Sfârșitul spiritului cavaleresc

În vremurile civilizate ale Europei, în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, popoarele trăiau în pace, chiar în caz de război. Războiul nu era îndreptat împotriva lor iar ele nu luau parte la acesta nicăieri. (Doar campaniile din 1799 și 1801 au fost preludii ale secolului viitor). Nu era război decât acolo unde se producea ciocnirea armatelor. În afara câmpului de bătălie viața își continua cursul obișnuit. Cel care nu purta arme nu avea de suferit nicio violență.

Această situație s-a schimbat fundamental în 1914 prin instaurarea blocadei foamei contra puterilor centrale. Când, la sfârșitul războiului și doi ani după aceea (până în 1920), această blocadă s-a prelungit, încât sute de mii de copii germani au murit, epoca războiului civilizat, acela a soldatului contra soldatului, era ireversibil terminată, chiar în Europa. Această evoluție fusese anunțată de războiul contra burilor și, înainte, de cel împotriva Confederaților în America de Nord.

”Războiul total este o invenție a puritanilor și provine din spiritul Vechiului Testament”[1]. Președintele Lincoln califica războiul dus de Statele din Sud, în numele autonomiei lor, drept ”revoltă împotriva legilor” și le contesta dreptul de a se apăra, iar Ministerul nordist al războiului s-a raliat acestui punct de vedere. Generalii Sherman și Sheridan s-au întrecut în arta brutalităților contra populației civile. Sherman, primul, a redus la stadiul de pământ pârjolit o întreagă întindere de 60 de leghe (100 km).

După cucerirea Atlantei în 1864, el i-a constrâns pe locuitori să părăsească orașul și a declarat, spre stupefacția primarului, că ordinele sale nu aveau a ține cont de suferința umană. Sheridan își datorează celebritatea distrugerii locuitorilor din Shenandoah. Șase ani mai târziu, când era oaspetele lui Moltke la marele cartier general, el se mira de tratamentul plin de considerație rezervat populației civile franceze.

Reflecției care i-a fost adesată nu fără surpriză: cum ar fi putut să fie altfel, el a răspuns că populației inamice nu i-ar trebui lăsați decât ochii pentru a plânge. Aceste cuvinte nu au găsit încuviințare. După faimosul ”Ardeți Palatinatul!” al lui Ludovic al XVI-lea, așa ceva nu se mai auzise în Europa.

Războiul celor douăzeci și trei de state nordice contra celor unsprezece state sudice (mai puțin bogate în resurse) a fost primul război total din istoria modernă. El a durat patru ani și s-a termint cu cererea, încă necunoscută la vremea aceea în Europa, a capitulării necondiționate (unconditional surrender).

Al doilea război mondial s-a îndreptat și el spre cruzime când situația s-a schimbat iar America a creat, în domeniul tehnic, condițiile unui război direct, adică îndreptat împotriva femeilor, copiilor și bătrânilor. Milioanelor de năpăstuiți din orașe și mai târziu din sate au început să li se alăture din 1944 cei care din cauza retragerii frontului dinspre Est erau obligați să-și părăsească pământurile. Unii îi omorau fără discernământ pe germani din aer, fără să vadă ce victime făceau, în timp ce alții îi omorau corp la corp. În ambele cazuri, soldatul nu putea să oprească teroarea. La fel ca burii patruzeci și cinci de ani mai devreme, el nu dispunea decât de un remediu: represaliile. Germanii nu au putut însă să ia prizonieri locuitorii din New York, la fel ca și, altădată, pe cei din Londra.

Hitler era antrenat într-un război pe care el crezuse că poate să-l conducă la fel ca pe cel precedent. El a pierdut ocazia de a-l câștiga refuzându-le cu rea credință popoarelor din Est autonomia. E a pierdut partida în condițiile care sunt cele ale războiului viitor. Concepțiile și tehnicile celui de-al treilea război mondial au fost în acest fel anticipate. Germania și Japonia au fost teatrul de operațiuni al acestei acțiuni. Doar aceste două țări au trăit cu anticipație Apocalipsa, doar ele au resimțit completa lor neputință în fața cataclismului care se pregătea. Căci cel al cărui armament nu este suficient pentru a preveni orice teroare eventuală prin contra-teroare este fără apărare. El este expus dublu, atât prin această aglomerare contra naturii din marile orașe cât și prin vecinătatea directă a armatelor inamice capabile să aducă teroarea la el acasă. În aceste condiții, populațiile se refugiază acolo unde invadatorul speră să le atragă: în glorificarea dezertării, în faptul de a se îmbulzi și a refuza serviciul militar.

Ca de fiecare dată, pacifismul unora încurajează militarismul altora. Logicii irefutabile ”dacă toată lumea depune armele, războiul devine imposibil”, am putea opune argumentul la fel de irefutabil dintr-un punct de vedere psihologic: ”dacă toată lumea depune armele, avantajul va fi al celui care încă nu le-a depus”. Ideea unei dezarmări generale urmează regulile rațiunii, ideea unei înarmări secrete pe cele ale cunoașterii oamenilor. Cele două logici sunt exacte. Prima este mai logică, cea de-a doua este mai realistă. Lenin, care-l cunoștea mai bine pe Clausewitz decât pe oricare om de stat, a schimbat în mod oportun o formulă a acestuia din urmă: ”Pacea, declara el, este continuarea războiului cu alte mijloace”.

În epoca terorii, războiul se câștigă, înainte de a începe, prin frică. În vreme de pace deja ea trebuie suscitată. Capitularea va fi corolarul său. Frica (mai degrabă roșu decât mort[2]) antrenează după sine milioane de oameni. De unde această idee: încurajați-i pe toți să caute refugiu la noi, apoi veți putea să-i direcționați unde vreți.

Înainte de 1914 – și chiar 1939 – armata și marina puteau încă să dea poporului lor sentimentul de siguranță. Prietenul ca și dușmanul trebuiau să respecte aceleași legi ale cavalerismului. Partizanii și raidurile teroriste nu existau încă. Frica nu era încă treaba civililor, ci cea a militarilor care trebuiau s-o stăpânească. Armata și marina erau dispozitivele de oprire a fricii. Sentimentul de securitate pe care ele îl trezeau nu mai există, buna cuviință este un lucru demodat, războaiele civile mondiale nu se acomodează cu spiritul cavaleresc. Învingătorului îi este permis totul. Cu câteva săptămâni înainte de sfârșitul conflictului, acest ”tot” a fost Dresda și, cu câteva zile înainte de capitulare, el a fost Hiroshima și Nagasaki. Jucăria ”bombă atomică” ieșea gata făcută din ateliere. Nicio pace înainte ca ea să nu fie probată pe sute de mii de oameni dezarmați. Învingătorii nu se temeau de niciun tribunal[3]. Crimele de război nu aparțin decât învinșilor. A lansa bombe cu fosfor peste mulțimi de refugiați nu constituie o crimă de război. Grija față de adevăr nu trebuie să-l deranjeze pe el care deține monopolul minciunii. El are întregul adevăr al lumii la dispoziție.

În peisajul politic actual, cavalerismul nu mai are loc, mărinimia ar aboli jocul fricii și grija pentru sinceritate pe cel al aservirii spirituale a adversarului. Aceste virtuți nu mai pot deci exista. Începând cu secolul XX, este cumplit să pierzi o luptă. Așa ceva te costă țara natală și bunurile, te costă pierderea reputației și a grijii față de realitatea faptelor și, dincolo de libertatea exterioară, pierderea libertății de conștiință. Teroarea și monopolul – mereu parteneri – au devenit în secolul XX caracteristicile unei puteri în declin. Orice putere vine de la viață și este supusă nevoii de a proteja viața. Dacă ea își pierde acest sens originar, dacă se pierde în obiective superficiale, dacă nu caută decât succesul, ea se corupe. Privirile noastre sunt încă prea obișnuite cu căutarea unor orizonturi pe care le presupunem și sperăm a fi elevate, pentru a putea recunoaște deja clar până la ce punct căutarea aspectului exterior se extinde până la a deveni completă superficialitate. Așa cum flacăra lumânării lasă o ultimă lumină înainte de a se stinge, la fel și cursa spre superficializare își serbează triumfurile care nu sunt decât confirmarea unei reale extincții[4].

 

 

Trad. C. Pantelimon

[1] Georg-Franz Willing: Der Weltgeschlichltliche Aufstieg der Vereinigen Staaten von America durch die Entscheidung des Bürgerkriegs von 1861-1865, Biblio Verlag, Osnabrück.

[2] Sintagma germană ”Lieber tot als rot” era folosită de Goebbels pentru a motiva populația germană la sfârșitul războiului în lupta împotriva armatei roșii (n. t.).

[3] Învingătorii pot de asemenea să expulzeze milioane de ființe umane din casele lor și din fermele lor.

[4] Cf. Bo-Yin-Ra: Der Weg meiner Schüler, Kobersche Verlags-Buchhandlung, Basel.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *