Testul Schengen şi sacrificarea României

Neintrarea României în spaţiul Schengen nu înseamnă numai un refuz al celei mai mari cancelarii europene în faţa unuia dintre cele mai „neeuropene” state, ci mult mai mult. Cei mai mulţi comentatori ai acestui eşec anunţat au speculat graba unor miniştri ai cabinetului Ponta de a se măsura nediplomatic cu cei care au decis să rămânem încă în afara spaţiului vital european. Mircea Duşa, văzut în culorile mici-patriotarde ale unui fost primar de Topliţa cocoţat în fruntea unui minister extrem de important (dar cât de important mai este Ministerul Apărării azi?), de unde, neavenit, a dat lecţii Europei, sau ministrul Internelor, care, cu aceeaşi băţoasă atitudine geto-dacă a şuierat la „partenerii” noştri nemţi, cărora le-a transmis că, dacă tăceau, filosofi rămâneau şi, pe deasupra tuturora, ministrul Externelor, Titus Corlăţean, care şi el, total lipsit de tact, s-a arătat ofuscat de refuz şi a declarat că, de-aci înainte, nu mai facem temenele de dragul celor mari… Păreri şi păreri! Aceste comentarii ascund însă fondul problemei, iar problema are temeiuri extrem de adânci. Emil Hurezeanu vorbea, cu aplicaţie, despre problemele pe care ni le aduc la capitolul imagine ţiganii care hălăduiesc prin landurile nemţeşti. Totuşi, a insista numai pe această temă înseamnă a ascunde măcar gravitatea problemei dacă nu problema în întregimea ei. Ţiganii autohtoni au avut şi comportamente mai bizare pentru europenii anilor ’90, şi totuşi, România a intrat în UE. Naşterea unui nou partid eurosceptic, cu suflu nou în Germania (Alternativa pentru Germania), în care predomină economişti şi oameni de afaceri care nu mai vor ca ţara lor să susţină zona euro în periferia grecească sau aiurea arată că motorul Uniunii Europene riscă şi el să se gripeze cumva, dacă nu-şi găseşte alte motive de funcţionare decât cele strict economice. În timp ce noi comentăm, problemele se dezvoltă în ritmul lor, într-un haos bizar, care înspăimântă. Cineva care nu aparţine breslei comentatorilor de prim rang avansa o teză mai aspră, dar mai aproape poate de miezul problemei: Germania trăieşte încă sub consecinţele pactului Ribbentrop-Molotov. Mai precis, ale noului set de înţelegeri transeuropene cu legătură în problematica energetică, unde Rusia şi Germania ştiu să colaboreze perfect atunci când interesele le-o cer. Şi se pare că le-o cer! De altfel, cazul fostului cancelar Gerhard Schröder, plătit oficial de marele concern Gazprom, este de acum de notorietate mondială şi face obiectul unei dezvoltări teoretice despre aşa-zisa elită din umbră (v. Janine R. Wedel, Shadow Elite, 2009), formată dintr-o specie de „flexieni” („flexians”), adică de oameni transpartinici în traducere dâmboviţeană, care se arată disponibili pentru toate combinaţiile posibile, spre toate azimuturile. Un astfel de „flexianism” elitist este pericolul care pândeşte azi elita europeană. Şi acesta este, de fapt, motivul pentru care situaţia României este dramatică. Mai mult ca oricând, azi nu mai ştim exact ce este stabil şi ce nu este şi, cumva similar epocii anilor patruzeci, şi acum pericolele par a veni din toate direcţiile iar salvarea de nicăieri.

Mai mult decât atât, există un pericol real ca noua structură economică a Uniunii Europene să însemne o dezindustrializare á la long a ţărilor „periferice”, în timp ce statele din hard-core-ul Uniunii, în frunte cu Germania, să beneficieze de avantajele binecunoscute ale pieţelor estice, aflate acum în „aşteptarea” produselor lor. Europa cu două viteze nu este doar un spectru, este o realitate: Spania sau Portugalia nu au industrii la nivelul Germaniei sau Olandei, România sau Bulgaria nu se pot compara nici atât cu ţările industrializate ale Europei nordice. În aceste condiţii, zvonurile după care intrarea noastră în Schengen se blochează şi pentru că Olanda nu a „primit tainul” portului Constanţa sunt de natură să reducă major încrederea românilor în bunele intenţii ale Europei Industriale. Dezindustrializarea Estului a atins cote alarmante, iar acest proces ar trebui să înceteze. Dacă România devine un stat „democratic” şi demagogic la Gurile Dunării, este puţin probabil ca populaţia să mai dorească să aparţină acestei false entităţi politice. România nu poate fi un partener egal al celorlalte state în Europa Unită atâta vreme cât economia sa se va baza pe absorbţia fondurilor europene şi pe agricultura ecologică.

Preşedintele Traian Băsescu a accentuat în declaraţia făcută, ieri, 12 martie, în faţa Parlamentului nevoia de privatizare a înteprinderilor nerentabile de stat pentru a avea acces în zona euro. Nimic mai fals decât supralicitarea ideii că privatizarea este un panaceu universal pentru economia românească! Sutele şi sutele de privatizări eşuate, chiar cu management străin, dovedeşte contrariul: pentru a ne asigura că economia funcţionează, avem nevoie de un management adecvat, nu de unul proiectat în funcţie de nevoi sau reguli economice „europene”. Căci în Europa o roabă nu costă 52.000 de euro, atât cât a costat pe vremea căpuşării CFR marfă, companie de stat care a fost îngenuncheată pentru a fi privatizată pe o sumă cât un hotel de trei stele. Astfel de privatizări afectează capacitatea politică, geopolitică, militară şi strategică a statului român. Făcute la presiunea unor false reguli economice, ele ne vor transforma în ceea ce, deja, pare că am ajuns: o colonie la cheremul unei oligarhii locale care se legitimează cu statut european, în buna tradiţie a unor „Chicago boys” chilieni.

S-a speculat de asemenea enorm că noul guvern român ar fi filorus şi antioccidental, că Ponta şi USL-ul nu sunt decât nişte păpuşi autohtone cu comportament de matrioşcă, că Rusia, aşa cum avertiza de curând Hilary Clinton, se pregăteşte să recucerească influenţa în ţările Europei de Est. Foarte direcţi, ruşii înşişi se arată siguri că sunt în expansiune, iar recentele lor aplicaţii militare cu rachete aproape de graniţa UE ar fi înspăimântat Occidentul şi l-ar fi determinat să refuze României intrarea în Schengen. Ca de obicei, o jumătate de adevăr este urcată la rang de decret divin…

Ruşii se pregătesc de contraofensivă şi acest lucru este evident în ultimii ani. E dreptul lor să caute prieteni, parteneri sau supuşi în Europa de Est. Pe de altă parte, ştiu şi ei că nu mai au foarte mult timp la dispoziţie şi că noua cursă a înarmărilor, pe care o anunţă cu trompeta (în timp ce, nu-i aşa, SUA tocmai şi-au amputat cheltuielile militare), s-ar putea să-i coste mai mult decât un efort financiar. Anul 2020 este un deadline pe care presiunea chineză îl pune din ce în ce mai evident pe noua clasă politică a Kremlinului, o clasă politică ce nu are un aliat decât de conjunctură în Germania. Iar această conjunctură, ca toate conjuncturile, va trece.

Problema Schengen, pentru România, este dincolo de astfel de calcule conjuncturale. Iar această problemă ţine de modul cum a fost construită clasa politică din România postdecembristă. Partidocraţia noastră nu dă semne de revenire la viaţă, iar gigantul USL, care ar fi trebuit să spulbere neîncrederea populaţiei în iubiţii ei conducători, îmbătrâneşte prematur. Partidele desfac ceea ce oamenii fac, adică se ceartă când cei care i-au ales ar vrea să-i vadă împreună în actul de a construi ceva pentru ţară. Nu avem un proiect românesc pe care partidele să-l urmeze. Înşirate la căruţa intereselor de grup şi dependente până la sevraj de televiziuni, partidele noastre sunt instituţii anacronice, false, forme fără fond. În noul context al discuţiilor despre regionalizare este înspăimântător cum ar putea arăta ţara, şi aşa „ciuruită” de partide, dacă la acest puzzle încâlcit se mai adaugă şi regiunea-partid sau partidul-regiune. Deja manifestaţiile maghiarilor din Ardeal arată că sub faldurile regionalizării se pot ascunde demoni periculoşi. Şi ferească Dumnezeu ca aceştia să îmbrace forma autohtonă, căci numai noi, românii, ştim cât de pricepuţi suntem să ne dăm cu stângul în dreptul!

Pledăm pentru o discuţie mai amplă despre statutul unor altfel de instituţii politice sau metapolitice. Partidul poate supravieţui, dacă va fi firesc să fie aşa. Sau poate să i se acorde un loc conform cu noul său rol social şi naţional. Partidul nu trebuie pur şi simplu desfiinţat, ci trebuie recalibrat în raport cu menirea sa actuală. De aceea este necesar să se treacă la o analiză temeinică a punctelor slabe şi a celor tari de care dau dovadă partidele noastre, indiferent de ideologie. Iar dacă această discuţie se va duce până în pragul adevărului, vom înţelege mai bine de ce Germania, o ţară de partide, refuză României, o ţară de aşa-zise partide, accesul în Schengen. Poate că România ar trebui să-şi construiască adevăratele instituţii cu care partenerii noştri occidentali să poată discuta fără să simtă ceea ce, probabil, simt din 2007 încoace: că, vorba cuiva, românii se fac că fac tot ceea ce fac.  

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest