Statul neo-comunist şi cetăţeanul neo-liberal

În câteva eseuri anterioare vorbeam de aspectele pe care le îmbracă neo-comunismul în învăţământul preuniversitar. Înainte de a reveni la aceeaşi temă, n-ar fi rău poate să abordăm câteva generalităţi despre neo-comunism, ceea ce este tot una cu a vorbi despre statul neo-comunist, aşa cum transpar ele din experienţa noastră de români de toate zilele.

Vom observa înainte de toate că acest concept nu are niciun fel de circulaţie, nici în discursul public, nici măcar în cel intelectual. Acest lucru reprezintă o bună premisă ca statul neo-comunist să stea liniştit. Atâta vreme cât o boală nu este numită, deci diagnosticată, continuă să-şi etaleze nestingherită efectele. Numirea înseamnă deja luptă împotriva ei.               

Fenomenal, înţelegem că statul neo-comunist se sprijină pe doi piloni de interes şi principii de acţiune: ca o parte cât mai mare din veniturile cetăţenilor să ajungă în visteria statală şi în plus, pentru propriii angajaţi, o parte cât mai mare din munca lor să fie reţinută de stat. În acest scop sunt imaginate fel şi fel de strategii. Toate, la rândul lor, sunt ghidate de un alt principiu: cetăţeanul să nu înţeleagă fondul problemei. Uneori, ne putem „distra” ghicind următorul pas. Pentru ilustrare să revenim însă la un pas deja făcut, cel al reducerii normării, deci salarizării, la Poşta Română. Un înalt funcţionar susţinea că în sistem sunt prea mulţi angajaţi. În numele unui ideal umanitar, argumenta că, pentru a se păstra întregul personal existent, este nevoie de o reducere a normării (nu cunoaştem detalii, de la opt la şase sau patru ore pe zi, ceva de felul acesta). Cu alte cuvinte, o „pâine mai mică”, dar pentru toată lumea. Impresia noastră este însă că personalul este mai degrabă deficitar. Dacă aşa este, atunci ne confruntăm cu o reducere de salarizare pentru acelaşi număr de ore de muncă, care oricum depăşea pe cele opt legale. Funcţionarii de la vârf ştiu prea bine că oricum se va munci ca înainte. Niciun angajat nu va părăsi serviciul după patru ore, atâta vreme cât „ni se rupe cămaşa în spate de muncă”. Nici măcar nu este nevoie ca să fie subtil ameninţat cu concedierea pentru a fi convins să rămână; privirile colegilor sunt de ajuns!

În acelaşi timp, cetăţeanul devine din ce în ce mai neo-liberal. Serviciile în numele cărora statul întreprinde imensa-i colectă sunt din ce în ce mai puţin asigurate. Cetăţeanul rămâne să se descurce, în cel mai pur spirit neo-liberal, cum vrea, cum ştie şi cum poate. Să plătească adică pentru serviciile garantate de stat. Paradigmatic este cazul sănătăţii. Un serviciu asigurat de stat, dar pe care cetăţeanul îl plăteşte. Cine se mai duce astăzi la medic dacă nu are bani?! În acelaşi timp, statul neo-comunist a găsit încă o „vacă de muls”: dacă tot plăteşte cetăţeanul, de ce să nu-şi facă şi el (statul) parte? Şi aşa am ajuns la co-plată (alt pas din cei mulţi făcuţi până acum). De asemenea, libertatea de exprimare, de circulaţie, de conştiinţă etc. nu sunt îngrădite sub nicio formă. Statul neo-comunist nu este interesat de opiniile, gândurile, traseele de deplasare, opţiunile spirituale etc. ale cetăţenilor, ci de veniturile lor. N-au decât să gândească ce vrea, atâta vreme cât veniturile se scurg către visteria statală.

Pe scurt, acestea sunt fenomenele, cele „văzute”. Spre zona celor „nevăzute” nu putem înainta decât speculativ. Printre altele, nu putem să nu ne gândim la scadenţa datoriei externe. Cine urmează s-o plătească? Statul, adică cetăţeanul, în democraţie statul şi cetăţeanul una sunt. Numai că cetăţeanul trebuie înrolat la acest Mare Proiect Naţional fără ca să-şi dea seama. Pentru stat (care de data aceasta nu mai este una cu cetăţeanul), este mai sigur. Dacă ar conştientiza jugul la care este pus să tragă, cu toată ignoranţa lui, într-o zi cetăţeanul s-ar putea întreba: „totuşi, cu ce am beneficiat eu de pe urma acelor împrumuturi?!” Mulţi ar adăuga că-şi aduc bine aminte că în acelaşi timp cu împrumutul buzunarul li s-a contractat cu 25%. În acel moment, tocmai bine de stat s-ar putea să nu fie!

Sistemul se încheagă bine şi la nivel simbolic. Ciudata alianţă USL, configurată pentru a înlătura liderul şi partidul care au reuşit pe deplin consacrarea neo-comunismului, astăzi reprezintă cu brio o siglă a acestui neo-comunism: combinaţia (im)posibilă a stângii cu dreapta, a statului neo-comunist cu cetăţeanul neo-liberal. Cât despre cel înlăturat, auzim că la Galaţi ar fi afirmat, prin vocea unui lider instalat în dauna Liderului, că militează pentru o retragere substanţială a statului din viaţa cetăţeanului. Bineînţeles, adăugăm, cu veniturile lui cu tot.

Deocamdată, statul neo-comunist poate sta mai mult decât liniştit. Ciudată cum o fie ea, alianţa se camuflează perfect. 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest