Summit-ul NATO și summit-ul Trump/Putin: mizele majore

nato

Summit-ul NATO care se ține azi, 11 iulie 2018 și care va continua mâine la Bruxelles, va avea drept punct principal pe ordinea sa de zi voința afișată de Donald Trump de a obține de la partenerii, sau mai degrabă de la vasalii săi europeni ceea ce el numește „Fair Share”, adică o participare financiară mai mare a micilor puteri europene la bugetul NATO. Pentru Trump, țările europene consacră prea mulți bani „welfare”-ului și prea puțini armatelor lor. Este un refren pe care îl auzim de multă vreme din partea tuturor tenorilor americani ai atlantismului. Aceștia vor ca toate țările europene să aloce cel puțin 2% din PIB-ul lor chestiunilor militare. Statele Unite, angajate pe multiple fronturi beligerante, alocă 3,58% din PIB-ul lor cheltuielilor militare. În Europa, Grecia (care se teme mai ales de vecinul său turc și trebuie să-și securizeze insulele din arhipelagul egeean), Regatul Unit, Polonia, Estonia și România depășesc acești 2% ceruți de Trump. Franța alocă 1,79 % forțelor sale armate, Germania 1,22%. Evident, acești 1,22% din PIB-ul german sunt cu mult mai mult decât cei 2% alocați de țările mai puțin bogate. În ciuda celor 3,58% cheltuite de Statele Unite, să precizăm totuși că acest buget, desigur enorm, este într-o constantă scădere de câțiva ani.

Cerința americană se lovește de mai multe realități: mai întâi, Statele Unite au împiedicat fără încetare statele europene, de la crearea NATO, să-și dezvolte aviația militară, punând bețe în roată lui Dassault, Saab-ului, Fiat-ului etc. și interzicând renașterea uzinelor aeronautice germane. Dacă Europa ar fi primit din partea „suzeranului” său dreptul de a dezvolta propriile uzine aeronautice, bugetele sale militare, chiar reduse în aparență, ar fi permis consolidarea serioasă a armatelor europene, creând în același timp locuri de muncă de calitate pe piața forței de muncă; apoi, anumite cifre vorbesc de la sine: dacă adunăm bugetele militare ale principalelor puteri europene ale NATO (Regatul-Unit, Franța, Germania, Italia, Spania), acestea depășesc de departe bugetul Rusiei, considerată drept „inamic major”. Bugetul NATO, incluzând bugetul SUA, este deci excesiv din acest punct de vedere.

Multe voci estimează că această problematică a „Fair Share” este o perdea de fum care maschează problema reală: aceea a războiului comercial mocnit dintre Europa și Statele Unite. Scopul real al lui Trump și al „Deep State”-ului american este acela de a reduce importurile europene (și chinezești) ale SUA. Scopul lui Trump, lăudabil pentru un președinte american, este de a repune industria americană pe picioare, astfel încât să curețe societatea americană de problemele pe care le-a adus dezindustrializarea țării. Pentru Trump, dar și pentru predecesorii săi, UE ar impune bariere, în ciuda credo-ului său neoliberal, care ar împiedica SUA să exporte fără piedici produsele sale finite în Europa, așa cum făceau în cele două decenii care au urmat imediat după al doilea război mondial. UE este o problemă pentru elita financiară americană, pur și simplu pentru că ea este destul de (chiar dacă nu total) autarhică. Trump estimează că, în relațiile comerciale bilaterale, pierderile americane s-ar ridica la 151 de miliarde de dolari. Deficitul comercial dintre UE și Statele Unite ar fi actualmente de 91 de miliarde de dolari, în detrimentul Washingtonului. Alt punct pe agendă: eforturile care vor trebui făcute, după NATO, pentru ca Georgia să poată adera cât mai rapid posibil la Alianța Atlantică. Pe ordinea de zi a summit-ului de azi și de mâine aici, la Bruxelles, problema georgiană este evident cea mai interesantă de analizat. Strategia obișnuită a puterilor maritime, Anglia în secolului al XIX-lea și apoi Statele Unite care preiau ștafeta, este de a controla golfurile sau mările interioare care se adâncesc cel mai mult în interiorul masei continentale eurasiatice sau africane. Istoricul strategiilor navale engleze începând cu secolul XVII, amiralul american Mahan, se interesa deja de stăpânirea Mediteranei unde US Navy operase prima sa intervenție contra piraților din Tripolitania la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Halford John Mackinder reia astfel, în principalele sale tratate de geopolitică, istoria stăpânirii Mediteranei de către britanici. În cadrul acordurilor Sykes-Picot și al declarației Balfour, englezii protestanți, imaginându-și a fi un „popor biblic”, acordă, împotriva opiniei compatrioților și contemporanilor lor conservatori, un cămin în Palestina pentru emigranții de confesiune mozaică. Scopul, pe care gânditorul sionist Max Nordau îl recunoștea deplin, era de a face din această entitate evreiască gardianul supra-înarmat al Canalului de Suez în beneficiul Imperiului britanic și de a crea un Stat-tampon între Egipt și actuala Turcie pentru ca Imperiul Otoman să nu mai renască niciodată. Războaiele recente din Golful Persic fac parte din aceeași strategie de control al mărilor interioare. Astăzi, evenimentele din Ucraina și voința de a include Georgia în dispozitivul NATO vizează a desăvârși opera lui Sykes și a lui Balfour, înstalând, de data aceasta în profunzimea Mării Negre, un Stat consolidat militar, la dispoziția talasocrațiilor. Adâncimea Golfului Persic, cea a Mediteranei și cea a Mării Negre ar fi astfel controlate toate în beneficiul politicii globale atlantiste, control care ar fi încă și mai întărit prin câteva noi baze în Marea Caspică. Cred că realmente acest punct de pe ordinea de zi este mult mai important decât dezbaterile din jurul „Fair Share” și al balanței deficitare a Statelor Unite.

Summit-ul Trump/Putin

După părerea multor observatori, summit-ul apropiat dintre Trump și Putin la Helsinki în Finlanda ar avea drept obiectiv principal să lase Siria Rusiei, după succesele armatei regulate siriene pe teren. Rămâne de văzut dacă Siria, lăsată lui Assad, va fi o Sirie trunchiată sau una întreagă, în frontierele de dinainte de oribilul război civil pe care l-a suportat din 2011. Obiectivul Statelor Unite și al Israelului pare a fi acela de a ține Iranul și satelitul său, Hizbollah-ul, în afara Siriei, putin, aparent, va consimți și deja oferă o alternativă Iranului care, încă de la primele imperii persane ale antichității, dorește să obțină o fațadă maritimă la Mediterana, direct sau indirect prin populații sau mișcări religioase interpuse. Putin îi oferă Iranului posibilitatea de împrumuta o rută prin Marea Caspică (de unde interesul recent al americanilor de a avea baze în această mare interioară, închisă), marea Azov, istmul Crimeii și Marea Neagră. Iranul preferă evident calea directă spre Mediterana, cea care trece prin Siria și partea șiită a Irakului. Dar dacă Iranul trebuie să renunțe la vârful său de lance care este Hizbollah-ul, Statele Unite ar trebui să renunțe, prin reciprocitate, la susținerea mișcărilor protestatare, adesea bizare, în Iran.

A doua condiție, pentru ca eliminarea din Siria a Iranului să fie credibilă: ar trebui de asemenea să fie eliminate din aceeași țară toate sechelele jihadismului salafit sau wahhabit. Or, se observă, în aceste luni din urmă, că aceste forțe jihadiste sunt alimentate și chiar instruite la început în baza americană de la al-Tanf pe frontiera siro-irakiană. Problemă pe ordinea de zi: Statele Unite vor părăsi ele această bază dintre Mediterana și Golful Persic sau vor rămâne acolo, tolerând pungi de rezistență jihadistă pe care le vor alimenta după interesele americane?

Obiectivul rușilor, în cadrul sirian, este de a salva viabilitatea economică a țării, de a redeschide marile axe de comunicație și de a le sustrage definitiv oricărei forme de război de mică intensitate (low intensity warfare), oricărei strategii lawrence-iene modernizată. Pentru a ajunge aici, Putin și Lavrov vor sugera fără nicio îndoială restabilirea unei Sirii suverane în frontierele din 2011, ceea ce implică curățarea țării de toate formele de jihadism, aduse de „Frații Musulmani” sau de Daesh și vor ruga Turcia să evacueze zonele pe care le ocupă în Nordul țării, de-a lungul frontierei. Hizbollah-ul, la rândul lui, a promis mereu că va evacua teritoriile siriene unde este prezent, imediat ce forțele jihadiste sunito-wahhabiste vor fi eliminate.

Trebuie constatat că proiectul rusesc corespunde desigur cu interesele tradiționale ale Rusiei, țariste, sovietice și putiniene, dar și cu interesele puterilor vest-europene cum ar fi Franța și Italia și chiar cu cele ale unei puteri germano-centrate sau austro-centrate care și-ar regăsi deplina suveranitate în centrul peninsulei europene.

Componenta georgiană a summit-ului NATO și viitoarele înțelegeri asupra Siriei, asupra prezenței iraniene în Siria, între Trump și Putin, mi se par mizele cele mai interesante ale actualității care se construiește și se va construi, azi și mâine, aici la Bruxelles.

 

Transcriptul dialogului de azi (ieri, n. tr.), 11 iulie 2018, acordat Canalului 5 (Moscova), prin Alexandra Lusnikova.

Traducere Cristi Pantelimon

http://euro-synergies.hautetfort.com/

1 comentariu

  1. Alexandru Grossu

    Nu stiu din ce motiv treceti sub tacere consolidarea puterii militare a Rusiei în Mediterana: marirea bazei navale Tartous si crearea bazei aeriene Hmeimim/Lattaquié.
    Acesti noi „fieri de lance” fac cu siguranta parte din motivarea interventiei rusesti în Siria. Actiunea a fost posibila prin dezinteresul americanilor în regiune.

    Raspunde

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest