Strădanii americane în teoria secesionismului

Active_separatist_movements_in_the_European_Union

O fantomă bântuie prin lume (ca să reluăm o formulă arhicunoscută): de data aceasta, fantoma secesionismului. Apariția ei pare să se lege de prăbușirea fostei lumi bipolare, americano-sovietice, și de consacrarea unicității sau unipolarității puterii americane și a aliaților acesteia, din anii ʼ90. De altfel, bibliografia mai recentă a fenomenului secesionist debutează chiar în anii ʼ90, la momentul când analistul american Francis Fukuyama declara ritos că „istoria s-a sfârșit” și că lumea se îndreaptă, cuminte, spre o integrare în structurile democrației liberale preluate după modelul anglo-saxon. În mod ciudat, sau nu, această uniformizare à lʼ americaine a fost însoțită de o recrudescență a fenomenului secesionist – nu în toate regiunile lumii, ci mai cu seamă acolo unde, cândva, se afla granița bipolarismului: în Europa, în special la periferia vestică a fostului Imperiu Sovietic, și în Orientul Mijlociu.

În rândurile de față vom face o scurtă analiză a trei studii americane care privesc problematica secesionismului, scrise imediat după 1990 (primul apare în 1991, ultimul în 1997), studii reprezentative, apărute în unele dintre cele mai prestigioase reviste de filosofie politică americană. Autorii lor sunt adesea citați și preluați în literatura despre secesionism, atât în SUA cât și în Europa occidentală, ceea ce este o garanție că ele se constituie în elemente de bază ale gândirii politice americane în problematica secesionismului. Deoarece, așa cum s-a putut constata și se constată inclusiv în acest moment, prin evenimentele din Spania, Siria sau chiar Turcia (problema kurdă), realitatea secesionismului este mai degrabă una de natură europeană și mediu-orientală, iar preocupările teoretice care dau tonul în acest domeniu par a veni în special din SUA, este cu atât mai important să vedem care sunt elementele structurale sau caracteristicile de bază ale gândirii americane în materie de secesionism.

Cele trei studii pe care le-am avut în vedere sunt, în ordinea cronologică a apariției lor, următoarele: Lea Brilmayer, Secession: A Territorialist Reinterpretation (în traducere, Secesiunea – o reinterpretare teritorialistă), apărut în „Yale Journal of International Law” (1991), Christopher H. Wellman, A Defense of Secession and Political Self-Determination (în traducere, O apărare a secesiunii și a auto-determinării politice), apărut în „Philosophy and Public Affairs” (1995) și Allen Buchanan, Theories of Secession (în traducere, Teorii ale secesiunii), apărut în „Philosophy and Public Affairs” (1997)[1].

Un nou drept al omului, dreptul la secesiune?

Lectura acestor trei studii lasă cititorului impresia de neșters că ele nu sunt, pur și simplu, studii academice „neutre”. Neutralitatea în științele socio-umane fiind, într-un anume sens, un deziderat și nu o realitate, de data aceasta lipsa de neutralitate despre care vorbim are conotații mai degrabă geopolitice și marcat ideologice. Toate aceste studii amintite sunt, mai degrabă, pledoarii pentru dreptul la secesiune, un drept care nu mai are, practic, nevoie de a fi justificat, ci se cere doar circumstanțiat și calibrat în funcție de realitățile locale. În panoplia clasică a drepturilor omului, decretată odată cu Revoluția franceză, se pare că a mai apărut un drept, anume acela la secesiune, care tinde să devină un deziderat, un loc comun și chiar o necesitate…

Vom vedea că toate aceste studii caută să fundamenteze din perspectivă moral-filosofică acest drept la secesiune, cu toate că, din punct de vedere strict juridic și al dreptului internațional, un astfel de drept nu există. De altfel, lucrul acesta este indicat direct de către Lea Brilmayer, care invocă în studiul său teoriile din dreptul internațional care resping categoric, din punct de vedere juridic, ideile despre auto-determinare[2]. Cu toate acestea, ea nu caută să aprofundeze o atare temă, ci, ca și ceilalți doi autori despre care discutăm, introduce în discuție o problematică ne-juridică ce sprijină, implicit, ideea existenței unui drept la secesiune[3].

Așadar, din punct de vedere strict juridic, dreptul la secesiune este mai mult decât problematic. Și totuși, în studiul său despre „apărarea secesiunii și dreptul la auto-determinare politică”, Christopher H. Wellman va căuta să circumscrie în mod special și să accentueze în mod aparte problematica auto-determinării și a secesiunii. Instituind ceea ce el numește o „dinamică morală a secesiunii” (în fond, problemele juridice sunt codificări ale unor situații morale, prin urmare, pentru a câștiga bătălia juridică, e nevoie inițial de a câștiga bătălia pe terenul dinamicii morale), Wellman consideră că problematica secesiunii constituie o materie aparte, care trebuie tratată separat de celelalte drepturi și îndatoriri juridice. Primul principiu al acestei „dinamici morale” sună astfel: „The first is that matters of political self-determination are distinct, and should be kept separate, from other rights and correlative duties of justice”. Altfel spus, în traducere, „materia auto-determinării politice este distinctă și trebuie separată de celelalte drepturi și îndatoriri corelative din cadrul justiției” (p. 145). Instituirea unui domeniu separat de celelalte drepturi și îndatoriri nu poate sugera decât că acesta este de o importanță majoră pentru problematica lumii contemporane. Nu numai că se caută instituirea unui nou drept, dar acesta are o poziție cu totul aparte în cadrul sistemului juridic actual. Desigur, se pune întrebarea firească: de ce se acordă o atât de mare importanță acestei materii a auto-determinării și secesiunii?

Trebuie să amintim, înainte de a trece la al doilea principiu al „dinamicii morale a secesiunii”, că scopul declarat al studiului lui Wellman este de a determina (printr-o „analiză sistematică”) „când anume un individ (sic) sau grup are un drept moral de a se rupe (to secede) care să fie fundamentat pe auto-determinare politică” (p. 142). În această formulare remarcăm faptul că secesiunea se poate institui atât la nivel colectiv (de grup), dar și individual, deși un astfel de drept individual de secesiune pare în contradicție cu ansamblul construcției filosofico-politice și morale a autorului, care vizează, în cele din urmă, o secesiune teritorială față de un stat dat; nu ne putem imagina cum anume un individ s-ar putea desprinde „teritorial” față de un stat; acesta este însă un „amănunt” care face legătura logică juridică între aplicațiile teoriei de față și fundamentele ei liberal-individualiste, pe care autorul le declară deschis. O teorie juridică fundamentată individualist nu poate, principial, să excludă individul din cadrul său explicativ, deși scopul său final este acela al instituirii unui drept colectiv.

Avem o situație extrem de interesantă. Teoria anglo-saxonă (americană) a secesiunii colective are fundamente individualiste, pentru că numai acestea din urmă pot susține resorturile așa-zis morale ale secesiunii, care țin de instituirea domeniului drepturilor omului, domeniu rezervat exclusiv perspectivei individualiste. Dar, așa cum a arătat explicit Alain de Benoist într-o lucrare dedicată problematicii drepturilor omului, folosirea actuală a acestui curent de gândire în sensul ideologic și geopolitic, pentru a obține un drept de imixtiune în politica internă a unui stat, este o practică obișnuită, aproape la vedere. „Drepturile omului” nu mai sunt demult o filosofie ingenuă, ci au devenit o armă geopolitică extrem de eficientă în lupta pentru putere la nivel global. Istoria relativ recentă a acestui episod geopolitic începe, după Alain de Benoist, cu anul 1975 și Actul Final de la Helsinki, când problematica drepturilor omului (niciodată centrală până atunci în raporturile dintre state la nivel internațional) a fost consacrată ca problematică cu valențe juridico-politice[4]. Având în vedere aceste considerații, nu putem să nu suspectăm că, la fel ca și „drepturile omului”, secesionismul și fundamentul său moral, dreptul la auto-determinare politică, au devenit instrumente geopolitice de prim rang.

Al doilea principiu al aceleiași „dinamici morale a secesiunii” instituit de Wellman este de asemenea interesant. El caută să despartă două domenii ale secesionismului: unul care ține de problematica nedreptăților trecutului (secesionismul care s-ar justifica prin practicile intolerabile la care un grup a fost supus sau a fost și este supus de un stat) și altul care ține strict de domeniul auto-determinării politice. Trebuie, în acest caz, să analizăm cu atenție sensul teoriei autorului american. Cazul prim, al secesionismului explicat prin abuz, este unul clasic. Mai mult, istoric vorbind, este destul de des întâlnit. Dar autorul american nu pare a-i acorda un loc important în cadrul teoriei sale, insistând foarte tare pe a doua categorie a secesionismului, cea bazată pe ideea de auto-determinare politică. Analizând mai departe teoria sa, vom vedea și care este explicația acestei preferințe.

La ce servește prima afirmație sau primul principiu al dinamicii morale a secesiunii, după care dreptul la autodeterminare este separat și trebuie considerat distinct de alte drepturi sau obligații juridice? Răspunsul este foarte tranșant: „The first point is significant because it indicates that the moral justification of a secessionist movement need not be undermined by the remainder state’s financial, military, or other dependence upon the seceding region” (p.145), ceea ce, sintetic, poate fi tradus astfel: dreptul moral la autodeterminare nu poate fi subminat de dependența statului destrămat față de aspecte financiare, militare sau de alt tip față de regiunea ce se separă. Recunoaștem aici cazul teoretic care corespunde situațiilor în care o regiune mai prosperă a unui stat vrea să se separe de statul respectiv, care o „împiedică” să se dezvolte la capacitatea sa firească. Cazul actual al Cataloniei este unul școală. Rumorile din țara noastră în ce privește relația dintre Ardealul „dezvoltat” și sudul „subdezvoltat” care ar înghiți taxele ardelenilor fără vreo justificare morală sau politică se încadrează în același tipar. Cu alte cuvinte, teoria americană liberală afirmă că regiunile mai dezvoltate economic se pot rupe de statele „dependente” de ele fără a se împiedica de vreo barieră morală… Regiunile mai dezvoltate nu au nicio îndatorire morală față de cele mai puțin dezvoltate, prin urmare se pot rupe fără a se uita înapoi… Este consecința firească, direct afirmată, a principiilor liberal-individualiste, în care contează doar propria prosperitate și propriile interese (reduse, cel mai des, la interesele materiale[5]). De altfel, comparația cu cuplurile care divorțează atunci când interesele particulare ale celor doi parteneri o cer este relevantă în ea însăși.

A doua dimensiune a dinamicii morale a secesiunii, cea care se referă la confuzia dintre secesionismul „clasic” (care ar avea un temei în nedreptățile trecute) și cel modern, actual, bazat pe auto-determinare, este tratată astfel încât cititorul să înțeleagă faptul că secesionismul tradițional, bazat pe ideea de nedreptate din partea guvernului „central”, este foarte greu de susținut în condițiile actuale. Este suficient ca un astfel de guvern ipotetic, spune Wellman, să evite nedreptatea, pentru ca elanul secesionist să fie tăiat. Însă autorul american nu dorește acest lucru, dimpotrivă! El caută argumente pentru ideea justificării morale a secesionismului, prin urmare, respinge această problematică clasică a secesionismului și se concentrează pe unicitatea și justificarea secesionismului de tip nou, bazat pe auto-determinare. ”De aceea, spune el, modelul tradițional nu lasă niciun loc pentru dreptul de secesiune bazat pe auto-determinarea politică” (p. 148).

Există două modele majore după care se poate desfășura un scenariu secesionist: primul este numit modelul consensual, iar al doilea teleologic. Modelul consensual este, în esență, unul de tip libertarian, în care libertatea celor care decid să se rupă de un stat anume este, teoretic, nelimitată – denumirea sa vine de la ideea după care un stat sau guvern este legitim numai atâta vreme cât are consensul sau acordul celor pe care îi guvernează. Acest model nu este însă agreat de autorul american, deoarece i se pare exagerat. În conformitate cu modelul consensual maximalist, niciun stat nu este legitim, pentru că nu are consensul tuturor cetățenilor săi – iar situația în care toți cetățenii să fie mulțumiți de guvern/stat este, într-adevăr, una utopică. Mai mult, el ar produce consecințe mai mult decât neplăcute, bunăoară la nivelul SUA, unde, dacă diversele grupuri ar decide să creeze o sumedenie de micro-state mici, în loc de actuala federație, s-ar ajunge la situația în care aceste state nu ar fi capabile să se apare și să apere, în cele din urmă, interesele indivizilor care le compun. Deja în acest punct se face o trecere subtilă spre următorul model, cel teleologic.

Modelul teleologic al statului (din care s-ar putea extrage modelul cu același nume al secesiunii) nu este nici el agreat. Modelul teleologic se concentrează pe aspectele care țin de satisfacerea de către stat a funcțiilor de bază ale unei comunități politice. Autorul american scrie: „If the state has a valid claim to its territory by virtue of the security and efficiency it provides, however, then the citizens’ consent is superfluous, and citizens have no right to secede grounded in concerns of political self-determination” (p. 157). („Dacă statul are pretenții valide față de un teritoriu în virtutea securității și eficienței pe care le furnizează, în cazul acesta consensul cetățenilor este de prisos, iar cetățenii nu au niciun drept la secesiune care să se bazeze pe problemele ce țin de auto-determinare politică”). Așa cum se poate remarca, cea mai importantă preocupare a lui Wellman este aceea de a găsi justificări pentru ideea de secesiune bazată pe auto-determinarea politică. Modelul teleologic este respins în cele din urmă printr-un exemplu care este relevant: dacă o parte a unui stat are dreptul la secesiune pentru că un alt stat, vecin, este mai eficient în a-și îndeplini sarcinile de conducere și administrare a acelui teritoriu, s-ar putea ca, într-o bună zi, Canada să dorească să facă parte din Statele Unite. Un astfel de scenariu nu este, evident, de dorit.

Soluția autorului la aceste probleme este una hibridă, care îmbină elemente ale celor două modele anterioare. Interesante sunt însă și concluziile pe care autorul le extrage din modelul său teoretic. Astfel, dacă secesiunea nelimitată (cea libertariană) este de neconceput fiindcă poate produce consecințe dăunătoare, în cazul în care astfel de consecințe NU apar, înseamnă că secesiunea nu mai poate fi negată prin argumente de tip teleologic, adică de îndeplinire a funcțiilor statale. Concluzia preliminară sună astfel: „And because harmful conditions would occur in only those cases in which either the seceding region or the remainder state is unable to perform its political function of protecting rights, secession is permissible in any case in which this peril would be avoided” (p. 161): „Și deoarece condițiile dăunătoare ar apărea numai în acele cazuri în care fie regiunea secesionistă, fie statul părăsit vor fi inapte să-și îndeplinească funcția politică de protejare a drepturilor, secesiunea este permisă în orice caz în care acest pericol va fi evitat”. Evident, dintr-o atare ipoteză, logic, nu se poate desprinde drept concluzie un drept la secesiune, dar forțarea logicii nu pare a-i pune autorului american mari probleme…

Concluzia finală este și mai categorică: orice grup (este de subliniat acest aspect) poate să se rupă atâta vreme cât statul ce rămâne în urmă este suficient de puternic și de capabil să funcționeze normal pentru a crea (cu cuvintele autorului) „un mediu politic sigur” („create a secure political environment” – p. 162).

Interesante sunt și considerațiile finale despre implicațiile reale ale acestei teorii. Pentru cititorii români, cazul cel mai notoriu este cel al dezmembrării fostei Iugoslavii. De altfel, toate teoriile americane despre secesionism se concentrează pe cazul iugoslav și pe cazul statelor baltice, întâmplător sau nu. Teoria autorului american concluzionează, mergând pe firul logic al propriei argumentări (pare o ironie a sorții, dar și un cinism nemărginit, știut fiind cum s-a desfășurat această amplă operațiune de demolare a unui stat viabil și cine a condus-o), că „If the Serbs had been unable to perform the essential functions of a government without the Croats and/or Slovenians, then the latter would have been bound not to secede” (p. 169), sau, în traducere, „Dacă sârbii ar fi fost incapabili să îndeplinească funcțiunile esențiale ale guvernării fără ajutorul croaților sau slovenilor, atunci aceștia din urmă ar fi fost obligați să nu se rupă de Iugoslavia”. Cu alte cuvinte, conform propriei teorii, pe care autorul o contrapune fără să clipească realității, sârbii, capabili să se autoguverneze și să construiască un stat viabil, „a trebuit” (sau a fost firesc) să fie părăsiți de croați și sloveni – care, invers, dacă sârbii nu ar fi fost capabili să rămână o comunitate politică stabilă, ar fi trebuit să-i ajute pe aceștia să continue statul iugoslav. O întrebare apare totuși în acest caz: dacă fiecare comunitate etnică a putut să-și edifice un stat, de ce oare statul care a rezultat din colaborarea tuturor a devenit un stat „eșuat”? Istoria încă nu a răspuns definitiv la această întrebare dificilă…

Secesionism și teritoriu, un binom de nedespărțit

Să analizăm pe scurt și teoria Leei Brilmayer, în legătură cu perspectiva teritorială asupra secesiunii și auto-determinării. Ideile principale nu diferă de cele ale lui Wellman sau Buchanan. Este de remarcat, înainte de orice, că toți autorii citați sunt de acord asupra faptului că secesionismul este ombilicat legat de ideea de teritoriu, mai precis de ideea de revendicare a autorității minorității secesioniste asupra unui teritoriu, în dauna statului în care minoritatea se găsește la un moment dat.

Lea Brilmayer asumă faptul că principiul secesionist stă în contradicție cu principiul prezervării statelor existente. Disputa dintre secesionism și anti-secesionism este, în cele din urmă, una care se leagă de teritorialitate. Autoarea consideră, cumva împotriva simțului comun, că problematica secesionistă nu este definită în principal de existența unui grup etnic distinct, ci de revendicările teritoriale pe care acesta le are. „În mod surprinzător, scrie ea, normele existente ale dreptului internațional nu accentuează revendicările teritoriale, ci se concentrează în schimb pe faptul dacă sau nu grupul lezat este un popor distinct.” („Surprisingly, existing norms of international law do not highlight the territorial claim but focus instead on whether the aggrieved group constitutes a distinct people” – p. 179). Accentul este important. Secesionismul, în această lumină, depinde mai puțin de existența unui grup etnic aparte, cât de revendicările teritoriale pe care un atare grup le are. Am putea specula și am spune că un grup minoritar nu este interesant pentru teoreticienii americani ai secesionismului până nu revendică un teritoriu; revendicarea unei identități, a unui caracter unic etc. nu este la fel de importată ca decizia de revendicare a unui teritoriu, ca premisă a unei dinamici secesioniste.

Dreptul de secesiune se bazează în principal, la acest moment, pe ideea de auto-determinare a popoarelor, spune autoarea. Principiile de auto-determinare ale popoarelor își găsesc originea în filosofia Revoluției franceze, care a instituit suveranitatea poporului în sensul dreptului său de a nu se supune voinței monarhului, dacă nu este de acord cu aceasta din urmă. Poporul este suveran, iar supunerea sa la voința elementului politic se bazează de la momentul Revoluției franceze pe ideea de consimțire. Poporul trebuie să consimtă la supunere, nu mai poate fi pur și simplu „supus” al unui monarh care stăpânește un teritoriu. Urmează în studiul autoarei americane o trecere în revistă a creșterii în importanță a ideii de auto-determinare a popoarelor, mai ales după primul război mondial și principiile wilsoniene aplicate în Europa. Carta Națiunilor Unite, cu articolele 1(2) și 5 consacră de asemenea acest principiu, după al Doilea Război mondial (respectiv, în perioada de așa-numită decolonizare). Este trecută în revistă în special epoca decolonizării, mai ales de după cel de-al Doilea Război mondial. Fenomenul concret care s-a petrecut după așa-numita decolonizare a fost că statele care au rezultat în urma acestui proces s-au considerat de drept suverane peste teritoriul pe care l-au stăpânit (nu întotdeauna fără amestecuri și complicații etnice). A prevalat, așadar, un nou stadiu al unui staus-quo la nivel internațional.

Ne punem întrebarea firească: după perioada decolonizării, se mai poate face un nou pas în direcția unei noi fragmentări („decolonizări”, de data aceasta nenumită ca atare), căreia să-i cadă „victime” statele care s-au constituit în anii ʼ60 după epoca decolonizării post-belice?

Din punctul de vedere al autoarei americane, principiul integrității teritoriale este mai potrivit revendicărilor separatiste decât principiul auto-determinării, care trece prin diversele faze argumentative ale democrației consensuale sau ale elementelor care țin de dimensiunea etnică. Ea afirmă: „Properly understood, the principle of territorial sovereignty accommodates a right of secession perfectly well, and indeed provides a better account of secessionist claims than a self-determination principle defined in terms of the rights of peoples” („Înțeles corect, principiul suveranității teritoriale se potrivește perfect cu dreptul la secesiune și într-adevăr furnizează un mai bun răspuns pretențiilor secesioniste decât un principiu al auto-determinării în termenii drepturilor popoarelor” – p. 186). Și continuă: „If secessionists argue that the current exercise of territorial power is illegitimate, and that territorial sovereignty in fact belongs to the minority group rather than to the majority, then the secessionists can base a right to secede upon a territorial claim, rather than on a personalistic one. In other words, tacit consent can be attributed to a state’s inhabitant’s only when the state has legitimate power over its territory” (p. 187). Cu alte cuvinte, „Dacă un grup secesionist argumentează că exercițiul puterii teritoriale este nelegitim, deoarece suveranitatea teritorială ține în fapt mai mult de grupul minoritar decât de cel majoritar, atunci secesioniștii pot să-și bazeze dreptul de a se separa pe o pretenție teritorială, mai degrabă decât pe una de tip personalist. Cu alte cuvinte, consensul tacit poate fi atribuit locuitorilor unui stat numai când statul are o putere legitimă asupra teritoriului său”.

Sensul paragrafului de mai sus trebuie bine înțeles: este situația în care o minoritate ar putea demonstra că ea, și nu majoritatea sau guvernul central, are un control efectiv asupra unui anumit teritoriu. În acest caz, dacă demonstrația este făcută, deci dacă minoritatea reușește să înlocuiască statul central din administrația unui anumit teritoriu, atunci acesta poate fi un argument că statul este „ilegitim” în arealul respectiv, iar minoritatea respectivă poate să-și proclame desprinderea de statul de care a aparținut – evident, împreună cu teritoriul pe care-l revendică.

În termeni operativi, cu cât o minoritate este stimulată să se angajeze în administrarea unui teritoriu, astfel încât să devină predominantă în această speță, cu atât statul de care a aparținut teritoriul respectiv poate fi mai aproape de pierderea lui prin stimularea pretențiilor separatiste bazate pe o așa-zisă ilegitimitate a statului în acea zonă.

Sunt trecute în revistă în continuare cazurile Țărilor Baltice (cazuri care interesau în mod direct SUA…), pentru a susține argumente ca cele de mai sus.

Construcția autoarei americane devine din ce în ce mai inteligibilă, atunci când, de exemplu, ni se explică de ce este mai important principiul teritorial decât cel al auto-determinării:

By failing to acknowledge explicitly the importance of territory, the self-determination principle projects this error into the international arena. Groups are said to have a right to popular sovereignty in that they should not be subject to domination by an alien culture. But popular sovereignty fails to explain why a minority group may avoid alien domination by taking a portion of the existing state’s territory with it as it escapes state power” (”Nereușind să recunoască explicit importanța teritoriului, principiul auto-determinării proiectează această eroare la nivel internațional. Grupurilor de oameni li se spune că au un drept la suveranitate populară în sensul în care ele nu trebuie să fie supuse dominației unei culturi străine. Dar suveranitatea populară nu reușește să explice de ce un grup minoritar poate să evite dominația străină prin ruperea unei părți din teritoriul statului existent, în încercarea de a scăpa de puterea statului” (p. 189).

Cu alte cuvinte, auto-determinarea și suveranitatea populară nu sunt instrumente suficient de puternice pentru a asigura o secesiune reușită… Auto-determinarea sau suveranitatea populară merg numai până la jumătatea drumului, nefăcând pasul până la faptul ruperii sau secesiunii. De aceea, teoria secesiunii bazate pe principiul teritorialității face pasul de la ideea de suveranitate populară la ideea desprinderii totale față de statul considerat nelegitim pe un anumit teritoriu.

Este de remarcat, din perspectivă istorică, cum teoriile anglo-saxone, care au susținut în anii ʼ20 principiul auto-determinării, susțin acum principiul secesiunii teritoriale, ca o completare a primului (și o treaptă în plus față de primul). Să fie oare aici o nevoie de a interveni geopolitic în cazul statelor care sunt prea puternice…?

La rândul său, Allen Buchanan, în studiul dedicat teoriilor despre secesiune, pune problema raporturilor dintre considerațiile moral-teoretice ale secesiunii, în afara problematicii instituționale internaționale, și condițiile morale ale secesiunii luând în calcul realitățile normative internaționale. Aceste două domenii sunt evident diferite. Autorul se va concentra, după cum declară, pe categoria a doua de teorii, care sunt singurele care pot deveni un ghid pentru reformarea sistemului legal internațional. Prin urmare, scopul este acela de a găsi puncte de reper teoretice pentru reformarea acceptabilă a dreptului de secesiune.

Există, după Buchanan, două mari tipuri de teorii ale dreptului de secesiune: primul se numește Remedial Right Only Theories (Teorii care se referă numai la dreptul de a remedia, sau Teorii ale Remedierii), al doilea Primary Right Theories (Teorii ale dreptului primar). În fine, al doilea tip mare se subîmparte în două categorii, (Ascriptive Group Theories ­ – Teorii atributive ale grupului și Associative Group Theories – Teorii asociative ale grupului).

Teoriile remedierii sunt definite astfel: „Remedial Right Only Theories assert that a group has a general right to secede if and only if it has suffered certain injustices, for which secession is the appropriate remedy of last resort”(pp. 34-35). Altfel spus, aceste teorii afirmă că un grup are dreptul de a se rupe dacă și numai dacă a suferit anumite nedreptăți pentru care secesiunea este cel mai potrivit remediu în ultimă instanță.

La rândul lor, teoriile dreptului primar sunt definite după cum urmează: „Primary Right Theories, in contrast, assert that certain groups can have a (general) right to secede in the absence of any injustice” (Teoriile dreptului primar, prin contrast, afirmă că anumite grupuri pot avea un drept (general) de a se rupe în absența oricărei injustiții” (p. 35).

Vom trece, din motive de spațiu, direct la concluzia finală a demersului lui Buchanan, care va fi că teoriile din prima categorie (cele ale remedierii) sunt superioare teoriilor dreptului primar. Interesant, această superioritate este una de natură tactică, ce ține de gradul de acceptabilitate al acestor teorii la nivelul actual al sistemului legal internațional. Buchanan consideră, cu alte cuvinte, că teoriile care merită promovate sunt cele ale remediului pentru că acestea au șanse mai mari de a fi transformate în principii legale la nivel internațional, nu pentru că, în sine, ar avea o doză mai mare de moralitate. Putem deduce de aici că, în măsura în care, pe viitor, etapa acestui secesionism bazat pe nedreptățile trecutului se va „epuiza”, se va putea trece la o etapă superioară, aceea a teoriilor dreptului pur și simplu de secesiune, sau ale dreptului primar. Deocamdată, tactic, este ca secesionismul să îmbrace forma remediului istoric, bazat pe ideea de nedreptate sau injustiție istorică la adresa unei minorități.

Un exemplu concret ne va lămuri cum anume funcționează gândirea lui Buchanan. O teorie tipică a remedierii (care induce dreptul la secesiune pentru un grup anume) presupune următoarele puncte, în viziunea autorului american:

  1. Supraviețuirea fizică a membrilor grupului este periclitată de acțiunea statului (exemplul luat este cel al kurzilor din Irak – să notăm, în treacăt, că același Irak nu avea această problemă cu două decenii mai devreme, când era ajutat de SUA în războiul împotriva Iranului) sau „suferă violări ale altor drepturi fundamentale ale omului” (p. 37).

Aceasta din urmă este o formulare care intră perfect sub incidența criticii ideologiei drepturilor omului fomulată de Alain de Benoist și la care deja am trimis. Imprecizia sa nu mai are nevoie de nicio demonstrație.

  1. Teritoriul său anterior suveran a fost preluat injust de către stat (aici autorul trimite în mod expres la Țările Baltice – exemplul Țărilor Baltice și al fostei Iugoslavii este aproape obsesiv folosit în teoriile americane!).

Problema unor astfel de teorii despre secesiune este că folosesc un limbaj (voit?) abstract, în afara oricărui referențial istoric, propunând o viziune detașată de orice context geo-cultural sau geo-politic. Ele sunt bune de adoptat oriunde în lume, fără a fi adecvate realmente nicăieri. Acest lucru înseamnă că ele au numai aparent un caracter teoretic, în realitate fiind construcții ideologice și geopolitice mascate. Toate sunt teorii care sprijină ideea secesionismului, pe toate căile, secesionism în centrul căruia se află ideea de teritoriu. Pe scurt, sunt elemente de susținere ale demersurilor de fragmentare ale statelor care au în componența lor minorități – indiferent dacă este vorba despre minorități etnice, religioase sau de altă natură. Ideologia care susține această viziune, liberalismul, asezonat cu filosofia drepturilor individuale ale omului, este cel mai potrivit cadru teoretic care permite destructurarea unor comunități politice tradiționale, a unor state constituite din diverse grupuri etnice sau confesionale, în general a unor entități politice care nu sunt (dar câte astfel de entități există în realitate?) perfect omogene și coerente. Practic, această filosofie a secesiunii poate fi oricând îndreptată împotriva micro-faliilor diferențiatoare ale oricărui stat constituit, ce poate deveni, în anumite împrejurări stimulate din afară sau edificate dinăuntru, un stat eșuat (failed state[6]), pentru a relua un termen tot de proveniență anglo-saxonă.

 

 

Bibliografie

Alain de Benoist, Au-delà des droits de l’homme: pour défendre les libertés, Ed. Pierre-Guillaume de Roux, 2016.

Allen Buchanan, Theories of Secession, Philosophy and Public Affairs, Vol. 26, No. 1. (Winter, 1997), pp. 31-61.

Christopher H. Wellman, A Defense of Secession and Political Self-Determination, Philosophy and Public Affairs, Vol. 24, No. 2. (Spring, 1995), pp. 142-171.

Cristian-Ion Popa, Henrieta Şerban (coord.), Enciclopedia operelor fundamentale ale filosofiei politice, Ed. ISPRI, 2017.

Heather Wilson, International Law and the Use of Force by National Liberation Movements, Oxford University Press, 1988.

Lea Brilmayer, Secession: A Territorialist Reinterpretation, Yale Journal of International Law, 16, no. i (January 1991): 177-202.

Michla Pomerance, Self-determinación in Law and Practice: The New Doctrine in the United Nacions, Martinus Nijhoff Publishers, 1982.

Patrick, Stewart (2007). „‘Failed’ States and Global Security: Empirical Questions and Policy Dilemmas„. International Studies Review. Blackwell Publishing. 9 (4): 644–662.

Robert I. Rotberg (Ed.), When States fail. Causes and consequences, Princeton University Press, 2004.

 

 

[1] Citatele din original le-am marcat cu bold, pentru o mai bună vizibilitate, dar și pentru a lăsa cititorului ocazia de a interpreta și, eventual, traduce în forme ușor diferite, variantele din original. În paranteză am indicat de fiecare dată pagina din documentul original unde se afla textul citat.

[2] Ea citează o autoare ca Michla Pomerance, a cărei lucrare Self-determination in law and practice, apărută în 1982, este o critică a inconsistențelor în materie de auto-determinare ale ONU – M. Pomerance afirmă explicit că nu există un „drept” la auto-determinare: „The suggestion that self-determination is a principle of jus cogens is thus seen to be without any firm legal foundation”, în traducere, „Sugestia că auto-determinarea este un principiu al jus cogens (norme imperative – n. C.P.) este astfel văzută ca neavând nicio bază legală fermă”, citatul este la pag. 177, nota 3, a textului Leei Brilmayer.

[3] În același timp, în nota mai sus citată, autoarea americană, după ce amintește despre teoriile care contrazic viziunea din lucrarea Michlei Pomerance, afirmând că există un drept la auto-determinare – aici este citat Heather Wilson, cu lucrarea International Law and the Use of Force by National Liberation Movements, din 1988, spune textual că, dacă putem admite existența unui „drept” la autodeterminare, în sens juridic, acesta nu va putea fi invocat ca sprijin pentru un drept la secesiune.

[4] A se vedea, din acest punct de vedere, Alain de Benoist Au-delà des droits de l’homme: pour défendre les libertés, Ed. Pierre-Guillaume de Roux, 2016. O analiză a acestei lucrări, în Cristi Pantelimon, Dincolo de drepturile omului. În apărarea libertăților, în Enciclopedia operelor fundamentale ale filosofiei politice, Ed. ISPRI, 2017, pp. 108-122.

[5] Acest aspect al individualismului liberal este accentuat în mod special de către Alain de Benoist în lucrarea sa. Ideologia drepturilor omului, construită în acord cu individualismul, duce, în cele din urmă, la reducerea vieții sociale la o sumă de interese egoiste de tip economic, deoarece ideea de interes este, finalmente, confundată cu interesul material, cu calculul de tip economic.

[6] Literatura anglo-saxonă despre așa-zisele „state eșuate” este foarte vastă: Iată numai două exemple: Rotberg, R. (2004) When States fail. Causes and consequences, Princeton University Press, US; Patrick, Stewart (2007). „‘Failed’ States and Global Security: Empirical Questions and Policy Dilemmas„. International Studies Review. Blackwell Publishing. 9 (4): 644–662.

 

Articolul a apărut în revista „Punctul Critic” nr. 1/2018 sub titlul Resurgenţa doctrinelor consacrate secesionismului

2 Comentarii

  1. Pingback: Cristi Pantelimon – Stradanii americane in teoria secesionismului. – Veghe Patriei

  2. gigi

    Mirosi a propaganda rusa dela o posta. Interesant ca legionarii(Pingback-ul) sunt pro-imperiul rus, au uitat oare cine ia macelarit?! La fel ca nemtii sunt niste idioti, aliantele lor cu Rusia aproape iau sters de pe fata pamantului :)
    Aricolul e plin de „greseli”, uita ca rusia foloseste secesionismul (vezi fostele republici sovietice) din plin, uita ca „liberalismul” actual insemana colectivism, nu individualism, uita ca comunistii kurzi au fost sustinuti de URSS/Rusia si USA nu doreste ca aliatul sau, Turcia, sa aiba „probleme, la fel cu „catalanii” din Spania, sau alte state aliate lor (ex. Romania) etc etc

    Raspunde

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest