Traiul în necomun. Eseu despre societatea eu-rilor multiple

cetate

Societatea în care trăim este fundamental societatea traiului în necomun. Forţa pe care eu-l individual (să spunem, eul-ego) a cucerit-o în lumea de azi are consecinţe fatale în toate formele vieţii. De altfel, nu spunem un lucru nou. Ananda K. Coomaraswamy atrăgea atenţia de mult asupra doctrinei tradiţionale a „nimicirii eu-ului” ca formă a vieţii fireşti. Dar lecţia lui a rămas, evident, neştiută…

De fapt, nu există un singur eu-ego, aşa cum se crede îndeobşte. Căci dacă dăm la o parte primul eu, descoperim dincolo de el tot un eu, nu ceva în comun. Iar dacă dăm la o parte şi acest al doilea eu, descoperim aceeaşi carcasă neştirbită a unui alt eu, la fel de tare, la fel de îndărătnic. În fine, dacă mai avem răbdarea să pătrundem dincolo şi de acest eu, vom descoperi cu stupoare că avem de-a face cu acelaşi eu-ego, numai aparent mai mic (imaginaţia noastră spaţială îl include într-o dimensiune fizică din ce în ce mai restrânsă, dar el este, de fapt, mai cuprizător), dar făcut din acelaşi material. Eu-rile care se succed la infinit ca imaginile ce se adâncesc în oglindă sunt din ce în ce mai puternice, deoarece sunt din ce în ce mai spectrale, mai depărtate de sursa originară de lumină. Spectralitatea nu este, cum credem îndeobşte, slăbiciune şi atât. Ea este slăbiciune în raport cu adevărul tradiţional şi orânduielile firescului. Dar în raport cu inversarea binelui şi bascularea spre rău, spectralitatea (ca sofisticare) înseamnă întărire, consolidare, sporire a materialităţii.

Lumea socială actuală este lumea spectrală, în infinită oglindă. Ea este mai „slabă” în raport cu adevărul tradiţional, dar din ce în ce mai înrădăcinată în propria tendinţă negativă, din ce în ce mai greu de „scos” din oglinda răului. Absolutul spectral al răului nu poate fi atins niciodată, dar profunzimea sa tinde spre infinit.

Sociologia a folosit două concepte pentru a descrie starea de unitate a societăţii: conştiinţa comună şi conştiinţa individuală. Acestea sunt într-o relaţie de sumă nulă: cu cât creşte conştiinţa individuală în timp (de-a lungul istoriei, într-o evoluţie care ni se pare firească şi pe care o considerăm un semn de progres), cu atât scade ca pondere conştiinţa comună. Dar sociologia de catedră nu a meditat profund la pierderea esenţială pe care a adus-o lumii această „banală” inversare. Şi aceasta deoarece, ca orice ştiinţă netradiţională, pentru sociologie, sensul nu contează. Inversarea nu aduce nimic nou, iar răsturnarea valorilor, care este în fond o dramă, nu este decât cel mult o curiozitate la care trebuie să ne adaptăm.

Eu-rile multiple nu trebuie înţelese pe dimensiune orizontală, ca reflexie a fiinţei noastre în zone parţiale: eu-l acesta spart în cioburi, reflectare a unor lucruri-monade, nu este decât o definiţie a multiplicităţii eu-rilor de azi. De fapt, este vorba despre o multiplicitate pe verticală, adică una de adâncime, care presupune aceeaşi natură fundamentală la fiecare etaj al construcţiei, doar că din ce în ce mai accentuată. Multiplicitatea eu-rilor ca ego este echivalentă cu blocarea, la tot atâtea niveluri, a posibilităţilor traiului în comun.

Traiul în comun, definit tradiţional, repeta acelaşi scenariu al multiplicităţii atât pe orizontală (adică în dimensiunea comună, vizibilă, a monadelor comune, asemănătoare), cât şi pe dimensiunea de profunzime, de adâncime. Faptul că oamenii sunt asemănători sau neasemănători exterior nu trebuie să ne inducă în eroare. Asemănarea de azi este mai mare decât cea de ieri, individualizarea de ieri era mai puternică în acelaşi timp cu mai puternica stare de comuniune. Invers, deşi sunt mai asemănători la suprafaţă (în ciuda pretenţiilor la diferenţiere, conform cu filosofia simplistă a lui „a fi altfel”), lumea socială de astăzi şi oamenii care o compun nu au nimic fundamental în comun.

Împărtăşirea (traiul în comun) nu vine ca urmare a unei comunităţi conştiente şi egalitare. Egalitatea nu este comunitate. Dimpotrivă, oamenii care aveau cele mai multe lucruri în comun erau oamenii care trăiau în universurile foarte diferite ale vremurilor apuse, în care, în ciuda acestor diferenţe majore exterioare, universul comun interior era acelaşi. Să ne imaginăm un breslaş medieval care era „obligat” să facă călătoria de iniţiere sau perfecţionare într-o altă ţară. Dacă pleca din Ardeal, avea toate şansele să vadă lucruri cu mult mai diferite atunci (să zicem la 1600) decât acum, în Germania.Şi totuşi, el era mai puţin străin atunci decât acum.

Înstrăinarea nu este o stare orizontală, ci una de profunzime. În ciuda aparenţelor exterioare diferite, oamenii trecutului comun erau ataşaţi de aceleaşi valori. Şi încă, în această afirmaţie, accentul cade greşit: nu comunitatea valorilor (anumitor valori) este esenţială, ci intensitatea fără egal a acestui ataşament, faptul că nimeni şi nimic nu punea la îndoială acele valori.

Nietzesche a simţit punctul de inflexiune al spiritului european şi pierderea fundamentală a valorilor europene. Cea mai mare pierdere, echivalentă cu o sinucidere (deşi el nu a simţit-o ca atare, în logica sistemului său în fond vitalist), era pierderea lui Dumnezeu. Alături de această pierdere şi legat de ea, au venit, la rând, celelalte pierderi, inexorabil: pierderea patriei, a trecutului, a familiei, a iubirii şi, în cele din urmă, pierderea chiar şi a noţiunii de valoare. Piatra unghiulară a fost însă pierderea lui Dumnezeu. O societate sau o civilizaţie care-l pierde pe Dumnezeu nu se mai poate redresa niciodată. Ea va fi întotdeauna în căutare de valori (cum spune Jean Sévillia), dar va fi mereu cu un pas în spatele acestor valori, exact ca în aporia antică a lui Ahile şi a broaştei ţestoase. Şi aceasta se întâmplă datorită unui lucru simplu. Valorile nu se pot „cuceri” din afară spre înăuntru, ci invers, dinăuntru spre înafară. Valorile, „asediate” din afară, ca nişte cetăţi, vor fi întotdeauna capabile să scape invadatorului, omului însetat de valori, pe care-l vor păcăli de fiecare dată „predându-se” sub forme false: în loc de dreptate, din cetate va ieşi o justiţie oarbă, dar imposibil de aplicat, în loc de iubire, va ieşi din cetate un altruism antropocentrizat, care va sfârşi în cel mai desăvârşit egoism, dacă nu chiar în mercantilismul cel mai frivol al relaţiilor de într-ajutorare „de ochii lumii”, în loc de respect, omul va câştiga falsa recunoaştere socială, iar în loc de linişte va avea parte de securitatea social-politică, pe care însă va trebui s-o păzească zilnic cu ajutorul unor instituţii din ce în ce mai mari şi mai grele.

Singura modalitate prin care omul se poate asigura pe sine şi viaţa socială din jurul său este cucerirea cetăţii din interior, adică revenirea la Dumnezeu. De altfel, această „cetate cucerită din interior” este sinonimă cu „cetatea interioară” de care vorbesc toate doctrinele tradiţionale. Aici, practic, se face joncţiunea între macrocosmos şi microcosmos: capabil să-şi atragă divinitatea în cetatea interioară, omul va fi, în acelaşi timp, capabil să cucerească şi cetatea lumească, exterioară, cea pe care, altfel, a asediat-o în van.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest