Terapeutica europeană: prescripţie filosofico-politică

Simptomatologia împotmolirilor ezitante ale „plaurului” european (manifestată prin criza economică europeană) se resimte, deopotrivă, dinspre deghizarea sistemelor politice în„partidocraţii guvernate” şi dinspre pieţele reconvertite în sfere de putere autonome, cu recul reperabil în diminuarea forţei de rezistenţă a puterii şi a calităţii democraţiilor emergente.

Pe fondul eşuării efortului de (re)inventare a idealului democraţiei, cu toată evidenţa rediscutării „din afară” a democraţiei reprezentative – aflate în imposibilitatea de a slăbi canalele de participare, de a guverna eficient pieţele în favoarea interesului general -, previziunile cu referire la spaţiul european avertizează asupra faptului că de la Atena la Wall Street, idealul democraţiei se luptă dintotdeauna pentru a supravieţui(El Pais, 7 octombrie 2011). Varianta de soluţionare ar consta în resuscitarea proiectului iniţial al unei Europe politice, libere şi unite, prin reumplerea „golurilor” cu fluidul funcţional al democraţiei deliberative, efort ce exprimă, în fond, reflexele unei Europe federative de a-şi regăsi albia iniţială.

Recuperând efectele presiunii tehnostructurale în schimbarea „constituţiei materiale” (recte: a refacerii echilibrelor de putere între societate şi Stat, între economie şi politică) care au rezultat dintr-o „strategie preventiv-politică”, cu impact în acceptarea unei „revoluţii de sus”, Jürgen Habermas prescria tratamentul adecvat unei posibile „consolidări a integrării europene”. Demersul vizează, de facto, recursul trifazat la „re-democratizare”, ca angrenaj din care nu lipsesc: reabilitarea politicii în detrimentul finanţelor, controlul deciziilor centrale de către o reprezentare parlamentară consolidată, revenirea la obiectivul de solidaritate şi reducerea inegalităţilor între ţările europene.

J. Habermas se întreba – dacă proiectul european eşuează –cât timp va necesita o întoarcere la status quo. Să ne amintim de revoluţia germană din 1848. După eşecul acesteia, a fost necesar un interval istoric de 100 de ani pentru ca această ţară să îşi poată regăsi nivelul de democraţie pe care-l deţinuse mai înainte.(Georg Diez,Habermas, the Last European: A Philosopher's Mission to Save the EU).

Denunţând incapacitatea regăsirii, în corpusul politic al tratatelor existente, a principiului de cooperare consolidată în domeniul dreptului bugetar (cu tot pericolul receptat din/spre intervenţia unui guvern economic comun şi a parlamentelor naţionale), efectul blocant al democraţiei s-ar recunoaşte în deturnarea proiectului european (recte: al Vechii Europe) în reversul său: o comunitate supranaţională  legalizată democratic drept aranjament de exersare a unei dominaţii post-democratice. Alternativa habermas-iană este girată de continuarea consecventă a legalizării democratice a UE, prin renunţarea la o formulă gonflantă (ezitant germană) de tipul mai multă Europă.

Glisând în ceea ce priveşte ancorarea definitivă a democraţiei între ambiguitatestazăcriză, verdictul lui J. Habermas este acela că o fragmentare politică durabilă, pe teren globalizant (european), ar fi în contradicţie cu creşterea sistemică a reperelor societăţii multiculturale, blocând – în cele din urmă- progresul în civilizaţia de drept (constituţională) şi temperând elanul relaţiilor de putere statal-sociale.

De fapt, este o soluţie terapeutică, filosofico-politică, care nu face decât să exprime, pe cont propriu, demersul european filosofico-politic de rearanjare a texturii comunitare într-un cadru eliberat de form(ul)ele tari şi, adesea, bloca(n)te ale modernităţii târzii. 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest