Știința eroică a lui Cuvier

icuyier001p1

Este uimitor să vezi cum inventivitatea creşte în natură atunci când existenţa însăşi este în joc. Aceasta se aplică atât apărării cât şi cursei. Pentru fiecare rachetă, o anti-rachetă este construită. Uneori, totul pare a fi o mare lăudăroşenie. Asta ar putea conduce către un impas sau altfel, către acel moment în care oponenentul spune „eu renunţ”, sau, răstoarnă tablă de şah şi strică jocul. Darwin nu a mers atât de departe; în acest context, suntem mai atraşi de teoria catastrofelor a lui Cuvier.” – Ernst Jünger, PROBLEMA LUI ALADIN

A fost dezbătut adesea de către mari oameni de ştiinţă continentali, precum Goethe şi Mircea Eliade, faptul că, din moment ce metodele acestora nu erau de tradiţie anglo-saxonă, însemna că nu aveau deloc o metodă. Nu contează nenumăratele dăţi în care un erudit a demitizat astfel de absurdităţi, cei iniţiaţi în cultul ştiinţei anglofone continuă să le dea crezare, precum continuă veneraţia războinicilor joystick a lui Arthur Harris. Subiectul nostru este un exemplu primordial al acestei tendinţe, din moment ce Cuvier a fost maltratat în spațiul anglo-saxon de istoria noastră execrabilă a ştiinţei.

Viaţa şi realizările

În timpul celei de-a doua Revoluţii Franceze din 1830, care a dus la detronarea regelui Carol al X-lea, un Goethe îmbătrânit remarcă în faţa unui prieten genevez, „Vulcanul a ajuns la erupţie; totul este în flăcări, iar noi nu mai putem avea înțelegeri în spatele uşilor închise!” După ce prietenul genevez a răspuns prin cântărirea detaliilor politice, Goethe a specificat că nu face referire la Revoluţia din 1830, ci la dezbaterea ştiinţifică aprinsă dintre foştii prieteni, Georges Cuvier şi Étienne Geoffroy Saint-Hilaire. [i] „Geoffroy l-a urmat pe Jean-Baptise Lamarck într-o linie a evoluţioniştilor speculativi,” notează un monograf cu privire la această dispută, „ în timp ce Cuvier a ajuns în istorie cu statutul de tartor al transformismului şi prim-oponent al lui Lamarck.”[ii] Un istoric crede că Cuvier a fost capabil să „obţină o victorie decisivă” în această dispută, în timp ce un altul consideră că „atât Cuvier cât şi Geoffroy au apărat poziţii extreme.”[iii] Aceste interpretări nu sunt neapărat nu sunt neapărat incompatibile, așa cum victoriile indiscutabile nu sunt aduse de moderaţie. Chiar şi după scindarea lor, Geoffroy a continuat să îl respecte pe Cuvier, descriindu- cal pe cel din urmă drept „cea mai înaltă autoritate în ştiinţele naturii.” [iv]

„Cuvier, un protestant într-un mediu catolic,” explică monografistul, „şi-a păstrat credinţa tradiţională conform căreia Creatorul nu putea fi constrâns în activitatea Sa de nicio pretinsă lege precum lanţurile fiinţei sau unitatea unui plan în regatul animalelor.” Rivalul său Geoffroy a fost descris că „ un copil al Iluminismului” care „a fost atras de viziunea deistă a naturii similar lui Buffon şi Lamarck,” o cosmologie în care „Dumnezeu a stabilit la începuturi legi, iar apoi natura a fost lăsată să se desfăşoare în concordanţă cu acestea”. Lui Cuvier, un luteran de descedență helveto-germană, i-a displăcut această filosofie „pentru că inducea ideea de panteism sau, mai rău, materialism.” [v]

Pentru a aprecia istoria realizărilor ştiinţifice ale lui Cuvier care i-au conferit credibilitate, ne îndreptăm atenţia către o perioadă timpurie într-o altă ţară. În perioada preşedenţiei Statelor Unite, când a însărcinat faimoasa expediţie Lewis şi Clark, Thomas Jefferson a sperat că cei doi exploratori vor găsi ceea ce el considera o rudă de dimensiuni mai mari a elefantului, nedescoperită. Jefferson a fost ceea ce astăzi numim un criptozoolog. Speculaţiile acestuia pe acest subiect se bazau pe descoperirea fosilelor de mastodonţi din America de Nord la începutul secolului al XVIII-lea, deşi aceste descoperiri nu au făcut obiectul niciunui studiu ştiinţific până la mijlocul aceluiaşi secol. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, încă nu intrase în atenţia nimănui că aceste fosile aparţineau unei specii dispărute, întrucât conceptul de extincție a fost străin minţii secolului în cauză. „Aceasta este economia naturii”, a scris Jefferson în 1771, „de aşa natură încât nu există nicio instanţă a naturii căreia să i se permită să facă vreo rasă animală să dispară; sau să formeze vreo legătură în opera-i măreaţă atât de slabă încât să fie ruptă.”[vi]

Nicio criptă a elefanţilor nu va fi descoperită de Lewis şi Clark, însă adevărul despre mastodont va fi descoperit la Paris, unde fosile ale creaturii pierdute fuseseră transportate din Valea Ohio decenii înainte. Un tânăr naturalist numit Jean-Leopold-Nicolas-Frederic Cuvier, mai bine cunoscut sub numele de Georges Cuvier, nume moştenit de la un frate decedat, va clarifica lucrurile privind fosilele de mastodonţi. Istoria naturii va fi schimbată pentru totdeauna.C

Cuvier provenea dintr-un oraş francez la graniţa cu Elveția, unde exista o minoritate protestantă germană printre francezii catolici majoritari. La fel ca mulţi oameni ai timpurilor sale, la început a îmbrăţişat în mod naiv Revoluţia Franceză drept o reformă rezonabilă, dar în timp a devenit dezgustat de aceasta pe măsură ce şi-a arătat adevăratele valențe. „Deşi favorabil fazelor iniţiale ale Revoluţiei,” explică Toby A. Appel, „Cuvier curând a devenit abătut şi dezgustat de violenţele lipsite de sens comise în numele libertăţii.” [vii]  M.J.S. Rudwick notează mai departe că „pe măsură ce Revoluţia a alunecat în faza ei cea mai radicală, Cuvier a fost martor la scene de atrocitate care i-au întărit profunda oroare de violenţă şi nelinişte socială şi preferinţa profund înrădăcinată pentru guvern ferm, ordine socială şi stabilitate.”[viii]

Mulţi oameni de ştiinţă au fost marginalizați, şi în unele cazuri decapitaţi, în această perioadă. Rudwick observă asupra acestui punct, „Cuvier astfel a luat o decizie îndrăzneaţă şi riscantă de a se muta la Paris în căutarea unei cariere ştiinţifice.”[ix] Appel notează că „atunci când toate instituţiile vechiului regim au fost suprimate şi catalogate ca fiind elitiste”, principalul institut francez care trata ştiinţele vieţii „nu doar că a fost cruţat, ci și extins”. De ce? Probabil „pentru că istoria naturii, spre deosebire de celelalte ştiinţe fizice, a fost considerată de iacobini şi de mulţime drept o ştiinţă a omului de rând, una care nu separă natura de scopurile morale.[x]

Filosofia apocaliptică a naturii a lui Cuvier

Cuvier a urât filosofii secolului al XVIII-lea; sau, mai precis, ura ideea de filosofi – căci este adevărat că, parafrazând un aforism de la Socrate eronat atribuit uneori lui Eleanor Roosevelt: minţile mari urăsc ideile, minţile medii urăsc evenimentele, minţile slabe urăsc oamenii. Opera lui Cuvier nu se revendică de la psihologia populară, şi este evident nefamiliară pentru avocaţii a ceea ce Werner Sombart numea „magazinul universal al eticilor” al lui Herbert Spencer. Asta nu înseamnă că volumele lui Cuvier nu posedă o filosofie de bază, așa cum majoritatea istoriilor naturii din timpurile lui au avut.

Viaţa, notează Cuvier, „este un vortex, mai mult sau mai puţin rapid, mai mult sau mai puţin complicat, a cărui direcţie este invariabilă, şi care întotdeauna posedă cu sine molecule similare, în care particule individuale intră continuu, şi de unde pleacă continuu; aşa încât forma unui trup viu este mai importantă decât materia acestuia. Atâta timp cât această mişcare subzistă, corpul în care sălășluiește, trăieşte – este viu. Atunci când într-un final cedează, corpul moare”. În plus, „viaţa poate fi trăită doar de trupuri organizate… Viaţa, astfel, în general, presupune organizare”, aşa cum mişcarea unui ceas presupune ceasul în sine. [xi]

Cuvier s-a ocupat numai de ştiinţele naturii. A lăsat ceea ce noi am putea numi „ştiinţele naturii ale viitorului” imaginaţiei. Nu necesită multă imaginaţie, însă, pentru a realiza care este concluzia logică a traiectoriei cuvieriste.

Următoarea mare răsturnare în natură – fie ea eminamente făcută de om, parţial de om, sau neprovocată de om deloc – nu va însemna evoluţia rasei umane, ci extincţia ei. Acest lucru a fost afirmat explicit de anatomistul scoţian şi teoretician al rasei cuvierist, Dr. Robert Knox, ale cărui idei sunt umbrite de notorietatea acestuia ca client al asasinilor Burke şi Hare. (Acestea au fost afirmate, de asemenea, în lucrările mature ale lui Oswald Spengler, care şi-a schimbat viziunea asupra timpului de la pur ciclic la apocaliptic în lucrările filosofice ulterioare.) [xii]

Reputaţia lui Cuvier

O carte pe tema extincţiilor notează că „geologii britanici, în general, au respins revoluţiile lui Cuvier privind istoria vieţii” şi în loc „au preferat să considere istoria Pământului ca fiind produsul aceloraşi procese pe care le-au observat operând în lumea modernă,” o greşeală uşoară şi extrem de comună pentru minţile ştiinţifice moderne mediocre.[xiii] Că această eroare este des inclusă în „consensul ştiinţific” arată ceea ce Codreanu spune despre democraţie, ca fiind inamicul mortal al ştiinţei. Aceasta este grajd al ştiinţei comerciale.

Conform lui Elizabeth Kolbert, Cuvier „a fost un vizionar, şi, în acelaşi timp, un reacţionar. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, multe dintre ideile lui au fost discreditate. Însă cele mai recente descoperiri au tendinţa de a susţine acele teorii ale lui care au fost cel mai aprig demonizate, cu rezultatul că viziunea esenţialmente tragică a lui Cuvier asupra istoriei pământului a ajuns să pară profetică.”[xiv]

Kolbert subliniază că Cuvier a greşit în legătură cu detaliile cronologice, însă a fost corect privind generalităţile teoretice: „Fundamentul empiric al teoriei lui Cuvier a fost, până acum, în general, respins…. În acelaş timp, parte din afirmaţiile cele mai nebuneşti s-au dovedit, în mod suprinzător, precise.”[xv]

„Catastrofe au avut loc”, explică Kolbert, „ceea ce este uneori catalogat neocatastrofism, dar este în zilele noastre considerată de obicei drept geologie standard, stabilește că condiţiile pe pământ se schimbă foarte încet, excepţie fiind atunci când nu se schimbă. În acest sens paradigma dominantă nu este nici cea a lui Cuvier, nici cea a lui Darwin, însă combină elemente cheie ale ambelor – ,perioade lungi de plictiseală întrerupte ocazional de panică’.  Deşi rare, aceste momente de panică sunt disproporţionat de importante. Acestea determină modelul extincţiei, adică tiparul vieţii.”[xvi]

Concluzie

Darwin încheie Despre originea speciilor afirmând propria idee de progres nemuritor, argumentând că „pe măsură ce selecţia naturală funcţionează eminamente prin şi pentru binele fiecărei fiinţe, toate înzestrările fizice şi mentale vor tinde la progresul spre perfecţiune… Astfel, din războiul naturii, din foamete şi moarte, cel mai exaltat obiect pe care sunem capabili să-l concepem, adică, producerea de animale mai dezoltate, urmează direct.”[xvii]

Astfel spune ştiinţa comercială. Însă este adevărat, sau nu este decât încă un mit auto-măgulitor din textele anglofone? La urma urmelor, tradiţia anglofonă privind istoriografia ştiinţifică atinge nivele aproape talmudice de auto-glorificare. Astăzi este acceptat fără rezerve că natura este un cazinou etern. Însă un exponent scoţian fantomatic al tradiţiei continentale în biologie are o părere diferită:

„Extindeţi faza climatică la trecut şi la viitor; întrebaţi-vă ce schimbări climatice au distrus mamutul, aneplotheriumul, deinotheriumul și sivatheriumul? Peştii lumii antice? Saurienii? Nu omul i-a distrus; şi totuşi specia acestora este condusă… Îngerii distrugători merg nevăzuţi în depărtare, lovind chiar şi rasa umană.”[xviii]

Asta este ceea ce distinge ştiinţa eroică de ştiinţa comercială. Realizând că destinul omenirii este să moară într-o zi, ştiinţa eroică nu poate adopta sloganul vampirc ,”Pentru viaţă!” În schimb, motto-ul ei este cel al lui Codreanu: Nu hrană indiferent de cost, ci onoare indiferent de cost.

 

Note

[i] [Appel , Tony, The Cuvier-Geoffrey Debate: French Biology in the Decades Before Darwin, p.1]

[ii] [Ibid p.2]

[iii] [Ibid p.3]

[iv] [Ibid, p.40]

[v] [Ibid, p.7]

[vi] [Jefferson citat in Kolbert, Elizabeth, The Sixth Extinction: An Unnatural History, pp.27-28]

[vii] [Ibid, p. 30]

[viii] [Rudwick, Martin J.S., Georges Cuvier, Fossil Bones, and Geological Catastrophes, p.3]

[ix] [Ibid, p.13]

[x] [Appel, p.18]

[xi] [“Of Living Beings and Organization in General,” de la introducerea în The Animal Kingdom in Conformity With Its Organization]

[xii] [Vezi Farrenkopf, John, Prophet of Decline: Spengler on World History and Politics, p.214]

[xiii] [Vezi Macleod, Norman, The Great Extinctions: What Causes Them and How They Shape Life, pp. 38-39]

[xiv] [Kolbert, Sixth Exctinction, p.25]

[xv] [Kolbert, Sixth Exctinction, p.45]

[xvi] [Kolbert, Sixth Exctinction, p.94]

[xvii] [ed. Wilson, Edward O., From So Simple a Beginning: The Four Great Works of Charles Darwin, p.760]

[xviii] [Knox, The Races of Men: A Fragment, editia 1850, p. 314 (Editia ulterioară este neschimbată, excepție ilustrațiile și capitolele adiționale; pentru mai multe informații privind acest gânditor idiosincratic vezi Bates, Alan, Anatomy of Robert Knox)]

Sursa: http://www.tradyouth.org/2016/11/cuviers-heroic-science/

 

Trad. Ovidiu Preda

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest