Strategia Brzezinski, axa Paris-Berlin-Moscova și războaiele indirecte (IV)

grossouvre

Mai întâi trebuie aliniați istorici și filologi

Această strategie americană a fost ajutată de bune cunoștințe istorice reale, de o cunoaștere precisă asupra dinamicilor geopolitice și strategice care au animat istoria acestor regiuni, de cunoștințe și o cunoaștere mult mai bine susținută decât formulările șchioape gata făcute pe care ni le-au servit inteligenții parizieni și media americane, până la dezgust. În Europa, universitățile nu au primit niciodată cererea de a produce opere precise asupra regiunilor-cheie ale istoriei mondiale. Disprețul pe care-l afișează histrionii politicieni și inculții grosolani ai clasei de îmbogățiți pentru istorici în particular, pentru cei care sunt licențiați ai facultăților de filosofie și litere în general se va plăti scump, foarte scump. Politicienii vor pierde și cele mai mici pârghii de putere pe care încă le dețin cât de cât sub hegemonismul american iar afaceriștii vor pierde piețe grase. Pentru a avea putere și piețe, trebuie mai întâi să fie puși la lucru istorici și filologi, bine plătiți și folosiți în birouri și institute de cercetare geopolitice prospective, îndreptate spre viitor și grijulii în legătură cu soarte „Marii Cetăți” imperiale. Fără istorici și filologi, fără birouri și institute geopolitice, cădem în mizerie și mediocritate. Cea în care ne lăfăim efectiv.

Cucerirea Balcanilor eurasieni

Noțiunea de „Balcani eurasieni” ne vie direct de la celebra operă a lui Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de șah, unde autorul etalează, într-un limbaj totuși discret, proiectul de înstăpânire americană asupra vechilor republici sovietice tucofone și musulmane. Asia Centrală ex-sovietică era compusă, într-adevăr, de mai multe republici cum ar fi Kazahstanul (16 milioane de locuitori, din care numeroși slavi), Turkmenistanul (3,5 milioane de locuitori), Uzbekistanul (19 milioane de locuitori), Kârgâzstanul (4,2 milioane de locuitori), Tadjikistanul (de limbă indo-europeană, persană, 5 milioane de locuitori). Obiectivul Statelor Unite, în momentul destrămării URSS-ului, a fost de a detașa aceste noi state de fosta metropolă rusă și de a le înfeuda Washingtonului prin intermediul rețelelor turco-panturaniene sau integrist-islamiste.

Acest spațiu central-asiatic se regăsește deci balcanizat de fapt încă de la începutul erei post-sovietice. Regiunea numără deja 2 mari baze americane, Karchi Khanabad în Uzbekistan și Manas în Kârgâzstan. Această dominație asupra unor zne vaste din Asia Centrală ex-sovietică constituie realizarea proiectelor geopolitice ale lui Homer Lea, format la West Point la sfârșitul secolului al XIX-lea. În cursul ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea, într-adevăr, Imperiul Rus și Imperiul Britanic aveau obiective opuse: rușii doreau să ajungă la mările calde, mai ales la Oceanul Indian; englezii doreau să protejeze căile de acces spre Indii, bijuteria posesiunilor lor din lume și înțelegeau să facă din Oceanul Indian o mare interioară controlată total de flota lor. Pentru a proteja Indiile, englezii trebuiau să-i „îndiguiască” pe ruși departe de țărmurile Oceanului Indian: de aici, originea tuturor strategiilor de „containment”, aplicate în vremea Războiului Rece. Sfârșitul „Războiului Rece” nu a schimbat nimic aici. Din această luptă dintre Pământ și Apă se va naște geopolitica propriu-zisă: dacă Lea nu folosește termenul, Mackinder și suedezul Kjellén sfârșesc prin a-l generaliza și a-l introduce în discursul politic și jurnalistic.

Sfârșitul „Marelui Joc” anunță oare apariția „Noii Ordini Mondiale”?

Afganistanul fusese o piesă de bază în conflictul anglo-rus mocnit care s-a desfășurat începând din anii 20 ai secolului al XIX-lea. Teritoriul afgan adăpostește într-adevăr tronsoanele centrale ale faimosului „Drum al Mătăsii” („Silk Road”). Pentru a evita conflictul direct, rușii și englezii au căzut finalmente de acord ca teritoriul afgan să fie neutru, care, din acest motiv, nu va fi niciodată colonizat. Londra estima că pericolul german în Mesopotamia era mai important decât prezența rusească în Caucaz și la frontierele afgane. Rusia este astăzi considerabil slăbită. Statele Unite, care au preluat rolul Imperiului Britanic, așa cum le ceruseră geopoliticienii Mahan și Lea, au profitat de atentatele de la 11 septembrie (fabricate?) pentru a desăvârși sarcina prin instalarea de baze în Uzbekistan și Kârgâzstan și cucerind Afganistanul. Pe teritoriul acestei țări cucerite, trei baze americane au fost instalate, exact la intersecția drumurilor a drumurilor mătăsii (fiindcă sunt mai multe). Aceste baze sunt Bagram, Mazar-e-Sharif și Kandahar. Fără a mai lua în calcul baza de la Jacobvabad din Pakistan. Pe baza geostrategiilor elaborate de Mahan și Lea, acum un secol, și pe baza doctrinei lui Brzezinski, Washingtonul înțelege să pună punct final acestei lupte dintre „Pământ” și „Apă”, pe care Kipling o numise „Marele Joc”. Subînțeles, mesianismul american înțelege să desăvârșească „Marele Joc” pentru a pune capăt istoriei propriu-zise și a face să vină astfel „Noua Ordine Mondială” anunțată de Francis Fukuyama, care și-a revizuit puțin pozițiile sale prea idealiste.

Cucerirea Balcanilor eurasieni este de acum o realitate. Atentatele de la 11 septembrie 2001 au constituit pretextul pentru a interveni în Afganistan și pentru a întreține trupe în Asia Centrală.

Cucerirea Mesopotamiei

Am văzut că otomanii nu au cucerit Mesopotamia de la perși decât după ce au securizat total Balcanii, grație, mai ales, complicității lui Francisc I. Am avut deja de mai multe ori ocazia să evoc importanța crucială a operațiunilor militare din Irak (mai 1941), din Liban și Siria (iunie-iulie 1941), în fine din Iran (august-septembrie 1941). Era vorba de reacția britanică la ocuparea de către Axă a ansamblului peninsulei balcanice, ceea ce dovedește, odată în plus, că cele două zone geografice sunt indisolubil legate una de cealaltă.

Astăzi, Statele Unite au început din Balcani, au urmat în Afganistan și au terminat, până la noi ordine, în Mesopotamia (Irak). Dacă operațiunile din Balcani răspundeau imperativului geopolitic de a îndigui Europa centrală germanică și Rusia la nord de Dunăre (așa cum au făcut otomanii imediat după cucerirea Belgradului în 1439) și de a tăia artera dunăreană (un alt proiect vechi), dacă cucerirea Afganistanului răspundea unui alt imperativ geopolitic, cel de a ocupa spațiile extremității orientale a anticului Imperiu al lui Alexandru cel Mare, cucerirea Irakului ascultă de mai multe imperative tot la fel de importante. Ea constă evident în a ocupa una dintre piesele centrale ale acestui antic Imperiu al lui Alexandru, în a desăvârși încercuirea Iranului (vom reveni la acest aspect), în a preveni definitiv orice tentativă de cooperare între o putere modernizatoare în Irak, pe de o parte, și Rusia și Europa, pe de altă parte.

Saddam Hussein, într-adevăr, semnase contracte cu Volksvagen și Renault, cu constructori de camioane ruși, cu alte firme europene în materie de construcții de infrastructuri. Cu cucerirea americană, toate aceste contracte vor fi anulate în beneficiul constructorilor de automobile de dincolo de Atlantic și, evident, așa cum presa europeană a subliniat cu reală amărăciune, în beneficiul Halliburton, consorțiul unde Dick Cheney are multe interese. În plus, așa cum a scris Gerhoch Reisegger în opera sa, din care am tradus extrase semnificative pentru Au fil de l’épée (culegerile nr. 46 și 47, din iunie și iulie 2003), Saddam Hussein dorea să vândă petrolul său în euro și astfel să înceapă o trecere generalizată de la petro-dolar la euro-dolar, trecere care ar fi semnificat, pe termen mediu, sfârșitul unui hegemonism american, esențialmente financiar.

Desăvârșirea încercuirii Iranului

Cucerirea Irakului desăvârșește de asemenea un alt obiectiv strategic\: încercuirea Iranului. Acesta din urmă este de aici înainte înghesuit într-o menghină formată din numeroase baze americane: la Est, cele 3 baze din Afganistan, cele 3 baze răspândite în Uzbekistan, în Kârgâzstan și în Pakistan; la Vest, cele 4 noi baze din Irak (Bashur, H1, Talil și Bagdad); la Sud, toate bazele din Kuweit și din Golf; la Nord, noua bază americană instalată în Georgia. Mai în spate, baza de la Inçirlik din Turcia, Israel, Djibouti și Diego Garcia. În mod clar, Iranul este următoarea victimă. El constituie centrul „Marelui Orient Mijlociu”. Periferia este cucerită, centrul este încercuit: fie va cădea ca un fruct copt, fie va fi lovit de o revoluție cu justificări ideologice delirante, fie va fi anihilat militar.

Răspunsul european: Axa Paris-Berlin-Moscova

Fără îndoială, teoreticianul cel mai coerent al axei Paris-Berlin-Moscova este Henri de Grossouvre. Acest autor subliniază 4 motive majore pentru a constitui această alianță continentală: 1) Constituirea unei ponderi importante în războiul comercial dintre UE și Statele Unite; 2) Corectarea efectelor perverse ale mondializării neo-liberale; 3) Răspunsul la mizele energetice ale anilor 2010-2030; 4) Organizarea unei politici spațiale comune.

  1. De Grossouvre face bilanțul în cifre al stării economice a lumii în care Axa este chemată să se formeze: UE deține de acum 32% din PIB-ul mondial, în vreme ce SUA 28%. UE a depășit deci Statele Unite. Motiv pentru care acestea din urmă se alarmează și acționează, prin intermediul puterii lor militare. Apoi, Washingtonul se plasează în stare de alertă fiindcă Europa și Asia au făcut front comun contra Statelor Unite la summit-ul OMC de la Seattle din decembrie 1999. Ideea unui bloc euro-asiatic a apărut atunci, bloc împotriva căruia SUA nu vor putea face nimic. De altfel, punctele de divergență dintre ele două maluri ale Atlanticului se acumulează: asupra cărnii, bananelor, industriei aeronautice (Boeing/Airbus). Spiritele amnezice nu-și amintesc că una dintre clauzele implicite ale intervenției SUA în afacerile europene în timpul celui de-al Doilea Război Mondial avea ca obiectiv ruinarea industriilor aeronautice naționale, a Germaniei în primul rând, dar și a altor țări europene. Cooperarea franco-germană pentru Airbus este văzută deci cu ochi răi la Washington. UE și SUA sau dispute apoi asupra problemei sancțiunilor contra firmelor europene care fac comerț sau încearcă să facă cu Iranul sau cu Cuba. Walonia a primit o lovitură în industria sa metalurgică după ruptura relațiilor comerciale cu Iranul. Din punctul nostru de vedere, este inadmisibil. Cooperarea crescută dintre UE și Rusia vizează consolidarea pozițiilor noastre reciproce în fața agresivității economice americane și fuziunea în materie de cunoaștere aeronautică.

 

(Va urma)

Traducere Cristi Pantelimon

 

http://robertsteuckers.blogspot.ro/search?q=axe+paris+berlin+moscou

 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest