Ucraina, un pretext şi două iluzii

18(2)

Care sunt învăţămintele după scurta şi dramatica criză ucraineană?

Popoarele Europei sunt astăzi luate ca pretexte. Pretexte economice în primul rând. Ele (popoarele) pot fi scurtcircuitate în orice moment de aspiraţiile de tip economic. S-a spus, şi probabil aceasta este explicaţia cea mai raţională, că ucrainenii au ieşit în stradă pentru că nu mai suportau nivelul de trai minimalist şi apăsarea unei elite parazitare, de tip oligarhic. Din păcate pentru ei, probabilitatea ca lucrurile să se schimbe în bine în mod categoric de aici înainte este mai mult decât vagă. Europa este în criză economică şi va rămâne aşa multă vreme. Mai mult decât atât, elitele occidentale sunt atât de debusolate, încât a crede că ele, dimpreună cu popoarele lor, vor contribui la bunăstarea poporului ucrainean este o iluzie aproape periculoasă, pe care, noi, românii, am experimentat-o în ultimii ani din plin.

Fiecare epocă are doza ei de făţărnicie. În perioada interbelică, dominantă a fost făţărnicia ideologică. Comunismul bolşevic, pe de o parte, şi democraţia liberală, pe de altă parte, au fost cei doi pioni care s-au înfruntat pe spatele popoarelor europene, până la declanşarea celui de-al doilea război mondial. Astăzi, pretextul este pur sau aproape pur economic. „Nivelul de trai” şi „buna guvernare” sunt pe buzele tuturor analiştilor, mai ales cei de inspiraţie occidentală. Cu aceste arme ideologice, sunt atacate toate statele „periferice” ale lumii. „Nivelul de trai” şi „buna guvernare” nu vor aduce niciodată popoarele mai aproape de propria lor identitate. Dimpotrivă, ca principii ideologice, exterioare, le vor transforma în vagonete ale unei locomotive foarte îndepărtată, străină şi poluantă.

Să remarcăm în treacăt că „democraţia” ca atare începe să pălească în discursul asupra lumii noastre. În elita actuală globalistă, extrem de tolerantă cu principiile discriminării pozitive, există, probabil, o undă de realism: nu poţi vorbi despre democraţie când susţii mai ales minorităţile, indiferent care, împotriva majorităţilor – de asemenea indiferent care.

Şi atunci, în loc de democraţie, avem buna guvernare sau nivelul de trai, un fel de panaceu al tuturor problemelor reale ale oamenilor.

Susţinerea revendicărilor economice ale popoarelor mai sărace este noul imperialism, adus la zi. Stânga tradiţională, depăşită de capitalismul tânăr şi viguros, devine propria ei contradicţie: mişcările de extracţie socialistă aduc popoarele în robia capitalului, prin stimularea acumulării de capital. Dacă Marx a câştigat, a cîştigat prin instigarea muncitorilor să se elibereze de exploatare. Actualul globalism stângist face un pas înainte: face din fiecare ucrainean, român, indian sau rus, din fiecare chinez sau pakistanez, un manager, un om bogat, un om de succes. Tuturor le promite o eliberare, dar nu prin respingerea adversarului, ci prin împrumutul sufletului aceluia.

Politica a devenit doar faţada tristă a jocului economic. Orice se poate, dacă are justificarea eficienţei. Bunăoară, statele pot să intre în insolvenţă, la fel ca oricare companie privată – idee cu care oamenii se obişnuiesc din ce în ce mai mult. În spatele acestei aberaţii politice, stă tot o fantasmă economică: unele popoare vor trebui să dispară, cu statele lor cu tot, dacă nu se adaptează marşului progresului economic. Ucraina poate fi contestată economic mult mai bine decât istoric. Faptul că încă nu s-a făcut acest lucru arată că ea încă mai poate produce (nu se ştie pentru cine)…

Există în gândirea politică europeană de secol XIX un autor spaniol care spunea că elitele care cultivă în popoare apetitul industrial sau economic sfârşesc prin a fi măturate de revoluţii violente. Vorbind despre diferenţele dintre casa de Habsburg şi casa de Bourbon, el scria: „Vedeţi aici două rase chiar mai inamice în câmpul ideilor decât în câmpurile de bătaie: rasa austriacă dă uitării interesele materiale şi moare de foame; rasa Bourbon, sau cel puţin majoritatea principilor săi, slăbesc conservarea intactă şi pură a principiilor religioase, sociale şi politice pentru a se converti celor reformiste şi industriale şi se împiedică de spectrul revoluţiei, care le aşteaptă pentru a le devora unele după altele, la limita industriilor şi reformelor sale” (Donoso Cortés, Discurs despre situaţia din Spania, 1850).

Ce este de făcut, între a muri de foame sau a muri de mâna revoluţionarilor? Există alternativă la aceste implacabile sfârşituri?

Cazul ucrainean este revelator: indiferent în ce direcţie ar merge, Ucraina nu poate ajunge, în actualele condiţii, decât la moartea prin inaniţie sau la moartea prin revoluţie. Pentru epoca sa, autorul citat credea că revenirea lumii la normal e posibilă numai prin apelul la religia catolică, sau la principiile religioase în general. Se poate oare lua în calcul un astfel de scenariu la nivelul Europei actuale? Greu de crezut! Rămâne un singur element care poate echilibra din nou corpul social bolnav al Europei, anume principiul naţional. Până la revenirea la principiile religioase, oamenii de azi au nevoie să revină la patriotism, fără de care tot ce s-a construit, de bine de rău, în epoca modernă se poate prăbuşi ca un castel de nisip în numai câţiva ani.

Aşadar, din lecţia ucraineană, noi, românii, trebuie să rămânem cu concluzia definitivă că avem nevoie să revenim la naţionalismul cel mai curat, la patriotismul cel mai echilibrat dar şi mai hotărât, pentru a trece proba de foc a unei noi iluzii, cu dublă înfăţişare: iluzia bunei guvernări şi iluzia nivelului de trai.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest