Știință fără înțelepciune (IV)

Burckhardt bun

Atunci când considerăm vechile cosmogonii ad literam, și nu într-un sens simbolic, ele par efectiv naive, ingenui; în schimb, teoriile moderne asupra originii lumii sunt de-a dreptul absurde, nu din cauza reprezentării lor matematice, ci datorită inconștienței cu care autorii lor se consideră martori imparțiali și detașați ai devenirii cosmice, chiar dacă ei admit, expres sau tacit, că spiritul uman însuși nu este decât un produs al acestei deveniri. Dacă lucrul acesta este adevărat, ce raport există deci între această nebuloasă primordială, această furtună de materie din care vrem să derive universul, viața, oamenii, și această mică oglindă mentală care emite ipoteze, se pierde în conjecturi – căci spiritul nu poate face mai mult – și pretinde să regăsească în el logica oricărui lucru? Cum poate efectul să judece propria sa cauză? Dar, dacă există legi imuabile ale naturii – legile cauzalității, numărului, spațiului și timpului – și există în noi ceva, un lucru care are dreptul de a spune „adevărat” sau „fals”, unde se află garantul adevărului? Este obiectul cunoașterii sau subiectul cunoscător? Spiritul nostru nu este deci decât un strop de spumă pe valurile oceanului cosmic, sau există, în fondul lui, un martor intemporal al realității?

Mai mulți partizani ai teoriilor moderne vor răspunde că ei se ocupă exclusiv de realitatea fizică și obiectivă și că refuză să se pronunțe asupra domeniului subiectiv, declarându-se, astfel, partizani ai cartezianismului clasic, care definește spiritul și materia ca pe două realități subordonate, și una, și cealaltă, Providenței, dar perfect distincte, de fapt, una de cealaltă. Această concepție presupune o parte de adevăr, dar este falsă în unilateralitatea sa. Tocmai dualismul cartezian este cel care a pregătit, întru totul, spiritele să facă abstracție de tot ceea ce nu are natură fizică, ca și cum omul însuși n-ar fi proba vie a complexității realului organizat în nenumărate straturi și moduri de existență.

 Omul antichității, care își reprezenta Pământul ca pe o insulă înconjurată de oceanul primordial și cerul ca pe o cupolă protectoare așezată deasupra, sau omul Evului Mediu, care imagina cerurile ca pe cercuri concentrice ordonate începând cu centrul pământului, până la sfera spiritului divin, care înglobau orice lucru și nu aveau limite proprii, acești oameni se înșelau cu siguranță asupra adevăratelor relații care domneau în universul fizic. În schimb, ei erau perfect conștienți de un fapt mult mai important, anume că lumea materială nu reprezintă întreaga realitate, că ea este înconjurată și pătrunsă de o realitate totodată mai vastă și mai subtilă, care, la rândul ei, este conținută în spirit; direct sau indirect, ei știau și că imensitatea universului nu înseamnă nimic în raport cu Infinitul.

Omul știe astăzi că Pământul nu este decât o minge animată de o mișcare multiformă și amețitoare, care alunecă într-un abis insondabil, atras și dominat de forțele pe care le exercită asupra lui alte corpuri cerești, incomparabil mai mari și situate la distanțe inimaginabile; el știa că Pământul pe care trăiește nu este decât un grăunte de nisip în raport cu Soarele și că Soarele însuși nu este decât un grăunte printre miriade de alte astre incandescente; el știe, de asemenea, că acest întreg este în mișcare. O simplă neregularitate în această înlănțuire de mișcări siderale, interferența unui astru străin în sistemul planetar, o deviație a traiectoriei normale a Soarelui, sau orice alt incident cosmic ar fi suficient pentru a face Pământul să se abată de la cursul evoluției sale, pentru a tulbura succesiunea anotimpurilor, a modifica atmosfera și a distruge umanitatea. Omul, astăzi, știe, de altfel, că cel mai mic atom conține forțe care, dacă ar fi declanșate, ar putea provoca o conflagrație planetară aproape instantanee. Toate acestea, „infinitul mic” și „infinitul mare”, apar, din punctul de vedere al științei moderne, ca un mecanism de o complexitate inimaginabilă, a cărei funcționare se datorează unor forțe oarbe.

Și totuși, omul de azi trăiește și acționează ca și cum derularea normală și obișnuită a ritmurilor naturii i-ar fi garantată. El nu gândește cu adevărat nici la abisurile lumii interstelare, nici la forțele teribile pe care le conține fiecare corpuscul de materie. Cu ochi de copil, el privește deasupra lui bolta cerească, cu Soarele și stelele, dar amintirea teoriilor astronomice îl împiedică să vadă acolo semne ale lui Dumnezeu. Cerul a încetat să reprezinte pentru el manifestarea naturală a spiritului care înglobează lumea și o clarifică. Cunoașterea universitară s-a substituit, în acest om, acelei viziuni „naive” și profunde a lucrurilor. Nu că el ar avea astăzi conștiința unei ordini cosmice superioare, din care ar face parte integrantă. Nu. El se simte abandonat, privat de un sprijin solid în fața acestor abisuri care nu mai au nicio măsură comună cu el. Căci nimic nu-i mai amintește, de aici înainte, că întregul univers este, în definitiv, conținut în el însuși, cu siguranță nu în ființa sa individuală, ci în spiritul din el și care, în același timp, îl depășește, pe el și tot universul vizibil.

 

Traducere Cristi Pantelimon

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest