Ştiinţă fără înţelepciune (II)

Burckhardt bun

Orice adevărată cunoaștere cosmologică se bazează pe aspectele calitative ale lucrurilor, adică pe „forme”, în măsura în care acestea sunt semne ale esenței. De aceea cosmologia este în același timp imediată și speculativă, căci ea sesizează proprietățile lucrurilor dintr-odată, fără ocolișuri și fără a emite îndoieli, dar separându-le de circumstanțele particulare ale mediului lor înconjurător, pentru a le considera în realitatea lor universală, care se manifestă simultan la diferite nivele de existență. În raport cu dimensiunea „orizontală” a existenței materiale, dimensiunea proprietăților cosmice este de natură „verticală”, căci ea stabilește o legătură între inferior și superior, trecător și etern. Dat fiind acest mod de a considera lucrurile, universul își arată imediat unitatea sa intrinsecă, vădind în același timp o multiplicitate de aspecte și de dimensiuni cu mii de reflexe schimbătoare. Nu rar se întâmplă ca această viziune să aibă o oarecare frumusețe poetică, ceea ce nu aduce niciun prejudiciu adevărului său, dimpotrivă, căci orice poezie autentică poartă în ea însăși o premoniție a armoniei fundamentale a lumii. În acest sens Profetul Islamului a putut spune: „Sigur există o parte de înțelepciune în arta poeziei”.

Dacă se poate reproșa acestei viziuni a lucrurilor de a fi mai mult contemplativă decât practică și de a neglija relațiile materiale care există între lucruri – ceea ce, în realitate, nu poate fi un reproș – în schimb, putem spune despre scientismul modern că golește lumea de întreaga sa esență calitativă.

„Marele” argument în favoarea științelor fizice moderne este de a duce înainte reușita lor tehnică; acest argument atârnă greu în ochii mulțimii, dar contează puțin pentru oamenii de știință, care știu foarte bine că o descoperire științifică, foarte adesea, se bazează pe teorii cu totul insuficiente sau chiar totalmente false. Succesul tehnic, ca probă a adevărului în sensul cel mai profund, este cel puțin supus îndoielii, căci o teorie poate foarte bine să surprindă realitatea naturii doar în funcție de ceea ce cere o anumită aplicație tehnică, și totuși să ignore complet adevărata esență a acestei realități. De altfel, lucrul acesta se petrece ca regulă generală și putem constata astăzi consecințele din ce în ce mai evidente ale unei proaste conduceri a naturii. Într-o primă fază, ele s-au vădit în principal pe plan uman, impunându-i individului o formă de viață mecanizată, contrară adevăratei sale naturi; apoi, invențiile care duc cu ele mai multă necunoaștere decât adevărată cunoaștere au exercitat efecte devastatoare în întregul regn viu[1]; or, pentru ca acest proces să nu fie dus pur și simplu până la punerea sub semnul întrebării a înseși fundamentelor vieții terestre[2], ar trebui ca, la un moment dat, atunci când consecințele intervențiilor imprudente asupra naturii se vor fi acumulat și vor fi accelerat împreună procesul de degradare, pentru a evita o catastrofă și mai teribilă, să consimțim la sacrificii superioare celor la care oamenii deja au consimțit în istoria lor pentru simpla salvare a existenței[3].

Unii vor contesta că știința ca atare este responsabilă de această evoluție. Și totuși o atare evoluție este deja înscrisă în însăși structura științei moderne. Ea se naște dintr-o unilateralitate legată mai întâi de faptul că, lumea fenomenelor fiind infinit multiplă, orice știință care o tratează este parțială. Dar, în special, amestecul periculos și exploziv de cunoaștere și de non-cunoaștere care caracterizează știința modernă este datorat faptului că ea ignoră sistematic toate dimensiunile realității care nu sunt strict materiale. Acest exclusivism de-a dreptul inuman al științei moderne este responsabil de rupturile care se produc în sânul său și ale căror efecte în domeniul tehnic sunt tot atâția germeni ai unei catastrofe viitoare.

Dat fiind că concepția pur matematică a lucrurilor face parte în mod inevitabil din caracterul schematic și în același timp discontinuu al numărului, ea neglijează tot ceea ce, în trama infinită a naturii, este constituit din raporturile fluctuante și continui ca și din echilibrele imponderabile. Dar e sigur că permanența și echilibrul sunt mai reale decât instabilitatea și hazardul; ele sunt de asemenea infinit mai prețioase și, în definitiv, absolut indispensabile vieții.

În fizica modernă, spațiul în care se mișcă astrele, ca și spațiul pe care-l parcurg traiectoriile celor mai mici corpuscule cunoscute, cum ar fi electronii, este conceput ca totalmente vid. Această definiție, chiar dacă e contrară oricărei logici și oricărei reprezentări intuitive, este totuși menținută ca atare fiindcă ea permite ca relațiile spațio-temporale dintre diferitele corpuri sau corpuscule să fie reprezentate ca matematic „pure”. În realitate, un „punct” de materie „suspendat” în vidul absolut ar fi totalmente privat de orice relație cu toate celelalte „puncte” ale materiei; el ar fi, ca să spunem așa, suspendat în neant. Se vorbește despre „câmpuri de forțe” care stabilesc relații între aceste corpuri, dar nu se spune ce anume servește ca suport acestor câmpuri de forțe. Spațiul totalmente vid nu poate exista; este o simplă abstracțiune, un concept arbitrar care arată doar până unde poate să se rătăcească gândirea pur matematică atunci când pierde contactul cu contemplația și imaginația.

După cosmologia tradițională, spațiul este umplut în mod uniform cu eter. Dar fizica modernă neagă realitatea eterului, după ce a constatat că acesta nu opune nicio rezistență mișcării de rotație a globului terestru. Dar, făcând așa ceva, se uită chiar faptul că acest „al cincilea element”, care reprezintă fundamentul tuturor modurilor de existență fizică, nu posedă în el însuși nicio proprietate fizică particulară; el constituie vectorul permanent și nediferențiat al tuturor contrariilor făcute din materia grosieră și deci nu ar putea să se opună niciodată la nimic.

Dacă știința modernă admitea existența eterului, poate ar fi găsit răspunsul la întrebarea de a ști dacă lumina se propagă în calitate de undă sau în calitate de emanație a materiei. Se știe că, după punctul de vedere adoptat de știință, fenomenul luminos se poate explica cu ajutorul uneia sau celeilalte dintre interpretări, dar contradicția dintre cele două rămâne. De altfel, este probabil ca propagarea luminii să nu se explice nici prin una, nici prin cealaltă variantă, și ca ea să se bazeze pe alte motive, anume că lumina este elementul care se apropie cel mai mult posibil de eter și, din acest motiv, participă ea însăși la natura acestuia din urmă, natură care se poate defini ca un continuum nediferențiat.

Un continuum nediferențiat nu se poate subdiviza într-o serie de unități identice; chiar dacă umple spațiul, el nu se poate conforma unei măsuri progresive. Acest caracter de continuu s-ar putea exprima de asemenea în viteza luminii, dacă nu în mod absolut, măcar aproximativ, în măsura în care lumina traversează spațiul mai rapid decât orice altă mișcare; viteza sa, la drept vorbind, reprezintă o valoare limită.

Se știe că fizicianul american A. Michelson a constatat, în 1881, în cursul mai multor experimente, că viteza luminii nu variază, și când era măsurată în sensul de rotație al Pământului, și când era măsurată în sens contrar. Acest fapt aparent absolut i-a plasat pe astronomii moderni în fața alternativei următoare: fie să admită imobilitatea Pământului, și deci să nege sistemul heliocentric al universului, fie să respingă conceptele obișnuite de spațiu și timp. Este ceea ce îl va conduce pe Einstein să considere pe bună dreptate spațiul și timpul ca mărimi relative, variabile după faptul dacă observatorul stă pe loc sau se deplasează, în vreme ce numai viteza luminii rămâne constantă. Aceasta din urmă presupunându-se a rămâne peste tot și mereu aceeași, rezultă că spațiul și timpul sunt cele care variază unul în raport cu celălalt, ca și cum spațiul s-ar putea contracta în favoarea timpului și invers.

 

[1] Este relevant, din acest punct de vedere, că astăzi pentru prima dată puritatea pământului, a apei și aerului se află grav amenințate. Puritatea acestor elemente, care se regenerează mereu de la sine, este expresia echilibrului natural, și de aceea, la toate popoarele vechi, pământul, apa, aerul și focul erau elemente sacre.

[2] Ceea ce se poate produce și independent de pericolele fisiunii atomice.

[3] Dacă va trebui ca guvernele să fie obligate să limiteze nașterile, lucrul acesta va constitui un atentat la viața privată și la libertatea omului mai grav decât tot ce s-a putut imagina în cadrul tiraniilor celor mai perverse.

 

 

Trad. C. Pantelimon

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest