Teribila sinucidere din catedrala Notre-Dame

(text refuzat de presa "liberă", "curajoasă", "inteligentă" din RSR)

 

Marţi, 21 mai 2013, la ora 16, marele istoric şi patriot francez Dominique Venner s-a sinucis în faţa altarului catedralei Notre-Dame din Paris. În dimineaţa aceleiaşi zile, pe blogul personal el publica un text-testament, pe care l-am tradus mai jos, pentru cititorii români. Gestul teribil la care a recurs Dominique Venner, în deplinătatea facultăţilor mintale fiind, cu stăpânirea de sine şi curajul unui samurai (lucra la o carte despre samuraii Occidentului), a fost declanşat de promulgarea, de către François Hollande, a legii care admite mariajul homosexual (folosesc anume termenul „mariaj”, nu „căsătorie”, aceasta din urmă vizând exclusiv sacramentul din Biserică). Nu există sinucidere „inocentă”. Toate sinuciderile nu sunt decât crime mai mult sau mai puţin camuflate. În spatele unei sinucideri se află cel puţin un criminal. Cei care au votat (cu surle şi trâmbiţe) legea, infamă, a mariajului gay, sunt direct responsabili de crima din Notre Dame şi, implicit, de profanarea acestui simbol creştin. Dar sinuciderea sacrificială a lui Dominique Venner, ale cărui emisiuni la Radio Courtoisie erau aproape întotdeauna bijuterii de erudiţie, umor şi curaj intelectual, vizează nu numai destinul Franţei, ci destinul întregii Europe, care, în ciuda miilor de tomuri istorice publicate anual, se cufundă într-o tot mai adâncă şi cleioasă amnezie. Avem impresia că întreaga noastră memorie colectivă a fost resorbită în aceste câteva mii de volume, redactate de „specialişti” mai mult sau mai puţin cinstiţi, mai mult sau mai puţin inteligenţi, în vreme ce „oamenii de rând” se desfată într-un prezent castrat, fără nicio rădăcină în trecut şi fără nicio noimă pentru viitor. Deşi nu împărtăşesc convingerile naţionalist-necreştine ale eminentului istoric şi curajos luptător, deşi nu pot accepta sinuciderea ca soluţie de mântuire colectivă, gestul său mă interpelează personal şi ar trebui să ne interpeleze pe toţi cei care trăim pe acest continent în stare de asediu. Anticomunist încă din tinereţe, când aproape întreaga intelectualitate a Franţei se bălăcea într-o infectă complicitate cu Fiara de la Răsărit, Dominique Venner şi-a dedicat întreaga viaţă Franţei şi valorilor ei perene: cultură, curaj, demnitate, ierarhie obiectivă, elitism. Un adevărat om de dreapta, căruia însă i-a lipsit curajul umilinţei creştine. Dar, într-o epocă în care 99,9% dintre „intelectuali” (de „dreapta” ca şi de „stânga”) nu sunt decât proiecţii găunoase ale propriei lor microvanităţi, orgoliul de samurai al lui Dominique Venner pare o relicvă din altă lume, din alt timp. Când orgoliul se plăteşte cu propria viaţă atunci el devine virtute. Mă rog ca sinuciderea lui să fie iertată de Dumnezeu, mă rog ca toţi cei care au provocat acest gest să se convertească şi să înţeleagă, măcar în ultima clipă, că viaţa nu e o simplă joacă de-a îmbrăcatul şi dezbrăcatul în public. Dacă nu ne vom cultiva şi perfecţiona valorile care ne umanizează, în foarte scurt timp vom ajunge, aici, în Europa, sclavii nu doar ai islamului, dar în primul rând sclavii propriei noastre animalităţi amnezice, după modelul acelei curve dintr-o asociaţie „umanistă” care, a doua zi după tragedie, a intrat în catedrală şi, exhibându-şi ţâţele exact pe locul unde cursese sângele lui Dominique Venner, a simulat o sinucidere grotescă, lingând lasciv un pistol de plastic şi acuzându-l pe cel decedat de… fascism. Oribilitatea acestei scene şi lipsa de reacţie a autorităţilor arată gradul de depravare a Franţei actuale.

 Puteţi citi mai jos ultimul text al lui Dominique Venner!

 Manifestanţii de pe 26 mai (pe 26 mai, în toată Franţa s-au organizat manifestaţii împotriva legii mariajului homosexual n.m. C.B.) vor fi îndreptăţiţi să-şi strige nerăbdarea şi mânia. O lege infamă, chiar dacă a fost votată, poate fi oricând abrogată. Tocmai am ascultat un internaut algerian: „Oricum, spunea el, în cincisprezece ani islamiştii vor fi la putere în Franţa şi vor suprima această lege.” Nu ca să ne facă plăcere, desigur, ci pentru că e contrară şariei (legea islamistă). E singurul punct comun, superficial, între tradiţia europeană (ce respectă femeia) şi islam (care n-o respectă). Dar afirmaţia categorică a acestui algerian îţi dă fiori. Trebuie să admitem că o Franţă stăpânită de islamişti e o probabilitate. De 40 de ani, politicienii şi guvernările tuturor partidelor, inclusiv patronatul şi Biserica, au lucrat cu osârdie pentru aşa ceva, accelerând prin toate mijloacele imigraţia afro-magrebină.

 De mult timp, mari scriitori au tras semnalul de alarmă, începând cu Jean Raspail, prin profeticul său roman Camp des Saints, a cărui nouă ediţie are tiraje record. Manifestanţii din 26 mai nu pot ignora această realitate. Lupta lor nu se poate limita la mariajul gay (traduc intenţionat prin „mariaj”, termenul „căsătorie” fiind consacrat tainei respective, săvârşită în Biserică). „Marea înlocuire” de populaţie în Franţa şi în Europa, denunţată de scriitorul Renaud Camus, este un pericol la fel de catastrofal pentru viitor. Pentru a-l împiedica nu e suficient să se organizeze „drăguţe” manifestaţii de stradă. Se impune o adevărată „reformă intelectuală şi morală”, cum spunea Renan. Ea trebuie să vizeze o recâştigare a memoriei identitare franceze şi europene, a cărei necesitate nu este încă percepută cu claritate. Sigur, vor fi necesare gesturi noi, spectaculoase şi simbolice care să zdruncine somnolenţele, să scuture conştiinţele anesteziate şi să trezească memoria originilor noastre. Intrăm într-o perioadă în care cuvintele trebuie să fie autentificate prin fapte.

 De asemenea, va trebui să ne amintim, cum genial a formulat Heidegger (Fiinţă şi timp), că esenţa omului se află în existenţa sa, nu în „altă lume”. Aici şi acum se joacă destinul nostru până la ultima secundă. Iar această ultimă secundă are tot atâta importanţă ca şi restul vieţii. De aceea trebuie să fii tu însuţi până în ultima clipă. Hotărând tu însuţi, voindu-ţi cu adevărat destinul eşti învingătorul neantului. Si nu există cale de scăpare din această exigenţă, întrucât nu avem decât o viaţă în decursul căreia putem fi în întregime noi înşine sau nimic.

 Dominique Venner

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest