Sfârşitul istoriei şi omul Apocalipsei

Asumându-și verticala tradiției legitimante, în limitele perimetrului posthistoric (un spațiu adesea out of minds, în care Europa devine americanizată – pentru Garton Ash, din punctul de vedere al sistemului de valori, Obama este un european!), homo posthistoricus reprezintă un profil disputat de mediile aulice adesea tentate să se integreze în paradigma culturii Occidentului (uneori reprezentanții ei au și reușit!). Spengler ne avertiza din timp asupra declinului Occidentului, motiv panicant dacă ar fi să îl alipim la toate formulele care circulă, atenționând în cheie mayașă, nostradamus-iană sau triskaidekafobică (2013). Preluarea/ actualizarea teoriei declinismului sau a endismului (cu un termen barbarizat – vezi registrul cinematografic și al serialelor TV americane care profețesc o lume întoarsă la sursele primare de energie, la starea naturală a primului om atât de teoretizată de un Locke, Hobbes sau Hegel) reafirmă declinul exclusiv al influenței și al puterii, al întregii lumi occidentale (concepute drept o civilizație de sine stătătoare), de fapt o dezarticulare/ nevertebrare a lumii, dacă ar fi să îi dăm crezare lui Ortega. Politicienii au găsit în această rezervă a fricii-de-ce-va-urma un mod de a face speculă cu experiența de sfârșit, de „amurg al Occidentului”, de amenințare a catastrofei.

            Dregându-ne vocea pentru a îndulci scenariile unei propagande mai mult sau mai puțin vizibile, putem să afirmăm că lumea, așa cum o cunoaștem noi acum, nu este decât echivalentul episodic al „fragmentelor de timp mesianic”. Iar timpurile apocaliptice sunt izbucniri ale istoriei (ale celei deja cu certificat de deces), cu trimitere la evenimente din afară (de aici și recomandarea prescrisă pentru întunericul ce-va-să-fie, de a nu privi înapoi – asemeni soției lui Lot, dar nici în afară !), ca nou principiu al istoriei configuraționale. Liniștindu-i (pe cei care pregătindu-și provizii, mai au timp să-l lectureze), Northrop Frye considera că suntem înlăuntrul a două metaficțiuni: una a „apocalipsei panoramice” – o viziune a unor „extraordinare minuni plasate într-un viitor apropiat” sau chiar „înaintea sfârșitului timpului” și o alta, a „apocalipsei interioare”, pentru că Apocalipsa este chipul în care arată lumea după ce eul va fi dispărut. Așadar, mai ales cei deprinși cu traficul prin zonele aglomerate ale Bucureștiului, vor înțelege că apocalipsa se poate depăși regulamentar, în ideea în care nu este un proces încheiat, ci etern retușat, supraîncărcat și licitat. Este o aventură gnoseologică, care îl tot tentează pe omul modern (interesat de ieșirea din labirintul tiparelor și al categoriilor logice care „astupă vederea” spre a accede la o form(ul)ă superioară).

În contextul post-tenebras al coagulării culturale și al decantării historice, ca marcă înregistrată a epistemologiei post-apocaliptice, supraviețuitorul historiei (în sensul personajelor lui Sergiu Nicolaescu, care ciuruie tot și rămân fără nicio zgârietură !) este homo posthistoricus, nu un personaj central ultim, ci un produs finit al endismului, organizat în comunități și devenit umanitate. Un personaj și o estetică a dezastrului plasate sub semnul discursiv dominant al Armaghedonului, drept un raison d’être apocaliptic cu toată translatarea sensului de la dezastru la supraviețuire. Este un ultim erou mesianic (după modelul biblic al patriarhismului) care hrănește scenarii fanteziste, anihilează poveri opresive, dar și activează nostalgia posthistorică (Viitorul ca trecut!) a armoniei spiritual-ascetice. 

Cu riscul de a păgubi un sistem medical – deja deficitar – dacă ar fi să-l credem pe A. Kojève, putem renunța la medicația cardiologică ca și scut artificial între noi și scenariile dispariției noastre, pentru că sfârșitul istoriei nu este o catastrofă cosmică: lumea naturală continuă să fie ceea ce a fost întotdeauna. Nu este nicio catastrofă biologică: Omul continuă să existe ca un animal în armonie cu Natura sau cu o Ființă dată. Ceea ce dispare este Omul propriu-zis, adică Acțiunea care neagă ceea ce este dat și Eroarea sau, în general vorbind, Subiectul opus Obiectului.  

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest