Societatea civilă contra democrației

soros-havel-upr-4b6c33c352e7d

Privită de aproape, noțiunea de „societate civilă” este una foarte ciudată. În sens propriu, ea înseamnă „asocierea cetățenilor”. Nu acesta este sensul comun al cuvântului simplu „societate”? Adăugând „civilă”, avem de-a face implicit cu opoziția cu alte organizații sociale „ne-civile”, de exemplu militare. Era mai cu seamă părerea lui György Konrad, celebrul dizident ungur ai anilor 1980, ce relua la rândul său reflecțiile lui Kant, pentru care „civil” desemna un proiect politic opus absolutismului de Stat. Dar să trecem peste evoluția acestui concept de-a lungul istoriei. Ceea ce ne interesează este înțelesul său contemporan.

Originile: Soros, deja…

„Societatea civilă” apare în limbajul curent la sfârșitul sistemului sovietic. Ea desemnează dizidența împotriva dictaturilor militare ale Pactului de la Varșovia. Primul său promotor a fost fără îndoială Václav Havel. În continuarea publicării Cartei 77, deja finanțată în epocă de George Soros, viitorul președinte cehoslovac explica faptul că „tranziția democratică” trebuie să se sprijine pe „societatea civilă”, adică pe noi „structuri informale”, destinate să scoată populația din letargia sa politică post-comunistă (cf. Puterea celor fără de putere, 1978). Dar această tranziție era destinată de asemenea în a influența populația favorabil în adoptarea stilului de viață american și al modelului său democratic stabilit de Common law. Fără a intra în detaliile tehnice, noțiunea de societate civilă se potrivește cu atât mai bine acestui sistem juridic cu cât acesta concepe legea ca fiind imanentă, adică o voință nescrisă a societății, pe care judecătorul are ca misiune s-o descopere în urma conflictelor particulare pe care le tranșează. În sistemele noastre juridice continentale romano-germanice, legea este suveranistă și transcendentă, prin aceea că ea încadrează explicit și dinainte modelul de societate care îi este dat spre organizare prin codificare. La anglo-americani „societatea civilă”, la europenii continentali „codul civil”. Hegemonia politică trece astfel prin cultura dreptului.

Dar să revenim la Václav Havel, ale cărui năzuințe legate de o societate civilă în Europa continentală par a fi fost anticipate și auzite dinainte de binefăcătorii Common law-ului. Înainte chiar de căderea Zidului Berlinului, el avea într-adevăr susținerea lui Wendy Luers și a soțului ei Bill, ambasador al Statelor Unite la Praga din 1983 până în 1986. Aceștia din urmă l-au ajutat în particular să reușească primul test de mobilizare al societății civile în vederea unui regime change pașnic: Revoluția de catifea. Ei l-au format pe Havel la preluarea primului său mandat prezidențial al Cehoslovaciei (1989-1992) și au creat cu acest scop, la Praga și la New York, „Fundația pentru Carta 77”, cu o nouă finanțare garantată de amicul lor intim george Soros. Rebotezată mai târziu Foundation for a Civil Society, această structură va contribui la extinderea modelului Revoluției de catifea către Revoluțiile de culoare.

John Glenn, un actor esențial al acestor procese de transformare politică, astăzi salariat al senatorului John McCain via McCain Institute for International Leadership, confirmă foarte clar: „societatea civilă constituie un corp fluid de mobilizare politică care articulează toate mizele schimbărilor de regim”.

Bine înțeles, acestei societăți civile îi sunt necesare birouri, personal, mijloace de transport și de difuzare a ideilor și a know-how-urilor cerute de aceste revoluții. Acesta este rolul ONG-urilor și altor think tank-uri sau programe de schimburi, burse de studii și de formare a experților, care vor fasona pe scară largă percepțiile politice dorite peste tot în lume.

Aceste ONG-uri produc o inflație de concepte americano-compatibile, destinate să fie impuse clasei politice și lumii economice: multiculturalitate, toleranță, societăți deschise, depășire a frontierelor, guvernanța întreprinderii, principiu de precauție, drept de ingerință, drepturi ale minorităților, dezvoltare durabilă, excepție culturală, drept de migrare demnă, teoria genului etc. Specificitatea lor este de a face din aceste noțiuni politice revendicări morale, profesiuni de credință pe care pur și simplu e o erezie să le contrazici. De unde înflorirea de ONG-Watch-uri, grupuri care înscriu poliția de moravuri și de gândire în obiectul lor social, cu toată candoarea evidenței a ceea ce e just, adică cu legitimitatea autoproclamată de a certifica reprezentările lor ca fiind singurul adevăr admisibil.

Media, releu indispensabil

Influența lor este astăzi fenomenală, în particular ca surse de expertize și gardieni ai „valorilor democratice” abstracte care sunt descrise într-un nou limbaj de lemn. Dar cine le-a dat un astfel de mandat dacă nu cei care le finanțează? Ele răspund că nu au un scop lucrativ și că apără valorile imanente, că numai ele au curajul și mijloacele de a se exprima în ce privește dezbaterea democratică. În realitate, ele distrug procesul democratic. Atunci când votul popular nu le convine, ele îl atacă și nu ezită să promoveze coerciția. Sub pretextul clarificării, ele denunță. Au chiar puterea judiciară de a face plângere în numele societății lor civile. La audiența penală, ele adaugă ratingul, de care au o nevoie vitală.

Într-adevăr, presa este cea care le face să existe. Lor le trebuie acest soi de notar care le autentifică actele în fața unui public a cărui opinie este astfel organizată în comun. Dar pentru acest lucru, nu sunt suficiente discursurile bune. „Ratingul” are nevoie de conflicte și chiar de violență pentru a le păstra în viață. Lucrul acesta vine bine, căci ONG-urile adoră violența. să ne reamintim, prima lor funcție este de a face „rezistență civilă” contra oricărui sistem politic refractar la modelul sponsorilor lor iubiți și cunoscuți. Este suficient să convingi opinia publică că o viziune politică antagonistă cu a lor este o „agresiune” contra modelului social ideal pe care ele îl încarnează, o nedreptate, o opresiune, o regresiune, pentru a justifica mobilizarea „societății civile”.

Mizanscenele sunt variabile, dar resorturile sunt mereu aceleași: acțiuni spectaculare și adesea creative, destinate să atingă conștiințele (Greenpeace, Femen, cadavrul unui copil pe o plajă din Turcia etc.).

Scopul nefiind de a dezbate într-un raport de forțe politice, ci de a-și apropria conștiințele bune, ele fac uz de caricaturi ce substituie realul, zeificate sau diabolizate după nevoi. Este ceea ce Doug McAdam numește „dramaturgie strategică”.

Acțiune non-violentă, într-adevăr?

Însă păcăleala este mai toxică decât pare, căci mobilizarea societății civile constituie în sine o formă de violență, atunci când are loc în cadrul unei democrații, contra unei voințe populare majoritate, sau încă în scopul de a înlocui dezbaterile pentru a împiedica această majoritate potențială de a exista. Alegerea lui Donald Trump și votul pentru Brexit sunt deja cazuri școală din acest punct de vedere.

Acest tip de influență se exercită prin procedee de persuasiune sofisticate care sunt deja verificate în aceste faimoase contexte ale regime change. Dar, în fapt, dacă recursul la conceptul de „societate civilă” se poate înțelege în cadrul unei „tranziții democratice” la ieșirea dintr-o dictatură, de ce ar trebui să-l impunem în sânul unei democrații existente care funcționează bine?

În realitate, aceste ONG-uri plenipotențiare ale unei foarte abstracte „societăți civile” reprezintă atâtea proiecte politice câte categorii de sponsori au, adică foarte puține: guvernul american și Comisia Europeană exercită un cvasi-monopol centralist în acest domeniu. În sânul democrațiilor noastre vechi și bine stabilite, ele sunt prezente pentru a concura instituțiile de stat în elaborarea normelor, iar după caz pentru a li se substitui. De exemplu, ele detestă democrația directă, pe care o consideră prea națională și înrădăcinată, și care poate face dificultăți programelor lor multiculturale și supranaționale. Ele sunt foarte hotărâte să depășească inițiativa populară, pe care o identifică ca o sursă de inspirație prea apropiată de „populisme”. ONG-urile, atât de simpatice în spatele angajamentelor altruiste ale tinerilor lor voluntari, formați la școlile bune ale gândirii, și doldora de titluri academice dintre cele mai prestigioase, sunt în realitate violente prin esența lor.

Ele se joacă cu armoniile socio-istorice și culturale cele mai stabile și mai pașnice, pe care le brutalizează. Ele știu că acțiunile lor sunt susceptibile de a se transforma în conflicte sociale profunde, cu atât mai mult cu cât aceste acțiuni sunt prezentate drept niște progrese înscrise în mersul istoriei. Atunci când electoratul, adică Suveranul, se revoltă, ele îi opun societatea civilă, adică exact aceleași persoane, dar a căror suveranitate ele au uzurpat-o și ale căror convingeri le-au schimbat. Atunci când se ajunge la „soluțiile experților”, mai rău, la dezamorsarea conflictelor prin înțelegeri impuse, e clar că misiunea ONG-urilor este îndeplinită sau pe cale de a fi. Schimbarea de regim este aproape atunci când ONG-ul scoate steagul societății civile.

 

Traducere Vladimir Muscalu

http://bloguepedroamota.blogspot.ro/2017/03/societe-civile-contre-democratie.html

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest