Sfânta ipocrizie a iubitorilor de animale

Aveți impresia că cei care se erijează în iubitori de animale, mai precis de câini, sunt cu adevărat iubitori de animale? Eu spun că nu. Și am să argumentez:

Pentru cine nu cunoaște sau își închipuie că nu cunoaște, am o veste tristă. Câinii nu au apărut acum două mii de ani, nici acum cinci mii de ani și, ceea ce este mai important, nu s-au născut animale de casă destinate amuzamentului oamenilor. Animal de pradă de mărime medie, trăiește în haite și suprafața arealului unei haite este de zeci de kilometri pătrați. Originea lor se pierde în negura timpului și când scriu negură, apoi e negură frate. Zeci de mii de ani după unii, sute de mii după alții. Oricare ar fi adevărul, negura e densă. Momentul sedentarizării oamenilor, apariția primelor sate și odată cu acestea, a surplusului de mâncare, aduce cu sine un parteneriat și subliniez cuvântul, parteneriat: hrană în schimbul securității. Cel mai probabil însă, animalul o interpreta ca protecție a sursei de hrană și nu protecție în sine a oamenilor și a proprietăților acestora, că vorba aia, nu se trăgeau de șireturi împreună. Bun. Trec câteva mii de ani și relația se strânge, dar la un anumit moment de timp, unul din parteneri se dovedește a fi un trișor nenorocit și schimbă echilibrul balanței. Câinele (partenerul înșelat în cazul nostru, ”looserul” cum ar spune americanul) se alge cu zgardă, bătaie pentru comportament neadecvat în societate, restrângerea arealului, coteț frumos împodobit din scândură veche, experimente și mutații genetice pentru o mai bună folosință și în timp blana tunsă corect, alături de flanelă vărgată în culori vii pentru vreme câinoasă. El devine animal de casă, sau animal de companie destinat distracției, așa cum Mazăre are mereu în juru-i niște animăluțe de casă, sau dame de companie, cu fuste scurte, vocabular redus, zâmbet larg și privire veselă, tâmpă. Dar să revenim la pierzători, respectiv la câini. Ia să vedem ce le doresc frățiorii lor iubitori, oamenii cu suflet de la oraș: coteț multiloc, performant care poate adăposti până la cincizeci de câini pe suta de metri pătrați, dispunând de gard ultramodern și ușă culisantă, trei mese pe zi cu boabe delicioase care fac blana mai strălucitoare cu douăzeci de lumeni și bineînțeles un paznic omenos care le râcâie blana cunoscător, de câte ori este necesar. Cel puțin așa e în reclamă. Așa e ”sceensaver-ul”. Pentru norocoși sunt prevăzute apartamente în care el, câinele, are dreptul să tacă ori de câte ori este nevoie, poate cere afară pentru nevoi dar în mod politicos, sau poate da din coadă atunci când vrea să împartă veselia cu stăpânul. Mârâiturile, vocabularul neadecvat sunt taxate pe loc cu lovituri la blana goală. Aveți impresia că potaia se simte ca în sânul lui Avraam? Ei bine, din nou vești triste. Câinele modern de Berceni sau de aiurea este un animal cu handicap sever, care a uitat viața în libertate, un rezultat al infatuării și al dorinței nemăsurate de putere a oamenilor care simt nevoia să aibe mereu ”o ceva”, ”un ceva” inferior pe lângă ei, un câine, un pește, o pisică, un papagal, un leu (leu tăticu'), ceva, orice, căruia să-i pot spune ”culcat”, sau măcar ”vezi, eu sunt prietenul tău, te scarpin când ai nevoie și dacă ești cuminte ai parte și de o lopată de boabe”. Câinii ”părăsiți”, jigodiile cu blana murdară, cu mârâitul agresiv și buza tremurândă sunt, paradoxal, cei mai aproape de viața normală. Ei nu au nevoie de adopție. Cei care credeți că asta e iubire, vă înșelați. Nu puteți spune că romanii sau grecii își iubeau sclavii, ci mai degrabă aveau nevoie de ei, care este cu totul și cu totul altceva. Cei care iubesc cu adevărat animalele arată puțin altfel. Pot fi găsiți în Africa, Australia, Canada, în parcurile naturale securizând arealele naturale ale animalelor și călcându-și pe inimă punând animale sălbatice în libertate, indiferent de sentimentele lor față de ele sau de nivelul de atașament la care s-a ajuns în perioada petrecută în familie. Câinii utilitari nu mai sunt cu adevărat necesari în orașul modern, din cauza tehnologiei actuale. Nu este normal ca în orașele de azi oamenii să dețină animale de companie pentru propria distracție. Asta ar trebui să spună cei care se declară iubitori de animale. Aș vrea să văd ONG-urile luptând pentru crearea unor areale naturale, nu pentru traiul câinilor în cartier pe banii contribuabililor. Dar mă rog. Să trecem la problematica reală. Orice ați crede, câinele nu a uitat de ultimii zeci de mii de ani. Câinele fără stăpân din cartier se comportă absolut normal: își protejează teritoriul și sursa de hrană. În consecință, străinii care tranzitează teritoriul lor vor fi suspecți și ca atare eventual atacați din motive absolut naturale. Nu se întâmplă întotdeauna evident ca atacul să se declanșeze, dar dacă se întâmplă este absolut normal, nu trebuie să ne crizăm pentru asta. A mâncat un copil. Păi nu prea e ieșit din comun. Aveți impresia că Rex s-a dus mai întâi la câinele primar de cartier ca să-l întrebe: ”Ia zi bre, îi luăm jugulara lu' ăla micu sau îl lăsăm să crească? Că e dubios cum stă el așa străin pe acolo. Nu știi niciodată cu nenorocirile astea bipede. Acu vorbesc blând și în secunda următoare îți iei un șpiț sub coadă de nu mai miroși cățele o lună.”

Uite, mie îmi plac gheparzii. Îi știți, ăia ageri cu blana scurtă și extravagant colorată. Dar asta nu înseamnă că trebuie să am doi în camera din spate. Sunt câini liberi în cartier? Ei bine, locul lor nu este în oraș. Ori îi mutăm într-un loc în care ei pot începe să ducă o viață normală, dacă vor supraviețui evident, ori îi vânăm noi pe ei, ori ei pe noi. Ei de altfel vânează și pisici printre altele. Pe amărâtele alea cine le apără? Când drăguțul Lăbuș câinele blocului pe care toată lumea îl iubește, a deschis jugulara lu' nerecunoscătoarea de Rița, vagaboanda aia cu blana vărgată care nici măcar nu avea bunul simț să vină când o chemai, că așa simțea mușhiu tău nevoia, să mângâie o mâță care să fie cel puțin recunoscătoare la sfârșit, ei bine nimeni nu a ieșit în stradă, nici un ONG nu a fost acolo, Rița nu a avut parte de o înmormântare creștinească, iar oasele i-au putrezit în grădina din spatele blocului și oamenii iubitori de animale au fost doar puțin deranjați de mirosul de mortăciune ce a persiatat câteva zile.

Ce vreau să spun tovarăși, este că una este să te declari iubitor de animale și să lupți pentru ca animalele să aibă habitate naturale unde să-și ducă existența. Câinele oameni buni se justifică cel mult la sat, unde mai este o rămășiță din vechiul parteneriat. La oraș, câinele din apartament, pasărea din cușcă, șoarecele, sau peștele din acvariu este doar o falsă iubire de animale. Acei oameni se iubesc de fapt pe ei înșiși și simt nevoia de cineva pe care să îl domine, să îl educe, să îl facă să îi fie recunoscător pentru bunăvoința lui de a-l hrăni și a-i oferi un spațiu climatizat când vremea e nefavorabilă pentru om. Câinele nu trebuie învățat să ”meargă la pas”, pentru că el are pasul lui, care fie vorba între noi e mai eficient, oricare ar fi distanța luată în considerare. Și nici nu trebuie să ne supărăm pe câinele care a atacat un om, pentru că acel câine a acționat mult mai rațional din punct de vedere al evoluției naturale, decât omul care ”iubește” câinii și omoară mii de pasări prin intensitatea luminilor și a zgomotelor artificiale de noapte din orașe, distruge habitate prin construcția de autostrăzi și expansiunea orașelor.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest