încoace, sub lozinca ”Noi suntem poporul”, la Leipzig, în Germania, s-au desfăşurat regulat mitinguri ale naţionaliştilor radicali, ultimul recent, cu 18.000 de participanţi. Iar atacul terorist de la Paris, la 7 ianuarie 2015, a propulsat serios în preferinţele publicului Frontul Naţional, către o victorie la următoarele alegeri. Marine Le Pen şi partidul ei naţionalist vor să ducă Franţa într-o Europă nouă, întinsă ”de la Atlantic la Urali” (de Gaulle) şi ieşită din UE. Peste Atlantic, în Statele Unite, la fel ca în Rusia, tot patriotismul, religia şi conservatismul social călăuzesc viaţa majorităţii americanilor de astăzi. Obamacare – sistemul preşedintelui de securitate socială, mai cu hurducăieli, mai cu poticneli, a mers înainte. Preşedintele a vorbit deschis şi critic de disproporţia exagerată dintre veniturile americanilor, salariul minim a fost legiferat pretutindeni, multe puncte din agenda democraţilor au susţinerea serioasă a populaţiei, ca niciodată în trecut americanii se pronunţă pentru un guvern ”mare”, pentru politici sociale în favoarea oamenilor, preferă statul social, unei Americi neoliberale. O altă Americă, progresistă, se înalţă.

Confirmat de evoluţiile mondiale mai sus amintite, Proiectul de ţară a lui Călin Georgescu este, prin urmare, unul realist. Este posibil ca documentul să prefigureze, la nivel local, viitoare schimbări strategice la nivel global, spectaculoase şi atotcuprinzătoare, din deceniul următor, 2015-2025.

În ce priveşte piaţa liberă şi evoluţia capitalismului în Europa, este clar că soluţia nu a fost şi nu poate fi neoliberalismul, că euroscepticii şi naţionaliştii câştigă teren atât în vestul, cât şi în estul Uniunii. Iar consensul politic în curs de închegare sub ochii noştri este acela că Europa socială, toată, trebuie să-şi reia evoluţia progresistă anterioară anilor ’80. Că trebuie construită o Europă nu a birocraţilor de la Bruxelles, sau a neoliberalilor de aiurea, ci o Europă a naţiunilor.  Cât despre România, lipsa cronicizată de idei, substanţă şi interes pentru ţară şi populaţie, dovedită de partide, politicieni şi media cu ocazia ultimelor alegeri prezidenţiale din noiembrie 2014, continuă. După două luni nu se întrevede o soluţie acceptabilă pentru un nou prim-ministru, în stare să se confrunte nu cu supravieţuirea în regim de cod „roşu”, ci cu reconstrucţia unei altfel de Românii, decât România în genunchi, de astăzi. Ţara are nevoie disperată de un preşedinte şi un prim-ministru, doi oameni capabili să-i susţină pe români să se regăsească pe ei înşişi. Doi lideri naţionali autentici, patrioţi, în stare să restaureze o moştenire agonisită în 70 de ani şi risipită aproape toată, în ultimii 10: România socială.

Proiectul de ţară şi autorul Călin Georgescu întrunesc calificările pentru reconstrucţia acestei Românii sociale, o strădanie naţională de durată şi proporţii. Din nou, speranţa există, s-a întors printre noi.

După cum se cunoaşte, evoluţiile din ultimul an în Europa de Est şi spaţiul ex-sovietic european au fost negative, o variantă remixată a fostului Război Rece s-a instalat acolo. Pentru lumea policentrică, în curs de apariţie, nici Moscova şi nici Washingtonul nu-s pregătite, deocamdată, să facă alte feluri de compomisuri, decât cele pe care le ştiu din perioada 1945-1990, a adevăratului Război Rece. Pe atunci, ”linia roşie” dintre ruşi şi occidentali a fost un fir de sârmă ghimpată lung de 2.000 km, de la Marea Baltică la Marea Neagră, un fir subţire, dar extraordinar de ”rezistent”, nerupt şi netrecut niciodată de vreuna dintre părţi. Astăzi, acea ”linie roşie”, tot de la Baltica, la Burgaz, în Bulgaria, este un şir gros de 11 ţări şi alte câteva în Caucaz, şi 150 milioane de oameni. Un şir gros, dar rupt, făcut ferfeniţă peste tot. Bătălia de azi este pentru dominaţie în această regiune uriaşă – spaţiul central şi est-european, plus spaţiul european al fostei URSS şi cel din Caucaz. Deocamdată, ea se poartă în Ucraina şi este tot o confruntare ideologică, ca şi fosta dispută dintre comunism şi capitalism. Este, la suprafaţă, o confruntare între valorile conservatorismului şi naţionalismului rus, şi cele ale liberalismului occidental, potenţate de exportul de democraţie americană, într-o lume răsăriteană a capitalismului în formare. În profunzime, însă, este o confruntare pornită dinspre Occident pentru obţinerea de control, influenţă, teritorii, resurse, pieţe şi forţă de muncă în Est. După noiembrie 2014, lucrurile s-au agravat, noul Congres al SUA, controlat de republicani, a votat o asistenţă militară letală pentru regimul de la Kiev, prezenţa NATO în zonă s-a întărit, Rusia a ripostat, dincolo de retorici belicoase bilaterale devine limpede că Moscova este hotărâtă să impună un spaţiu-tampon liber de arme şi doctrine între soldaţii ei, şi soldaţii Vestului. În egală măsură, sancţiunile dure ale SUA împotriva ei sunt fie ignorate, fie prost primite de către aliaţii lor vest- şi est-europeni. De asemenea, neluând-o în seamă pe Angela Mekel, politicieni germani cred că, aliată NATO sau nu, Germania nu are ce să caute în Ucraina şi că anularea sancţiunilor şi o Rusie şi o rublă sănătoase ajută cele mai bune interese ale UE şi Americii; în Statele Unite experţi în investiţii strategice în energie demonstrează, cu hârtii pe masă, că Rusia va câştiga, în final, războiul preţurilor petrolului, iar strategi de la reputatul Institut Cato, din Washington, specializaţi în studii asupra capitalismului global, consideră că ”America îşi face din Rusia un duşman pe care nu şi-l poate permite”. Toate aceste ultime informaţii şi multe altele susţin opinia extrem de curajoasă a lui Călin Georgescu despre ”drumul cel bun” pe care se află Rusia lui Putin, în sensul că Moscova nu doreşte conflicte, oferă oportunităţi economice pentru toţi, proclamă suveranitatea statului-naţiune, este naţionalistă şi se opune ordinii mondiale neoliberale şi globalismului colonizator.

De asemenea, într-o Românie a politicienilor obedienţi şi a mediei-preş în faţa deciziei externe de război şi pace în Estul Europei, afirmaţia lui Călin Georgescu, de la pag. 146: ”Interesul României este ca această criză ucraineană să se termine cât mai curând” omologhează o altă speranţă eretică – încrederea într-un viitor paşnic pentru ţara sa. Un viitor de construcţie, muncă şi satisfacţii.

În ”Cumpăna…” Călin Georgescu se mai pronunţă şi pentru o viitoare politică regională de promovare a concilierii şi reluării legăturilor economice cu Răsăritul. Ceea ce România a pierdut în Est în ultimii 25 de ani, toţi ceilalţi estici au păstrat, iar fapta lor este altă mărturie că Proiectul de ţară este realist şi posibil, şi că speranţa este întemeiată. De 25 de ani politicieni de carieră, sau mincinoşi de pe baricade imaginare, aserviţi învingătorului, neoliberalismului, corporaţiilor şi finanţelor străine, şi o media ticăloasă, în căutare disperată de sponsori, au ascuns românilor un adevăr simplu şi esenţial: cooperarea economică a fostelor ţări socialiste din Est cu ţările fostei Uniuni Sovietice, în primul rând cu Rusia, le-a adus primelor profituri salvatoare, mai ales în anii crizei declanşate în 2007, şi a fost hotărâtoare pentru progresul lor economic. Astăzi, de pildă, media aservită din România vorbeşte exclusiv de ”fricţiunile” est-europenilor cu Rusia, de avioane şi tancuri NATO plimbate în Est,  de graba cu care se încheie lucrările la baza anti-rachetă de la Deveselu (nu ne zice, însă, de ce atâta grabă, începe cumva războiul mondial nuclear şi media-făcută-preş nu ne anunţă şi pe noi?), şi nu rosteşte niciun cuvînt despre cooperarea şi schimburile comerciale regionale din Est, de mai multe sute de miliarde de dolari în răstimpul de un sfert de secol încoace. O intoxicare abjectă şi o spălare pe creier a publicului românesc, la fel ca şi mitul fals cu sentimentele antiruseşti iremediabile din Europa de Est. Spre lămurirea acestei părţi de extremă importanţă din Proiectul de ţară al lui C. G. spunem astfel.

După 45 de ani de împotmolire politică, ideologică şi economică (1945-1990), în următorii 25 de la dispariţia aşa-zisului sistem comunist, cooperarea economică şi apariţia în Europa a unei pieţe regionale răsăritene se produce cu schimbări secvenţiale accelerate, la capătul cărora, probabil, peste câteva decenii Răsăritul va fi ”veriga lipsă” (the missing link) Est-Vest, coloana vertebrală a unei Europe ”in integrum” economic, de la Atlantic la Urali. Departe de a fi condus la haos, controverse ale istoriei şi geografiei potenţate până la imposibil şi la ireconciliere perpetuă, prăbuşirea unei ideologii aproape seculare, destrămarea URSS şi noua libertate a est-europenilor au scos la iveală resurse surprinzătoare de comunicare, bunăvoinţă reciprocă, cooperare regională, precum şi un chef nebănuit de supravieţuire şi viaţă comune.

De la nord, la Baltica, spre Bulgaria din sud, prima este Estonia, din NATO, UE, zona euro (1 ianuarie 2011) şi ”rusofobă”. În clipa de faţă, Rusia este al treilea partener comercial al Estoniei, după Suedia şi Finlanda şi prima piaţă externă pentru industria alimentară – lactatele proaspete estone, iaurturi şi brânzeturi se vând în peste 100 de magazine la St. Petersburg şi 50 la Moscova. Dependentă 100% de gazele naturale ruseşti, Estonia are reţeaua electrică naţională conectată la cea rusească, obţine profituri importante asigurând tranzitul feroviar pe ecartament rusesc pentru 80% din mărfurile sosite din UE şi din alte părţi în portul Tallinn, cu destinaţia Rusia. După intrarea Estoniei în UE (2004) comerţul cu Rusia a crescut rapid, la fel veniturile ţării din tranzitul pe căile ferate al mărfurilor ruseşti către Vest – 76% din încărcătura trenurilor estone. Considerată una dintre cele mai liberale şi mai moderne din lume (comunicaţii, electronică şi cibernetică, Skype a fost desenat de către dezvoltatorii estoni etc.), economia estonă a fost lovită şi ea de criză în 2007, dar şi-a revenit rapid, livările puternice pe piaţa rusă (maşini industriale, IT, textile, produse alimentare) au ajutat enorm la atenuarea efectelor negative ale crizei şi recesiunii, la 21 iunie 2012, într-o distanţare candidă şi radicală de mai vechea linie ostilă a relaţiilor ruso-baltice, fostul prim-ministru eston TiiT Vahi afirma, printre altele: „Pierderea pieţei uriaşe şi bogate a Rusiei ar fi pentru Estonia un pericol mai mare decât o invazie a tancurilor ruseşti… iar globalizarea este, şi ea, pentru statul naţional eston, o primejdie şi mai mare decât aceleaşi tancuri”. La obiect… În momentul de faţă sancţiunile UE şi SUA împotriva Rusiei au consecinţe negative asupra economiei estone, şi aşa în contracţie, la numai 0,3% în 2013, faţă de 4% în 2012.

Încă de la jumătatea anilor ‘90 Rusia devenise piaţa nr. 1 pentru exporturile Letoniei, starea de interdependenţă dintre cele două economii, existentă pe vremea fostului regim şi a CAER-ului, s-a reinstaurat, porturile letone au rămas principalele rute pentru exporturile ruseşti, îndeosebi petrol, către Europa occidentală. În 2012, după ascensiunea ei în Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO), Rusia a ajuns al doilea partener comercial al Letoniei. Letonia reprezintă un model printre fostele ţări socialiste est-europene, probabil cel mai relevant, în ce priveşte modul cum s-a putut trece de la o existenţă în cadrul fostei Uniuni Sovietice, la relaţiile actuale cu Rusia post-sovietică, de la fosta economie strict planificată socialistă, la economia de piaţă liberă şi, mai ales, de la un geo-politic conflictual, la un geo-economic pragmatic.

Sub sloganul „Noi suntem mai aproape decât Elveţia” au fost atrase capitaluri ruseşti importante în sectorul bancar, Letonia a devenit un offshore foarte popular pentru ex-sovietici, la începutul lui 2013 51% din depozitele în băncile letone aparţineau nerezidenţilor, principalii acţionari la băncile specializate au fost miliardari ruşi prieteni ai lui Vladimir Putin, clienţii sunt atraşi de dobânzi mai bune, dar şi de faptul că, de la depozite de 300.000 dolari în sus, deponenţii primesc dreptul de rezidenţă cinci ani în Letonia, ceea ce le asigură libera circulaţie în 25 de ţări Schengen.

Peste frontieră, Letonia ”rusofobă” (?!) este şi ea prezentă în Rusia şi în multe alte locuri din fosta URSS. În marile magazine din Moscova şi St. Petersburg s-au deschis 15 departamente comerciale permanente, cu denumirea „Piaţa din Riga”, cu produse exclusiv din Letonia, primatul intereselor economice a devenit o opţiune de politică externă a Letoniei, echilibrul instaurat la Riga între apartenenţa la valorile europene şi interesul economic naţional, o adevărată „politică cu două direcţii”, a devenit modelul permanent, comun, la nivel de preşedinte al ţării, Guvern, minister de Externe şi al comunităţii de afaceri. Deşi sancţiunile reciproce impuse de UE şi Rusia au în momentul de faţă un impact negativ asupra cooperării economice bilaterale, recent, la inaugurarea unei uzine industriale la Riga, construită cu capital rusesc, ministrul leton al Economiei a exprimat opinia că relaţiile dintre cele două ţări vor cunoaşte, în curând, o stabilizare substanţială. Spunea, de asemenea, primarul oraşului Ventspils, port leton la Marea Baltică, de intrare a mărfurilor europene cu destinaţia Rusia: ”În 2013 comerţul Letoniei cu Rusia a fost de 11 ori mai mare, decât cel cu Statele Unite. Dacă am opri complet comerţul cu America, acest fapt nu s-ar resimţi aproape deloc. În schimb, dacă nu am mai face comerţ cu Rusia, economia letonă s-ar opri complet”. Opinii apropiate împărtăşea după 1 ianuarie curent primarul capitalei letone, Riga, el spunea că în portul oraşului lucrează 20.000 de oameni şi alţi 87.000 la căile ferate şi că existenţa lor depinde exclusiv de traficul comercial cu Rusia.

Lituania este ţara care, după ce a primit în anii ’90 porecla de “războinicul Războiului Rece”, de o vreme bună încoace nu mai gândeşte ca un teritoriu post-sovietic, susţine intensificarea dialogului UE-Rusia, şi afirmă că este foarte important să avem aici, în Europa, o Rusie previzibilă, paşnică, şi cooperantă. O consecinţă importantă a relansării, la jumătatea anilor ’90, a afacerilor cu spaţiul ex-sovietic, a fost că Lituania a cunoscut în anii 1998-2008 una din cele mai mari creşteri economice din lume, a înregistrat o creştere pozitivă, de 6,1% chiar şi în 2009, iar inflaţia a fost scăzută. Din 2011 Rusia a devenit partenerul ei comercial nr. 1, cu un comerţ total de 12 miliarde euro în 2013, de peste două ori mai mare decât comerţul româno-rus, la o populaţie de trei milioane de locuitori, de şase ori mai mică decât a României (?!) Investiţii ruseşti au fost făcute în transportul feroviar lituanian şi la Klaipeda, portul fără gheaţă tot anul, recent a fost inaugurată calea ferată Klaipeda-Kazahstan-China. În ultimii ani, raporturile ruso-lituaniene au devenit un model de conectare şi stabilitate prin depolitizarea economicului, într-o zonă de dispute şi interpretări diferite ale istoriei, asimetrii ale puterii şi culturi politice diferite. Recent, preşedinta ţării Dalia Grybauskaite, referindu-se la acţiunile Rusiei în Ucraina, a calificat-o drept un stat terorist. Totuşi, retorica neoconservatoare a  blondei ajunsă preşedinte a fost şi rămâne izolată, majoritatea liderilor lituanieni, inclusiv noul ambasador la Moscova, vorbesc foarte diferit, iar cercurile de afaceri îşi văd de schimburile lor profitabile cu piaţa rusă alăturată.

Polonia reprezintă un model de dezvoltare economică regională în Europa de Est, această ţară este, probabil, contributorul principal, dintre foştii socialişti, la apariţia şi închegarea unei pieţe uriaşe şi a unui parteneriat regional înglobând estul Uniunii Europene, Rusia şi foste republici sovietice din Europa, Caucaz şi Asia Centrală. Este un participant major la ridicarea Răsăritului.

Relaţiile moderne polono-ruse au cunoscut, în mod constant, suişuri şi coborâşuri cauzate de controverse mai vechi, sau raţiuni politice şi întâmplări tragice mai noi Dar, într-un spirit pragmatic, de cooperare şi înţelegere reciprocă, relaţiile comerciale şi economice au demarat în primii ani de după căderea comunismului, astăzi Rusia este principalul partener comercial al Varşoviei în afara UE. În cazul acestor două ţări, unde memoria istoriei este o componentă importantă a politicii externe, s-a inovat, au fost găsite soluţii de dialog moderne, la toate întâlnirile la nivel înalt s-a insistat ca politicul să fie separat de economic. Este posibil, deci, peste câţiva ani, să se vorbească de un parteneriat strategic între două puteri răsăritene, care au găsit resurse spre a depăşi o istorie comună adeseori întunecată; care au aflat antidotul şi au supravieţuit unei crize brutale, iscată de capitalismul neoliberal; care oferă pentru toţi est-europenii, comunitari sau nu, un model solid  în ce priveşte virtuţile cooperării şi ale dezvoltării economice regionale. În ce priveşte raporturile polono-ruse actuale, la Varşovia se spune că sentimentul general al polonezilor nu are multe în comun cu retorica unor politicieni, negativă. La fel ca germanii, ei doresc o coexistenţă rezonabilă cu Rusia (60% dintre ei, spun sondajele recente), de asemenea se menţionează că acest sentiment popular se va reflecta în rezultatele alegerilor din 2015. De altfel, în aceste zile, presa poloneză aduce aminte că jumătate din exportul de mere al ţării merge în Rusia şi crede că sloganul de anul trecut, însoţitor al sancţiunilor contra Rusiei: ”Mâncaţi mere, boicotaţi-l pe Putin”, a fost o mare prostie.

Cehia. La 21 februarie 1990, Vaclav Havel, proaspăt alesul preşedinte al Cehoslovaciei postcomuniste, a fost primul lider est-european care a vizitat Washingtonul după căderea Zidului Berlinului şi a vorbit în faţa Congresului Statelor Unite. A fost întrerupt şi ovaţionat îndelung, de 21 de ori, de sala întreagă ridicată în picioare. A fost văzut de toată America, la toate televiziunile, naţionale şi locale. Cel mai important, este că cehul, est-european, a stabilit acolo o agendă politică şi morală, a scris „foaia de parcurs” a părţii sale de lume, pentru următoarele decenii. Esenţial în cuvântarea sa a fost vizionarismul, atunci când a spus că, în mod ireversibil, Europa de Est îşi va căuta propria sa identitate; că pluralismul politic şi economia de piaţă trebuie să învingă în Rusia; că o Rusie cooperantă şi paşnică va fi benefică pentru întreaga lume. Totuşi, un Plan Marshall 2 nu a prins viaţă, politicile est-europene şi răsăritene ale SUA au luat-o în alte direcţii, dar astăzi, ceea ce spera Havel, capătă contur. Est-europenii comunitari, cei mai mulţi, îşi poartă de grijă singuri şi se descurcă în spaţiul UE, dar şi în vecinătatea Rusiei şi a altor ex-sovietici, iar Moscova este mai previzibilă şi mai cooperantă decât oricând, de la 1990 încoace. Esticii au început să înveţe că mersul Rusiei către capitalism este ireversibil, că nu trebuie să i se dea lecţii despre democraţie, că preocuparea constantă pentru securitatea ei este de cele mai multe ori justificată, iar ruşii pricep tot mai bine că nu trebuie să se inflameze ori de câte ori are loc în Est vreo aniversare istorică deloc pe placul lor. „Moştenirea” lui Vaclav Havel de pe Capitol Hill  se întâmplă de peste două decenii încoace de la Tallinn la Sofia, la Praga şi la Moscova, şi în relaţiile ceho-ruse.

Cehii şi ruşii, slavi şi unii şi alţii, s-au înţeles bine de-a lungul istoriei, au trăit în armonie sute de ani, vechile stereotipuri antiruse, inclusiv 1968, au dispărut aproape complet, noul ceh eurocomunitar are alte abordări şi alte orizonturi. În noiembrie-decembrie 1989 Revoluţia de catifea de la Praga a schimbat totul, un regim politic a fost înlocuit cu un altul, dar legăturile economice puternice ale Cehoslovaciei cu partenerii din fosta lume comunistă s-au păstrat. După 1990 ţara a rămas „capul de pod” al industriei metalurgice ruseşti către vestul Europei şi UE (Celiabinsk Pipe şi UGMK, din Urali), încă din perioada CAER-ului companii ruseşti au deţinut, şi au continuat, şi în anii ’90, să deţină părţi importante din oţelăriile cehe şi fabrica de echipamente industriale Skoda. Farmatec Cehia a construit, mai departe, ferme agricole-model, de mare productivitate, în toată Rusia. În 2013 comerţul bilateral ceho-rus a atins 15 miliarde dolari, de 3 ori mai mare decât al României cu Rusia, la o populaţie de două ori mai mică, iar astăzi Praga ignoră cu desăvârşire sancţiunile impuse Rusiei de UE şi SUA. Mai mult, la 5 decembrie trecut a fost dat publicităţii un plan oficial pentru un parteneriat cu Rusia, ca un prim obiectiv al politicii externe cehe pentru acest an. Şi tot la Praga se spune că cehii resping ”resurgenţa la Kiev a unei guvernări după modelul Bandera şi al ‚fraţilor din păduri’ care, în al Doilea Război Mondial, au omorât cehi în Volânia”.

O ţară cât Moldova de peste Prut, dar cu o economie şi o societate moderne, cu politici economice socialiste, cu cea mai mare populaţie de „ţărani”, din Europa – 45% dintre slovaci trăiesc la sate – Slovacia este socotită drept „una din cele mai mari poveşti de succes ale Europei”, potrivit BBC Monitoring – Country Profile Papers, la 8 ianuarie 2013. Politicile sociale şi economice ale prim-ministrului Robert Fico ( 2006-2010 şi din 2012 încoace) au avut în atenţie grupurile dezavantajate şi ridicarea regiunilor mai sărace ale ţării; tipul, ”masculul Alfa” al politicii slovace, a desfiinţat coplăţile populaţiei la asigurările de sănătate şi a anulat câteva privatizări ale unor întreprinderi de interes strategic naţional, a renaţionalizat companii privatizate de guvernarea anterioară, prestaţia sa internă şi externă este susţinută de vasta majoritate a slovacilor. A oferit Slovaciei ani mulţi de stabilitate şi dezvoltare, a dus-o în Europa pe uşa din faţă, cu fruntea sus.

După 1990, Rusia a rămas un partener economic major al Bratislavei, părţile au dezvoltat, în continuare, o bună cooperare economică pe terţe pieţe, în Asia şi în ţările arabe. După aderarea la UE, în mai 2004, mica ţară central-europeană a devenit o punte importantă a Uniunii către Răsărit, de la 405 milioane dolari în 2004, exporturile slovace în Rusia au ajuns în 2013 la peste trei miliarde de dolari, de aproape două ori şi jumătate mai mari decât ale României, la o populaţie de patru ori mai mică (?!) Aceleaşi schimburi comerciale şi cooperare economică slovaco-rusă continuă şi în momentul de faţă, netulburate de sancţiunile Bruxelles-ului, sau ale SUA.

În mai 1989 Ungaria a demontat 235 km de sârmă ghimpată de la frontiera cu Austria şi a devenit, astfel, prima ţară care a anunţat lumii prăbuşirea iminentă a comunismului, iar est-europenilor, libertatea. Dar, după ce a dat jos, ea cea dintâi, Cortina de Fier dintre Est şi Vest, în ultimii ani Ungaria s-a radicalizat, premierul Viktor Orbán şi partidul său, Fidesz, cu o majoritate confortabilă în Parlament, au hotărât reîntoarcerea la avantajele dezvoltării economice regionale şi au lansat, din 2010, doctrina „deschiderii către Est”, către Rusia, fostele ţări socialiste, ex-sovietici, Asia Centrală şi China. O concluzie aparent paradoxală, după 25 de ani de existenţă şi îndoctrinare capitalistă neoliberală… Dar, în ultima vreme Orbán a început să se confrunte nu numai cu dogmele politice ale Bruxellesului stabilite la Copenhaga, sau în alte ocazii, nu doar cu furia multinaţionalelor şi a băncilor, care şi-au văzut hiperprofiturile din Ungaria impozitate suplimentar (de fapt rectificate în jos, la nivelul mediu în UE, şi împărţite cu populaţia maghiară), dar şi cu opoziţia făţişă, exprimată în termeni duri, a grupului neoconservator care controlează acum politica externă a SUA, iar Budapesta se aşteaptă la o “blocadă” economică şi financiară pornită dinspre Atlanticul de vest. Situaţie în care va trebui să se bizuie pe doctrina sa economică, a „deschiderii către Est”, către Rusia, fostele ţări socialiste, ex-sovietici etc. şi să spere că aceasta va funcţiona, ca un antidot la eventuale blocade economice şi financiare.

Înainte de 1989, Bulgaria a urmat modelul sovietic de dezvoltare economică mai mult decât oricare altă ţară socialistă din Est. Nici o ţară din regiune nu a fost afectată economic de prăbuşirea fostului regim ca Bulgaria, nici una nu a fost atât de dependentă de schimburile comerciale cu Rusia, ex-sovieticii şi foştii socialişti est-europeni. Dar, abia sub guvernarea Stanişev, aug. 2005-iulie 2009, a Partidului Socialist Bulgar, comerţul bilateral bulgaro-rus a depăşit nivelul de dinainte de 1989. Domenii mai vechi ale schimburilor comerciale cu Rusia au început să recapete proporţiile din anii trecuţi, la Moscova s-a negociat restaurarea a ceea ce s-a numit pe vremea CAER-ului „coridorul verde”, pentru exportul extins şi rapid al produselor agricole bulgăreşti în fosta Uniune Sovietică. Litoralul bulgar a revenit puternic în opţiunile top ale ruşilor, 700.000 de turişti din Rusia au fost în vacanţă anul trecut în staţiunile bulgăreşti Albena, Nisipurile de Aur, Droujba (Sf. Constantin), Varna, Slâncen Briag, Burgaz şi altele, de la Marea Neagră. În contextul sancţiunilor actuale împotriva Rusiei, se spune într-o analiză politică recentă a unui grup de studii de pe lângă Universitatea din Providence, în SUA:

”Dacă Statele Unite şi Uniunea Europeană urmăresc să îndepărteze Bulgaria şi alte ţări est-europene de Putin şi Kremlin, ele trebuie să se gândească la schimbări economice pe termen lung, care să diversifice economiile din regiune şi să reducă influenţa petrolului rus. Sună ambiţios? Cu siguranţă. Sună neo-imperialist? Probabil, dar asta nu a cântărit niciodată prea greu în conştiinţa geo-politică strategică a Americii”.

Printre toate celelalte, Proiectul de ţară pentru România al lui Călin Georgescu înseamnă speranţă, dar şi un răspuns pe măsură dat cinismului conţinut în ultima frază din citatul de mai sus.

În sfârşit, este remarcabil locul de onoare acordat în Proiect mediului. Grija pentru planeta Pământ, începând cu pământul României, ”respiră” oxigen pur în fiecare pagină, fie că e vorba de solul agricol, de păduri, de hrană, sau de apa de băut. Proiectul susţine bătălia omului modern pentru protejarea mediului, într-o vreme când experţi şi autori de lucrări de specialitate încearcă să aducă în dezbaterea publică cauzele adevărate din spatele dezastrului ecologic, iar concluziile lor dezvăluie adevărul final, deloc pe placul celor care conduc lumea de astăzi: pentru ca să supravieţuim actualei crize a mediului, trebuie să renunţăm la forma actuală de capitalism agresiv, occidental. Capitalismul neoliberal nu este viabil, nici complexul militar-industrial bazat pe combustibili fosili şi atât de profitabil pentru politicieni şi miliardari – toţi aceştia sunt groparii civilizaţiei muribunde actuale. Şi tot experţii de mai sus vorbesc de dezindustralizare, crearea de noi locuri de muncă legate strict de protecţia mediului, de conservare protejată de legi severe. În pledoaria şi argumentaţia lor ştiinţifică pentru restabilirea echilibrelor naturale, aceeaşi experţi au păşit  din tărâmul ecologiei, în cel al politicii, şi vorbesc, fără reţineri, de înlocuirea capitalismului neoliberal cu un eco-socialism, ca unica doctrină politică viabilă a viitorului, singura capabilă să împiedice, în ceasul al 12-lea, colapsul ecologic general. Alţi specialişti interdisciplinari din lumea anglo-saxonă, la contactul dintre ştiinţele pământului şi cele sociale, ale naturii şi  cele politice, spun că prioritatea nr. 1 este aflarea unei alternative la ideologia şi practicile economice neoliberale, a unui model economic nou, a unor căi de a “coabita” cu planeta, toate acestea fără abolirea totală a capitalismului. Greu de executat ce spun ei, pentru că tot lumii anglo-saxone îi aparţine şi zicala: nu poţi să mănânci o prăjitură şi, în continuare, s-o ai… Ideile lor cele mai bune sunt că bătălia pentru planeta Pământ trebuie să înceapă cu renunţarea la producţiile extrem de poluante din domeniul militar şi la industriile cu mega-impact negativ asupra mediului;  că trebuie create milioane de locuri de muncă, în primul rând în sectorul energiilor nepoluante, infrastructură, transporturi publice, şcoli, sistemul medical etc.; că toate acestea trebuie să se întâmple urgent, prin dezindustralizarea masivă a Nordului şi lichidarea celor mai mari distrugători ai mediului şi climei, marile corporaţii; în sfârşit, că trebuie ca Sudul sărac să fie dezvoltat pe principii noi, strict ecologice, fără poluarea solului, apei şi a aerului. Şi astfel, ne amintim că, acum aproape jumătate de veac, prin primăvara lui 1968, oamenii din Praga au început să vorbească, la fel ca ecologiştii de astăzi, de lumea în care trăiau şi au spus că nu vor s-o distrugă, ci să schimbe ceva la ea. Nu au zis că vor capitalism, ci un “socialism cu faţă umană”. Astăzi, apărătorii mediului, printre ei şi Călin Georgescu, spun că vor un “capitalism cu faţă umană“.

Da, credinţa şi toate speranţele din Proiect au fost aşezate de C. G. într-o Românie a unui ”capitalism cu faţa umană”. Este posibil ca lucrurile să se mişte în acest sens? Este posibil, şi răspunsul ni-l dă a treia întâlnire de taină a autorului, cu un alt eretic de seamă. S-a întâmplat la 1633, când acuzat de Inchiziţie de erezie, Galileo Galilei a retractat teoria heliocentristă, a scăpat cu viaţă, a plecat acasă şi a mai trăit ani buni, 9. Murillo l-a pictat la 1640 întemniţat, spunând ceva greu de desluşit şi arătând cu degetul către un perete pe care scria: ”Eppur si muove”

Bodogăneala venerabilului Galileo este cea mai splendidă şi scurtă prefaţă cu putinţă – numai 4 cuvinte – scrisă vreodată de un eretic la cartea altui eretic. La Proiectul pentru România al lui Călin Georgescu: Şi totuşi, se mişcă.

[1] Cartea a apărut la Editura Logos, Bucureşti, 2014.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *