Știință fără înțelepciune (I)

Burckhardt bun

În cursul paginilor care urmează, am dori să atragem atenţia asupra anumitor erori care – uneori îngrămădite în grabă – îşi fac apariţia în domeniul ştiinţelor moderne. Ele sunt foarte clare în toate teoriile care tratează despre ceea ce este viu, dar se manifestă în egală măsură în fizică, care este considerată în general ca cea mai fiabilă dintre ştiinţele moderne.

Toate erorile ştiinţelor aşa-zis „exacte” se datorează faptului că tipul de gândire comună acestor ştiinţe tinde, în numele unei cunoaşteri „obiective” a lumii, să elimine la maximum subiectul uman ca şi cum acesta nu ar exista deloc, în vreme ce, dimpotrivă, în el se desfăşoară lumea fenomenală. Reducerea tuturor observaţiilor la formule matematice permite în mare măsură să pară că nu ar exista, într-adevăr, subiect cunoscător, ci doar o realitate „obiectivă”. Se uită deliberat că întreaga coerenţă logică a lumii rezidă în subiectul însuşi şi că doar el este garanţia acestei coerenţe; subiectul este cel care, cu condiţia să nu fie conceput în dimensiunea sa de „Eu” ci în esenţa sa spirituală, este în fapt singurul martor al oricărei realităţi obiective.

În mod efectiv, cunoaşterea „obiectivă” a lumii, adică independentă de impresiile condiţionate de către „Eu”, şi deci, în acest sens, „subiective”, presupune a priori anumite criterii imuabile care nu pot exista dacă nu ar exista, în subiectul însuşi, comandat de către „Eu”, un fond imparţial, un martor ce transcende Eu-ul, adică chiar spiritul pur. În ultimă instanţă, cunoaşterea lumii presupune unitatea subiacentă a subiectului cunoscător, astfel încât am putea spune despre ştiinţa care alege să fie agnostică a vremurilor noastre ceea ce spunea Meister Eckhart despre atei: „Cu cât îl blasfemiază pe Dumnezeu, cu atât ei îl laudă mai tare”. Cu cât ştiinţa proclamă apariţia unui domeniu exclusiv „obiectiv” al lucrurilor, cu atât ea manifestă mai tare unitatea subiacentă a spiritului. Ea face acest lucru, desigur, indirect şi inconştient, împotriva propriilor sale principii, dar ea afirmă cu toate acestea, în maniera sa, ceea ce se chinuie să nege.

În perspectiva ştiinţifică modernă, subiectul uman în totalitatea sa, sensibilitate, gândire şi spirit pur în acelaşi timp, este înlocuit de către acest artificiu care este gândirea matematică. Se ajunge să se elimine orice viziune asupra lumii, chiar să se emită dubii la adresa sa: „Orice progres adevărat al ştiinţei, a scris un teoretician contemporan[1], constă în aceea ca ea să se degajeze din ce în ce mai mult de pura subiectivitate, ca ea să facă să apară din ce în ce mai clar ceea ce există independent de gândirea umană, chiar dacă rezultatul nu ar mai avea decât o foarte îndepărtată asemănare cu ceea ce percepţia originară luase drept real”. Nu este deci vorba numai de a elimina fragilitatea observaţiilor individuale, condiţionată de interferenţele senzoriale sau afective; trebuie de asemenea să se dezică de tot ceea ce, cu titlu „subiectiv”, este inerent percepţiei umane, adică sinteza impresiilor multiple în cadrul unei imagini. În vreme ce, pentru cosmologia tradiţională, dimensiunea metaforică constituie adevărata valoare a lumii vizibile, caracterul său în calitate de semn şi simbol, dimpotrivă, pentru ştiinţa modernă, numai schema conceptuală la care se pot ataşa anumite procese spaţio-temporale posedă o valoare cognitivă. Lucrul acesta vine din aceea că formula matematică permite cea mai mare generalizare posibilă fără abandonarea legii numărului; se poate deci mereu proba acestei formule pe plan cantitativ. Dar chiar din cauză că ea nu sesizează întreaga realitate se întâmplă că ea apare simţurilor noastre. Ea efectuează un fel de triere, şi tot ceea ce această triere elimină este considerat ca ne-real de către ştiinţa modernă. Fac în mod natural parte din această excludere toate aspectele pur calitative ale lucrurilor, adică proprietăţile lor care, fiind perceptibile de către simţuri, nu sunt strict măsurabile, calităţi care, pentru cosmologia tradiţională, sunt trăsăturile cele mai autentice ale realităţilor cosmice, cele care se suprapun peste dimensiunea cantitativă şi o depăşesc. Ştiinţa modernă nu numai că se îndepărtează de caracterul cosmic al calităţilor pure, ea merge până la a se îndoi de existenţa însăşi a acestor proprietăţi, în măsura în care ele se manifestă pe plan fizic. În ochii său, de exemplu, culorile nu există ca atare, ci sunt doar impresiile „subiective” ale diferitelor grade de oscilaţie a luminii. „Odată admis principiul – scrie un reprezentant al acestei ştiinţe[2] –  după care calităţile percepute nu pot fi concepute ca proprietăţi ale lucrurilor înseşi, imediat fizica oferă un sistem în întregime omogen şi sigur de răspunsuri la problemele ce privesc ceea ce este realmente subiacent în culori, în sunete, în aerul cald etc”. Omogenitatea acestui sistem, ce este dacă nu rezultatul unei reducţii a aspectelor calitative ale naturii la expresia lor cantitativă? Știința modernă ne invită deci să sacrificăm o bună parte din ceea ce este, pentru noi, realitatea lumii, și ne oferă în schimb scheme matematice al căror singur avantaj este acela că ne ajută să manipulăm materia după planul nostru, acela al simplei cantități.

Trierea matematică efectuată asupra realității nu îndepărtează pur și simplu proprietățile așa-zis „secundare” ale lucrurilor perceptibile, cum ar fi culorile, mirosurile, savoarea, senzațiile de cald și rece, dar și, mai cu seamă, ceea ce filosofii greci și cei scolastici numeau „forma”, adică „amprenta” calitativă, „pecetea” imprimată de către esența unică a unei ființe sau a unui lucru. Pentru știința modernă, forma esențială nu există. Așa cum scrie un teoretician al științei moderne[3]: „Puțini adepți ai aristotelismului întrețin poate încă ideea de a putea, grație unei iluminări a inteligenței prin intermediul acelui intellectus agens, să pătrundă intuitiv în posesia conceptelor privitoare la esența lucrurilor naturale, dar acesta nu este decât un vis frumos… Calitățile esențiale ale lucrurilor nu sunt accesibile contemplației, ele trebuie descoperite la capătul unei munci laborioase de investigare bazată pe experiență”. Acestor declarații, un Plotin, un Avicenna sau Sfântul Albert cel Mare ar fi răspuns că nu există nimic în natură mai clar decât esențele (nu „conceptele esențiale”) lucrurilor, fiindcă ele se dezvăluie în formele esențiale. Este evident că ele nu pot fi descoperite la capătul unei „munci laborioase de investigare”, fiindcă ele scapă măsurii cantitative; în schimb, intuiția spirituală care le percepe se sprijină spontan pe percepția sensibilă, dar și, într-o oarecare măsură, pe imaginație, în măsura în care într-adevăr aceasta din urmă sintetizează impresiile primite din exterior”.

De altfel, ce este această rațiune umană care caută să sesizeze esențele lucrurilor printr-o „muncă laborioasă de investigare”? Fie această rațiune este realmente capabilă să-și atingă țelul, fie nu este. Știm deja că rațiunea umană are limite, dar știm de asemenea că ea este capabilă să conceapă adevăruri care sunt independente de indivizii ei înșiși și că se manifestă deci în ea o lege universală superioară acestora din urmă. Fără a intra în discuții filosofice, am putea de altfel compara raportul care există între inteligența individuală și sursa sa cognitivă supra-umană, Spiritul pur – definit de către cosmologia medievală drept intellectus agens și, într-un sens mai larg, drept intellectus primus – cu raportul care se stabilește între reflectarea luminii și sursa acesteia; această imagine dă mai bine seama de realitate decât ar face-o oricare altă definiție filosofică, și este și mai completă. Reflectarea este limitată de mediul în care se află; or, în cazul rațiunii umane, acest mediu este cel care constituie facultatea de a gândi și a raționa și, într-un sens mai general, psychè-ul; dar natura luminii rămâne mereu aceeași, aici sau acolo, la nivelul sursei sau al reflecției sale, și la fel este și cazul spiritului, care rămâne și el același, oricare ar fi limitele formale pe care un mediu dat i le poate conferi. Cu toate acestea, prin esența sa, spiritul este în întregime cunoaștere; el are puterea de a se cunoaște pe sine însuși, și, în măsura în care el devine conștient de el însuși, el cunoaște de asemenea, în mod fundamental, toate posibilitățile care îi sunt inerente. Aici se află accesul, nu la structura materială a lucrurilor, în particular și în detaliu, ci la „esențele” lor.

 

[1] James Jeans, Die neuen Grundlagen der Naturerkenntnis, Stuttgart, 1935.

[2] B. Bavink, Hauptfragen der heutigen Naturphilosophie, Berlin, 1928.

[3] Josef Geiser, Allgemeine Philosophie des Seins und der Natur, Münster i. W., 1915.

 

Traducere Cristi Pantelimon

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest