Sfânta Alianţă

La 26 septembrie 1815 Austria, Prusia şi Imperiul Rus au semnat la Paris acordul de creare a Sfintei Alianţe. Aceasta idee a materializat proiectele împăratului rus Aleksandr Întâiul.

Sfânta Alianţă, La SainteAlliance, a reprezentat un proiect de o importanţă excepţională, acesta având câteva dimensiuni.

Sub aspect geopolitic el a reprezentat iniţiativa de a uni statele continentale într-un bloc strategic comun. După victoria asupra lui Napoleon, care râvnea să unească Europa în jurul Franţei, împăratul rus le-a propus ţărilor continentale ale Europei un alt model de unire strategică. La baza ei era ideea unei alianţe a Rusiei cu ţările germane Prusia şi Austria. Prin intermediul Sfintei Alianţe Rusia ieşea în prim-planul structurii securităţii europene. Ea îşi asigura o poziţie privilegiată în concertul marilor puteri.

Sfânta Alianţă nu doar consolida rezultatele Congresului de la Viena, care trăgea o linie de totalizare sub înfrângerile Franţei lui Napoleon, ci şi formula un plan pentru viitorului Europei, unde urma să domine Tradiţia, pacea şi cooperarea între societăţile creştine şi monarhice.

Ulterior la această Sfântă Alianţă au aderat practic toate monarhiile europene, cu excepţia Marii Britanii, care înţelegea prea bine că realizarea unui asemenea proiect reduce la zero aspiraţia Angliei de a conduce întreaga Europă. Deşi Anglia nu-şi putea permite să renunţe la participarea la Sânta Alianţă, ea continua să tindă să o limiteze în fel şi chip şi chiar să o destrame definitiv.

Dimensiunea ideologică a Sfintei Alianţe este una şi mai valoroasă. Aleksandr Întâiul vedea într-o astfel de unire crearea ultimei redute de apărare în faţa Modernităţii, care îşi declanşase ofensiva împotriva Europei. Europa a resimţit efectele modernizării, ale democraţiei, ale capitalismului şi ale distrugerii valorilor creştine după Revoluţia Franceză şi în mod special în perioada lui Napoleon, care era un purtător al aceloraşi tendinţe, doar că sub acoperirea unei coroane imperiale  de paiaţă. Conservatorii secolului XIX priveau epoca modernă ca pe sosirea veacului antihristului. Însă misiunea unui împărat creştin în accepţia ortodoxă, bizantină consta anume în faptul de a fi katechon, care apără lumea de venirea antihristului.

Fiind influenţat de ideologia bizantină şi aplicând ideea de katechon la zguduirile revoluţionare ale Europei secolului XIX, Aleksandr Întâiul a avansat un proiect de o valoare covârşitoare. Un proiect nu doar al acelui secol, ci şi a tuturor ultimelor veacuri. În faţa antihristului lumii moderne care îşi făcuse apariţia, toate monarhiile Europei urmau să-şi conştientizeze propria menire şi să strângă rândurile împotriva unui duşman comun. Faţa acestui duşman era la vedere: masonii, liberalii, democraţii revoluţionari, socialiştii. Această reţea penetrase societăţile europene, distrugea tradiţia de viaţă creştină, submina temeliile Bisericii, pregătea comploturi politice şi asasinate, învrăjbea popoarele europene. Scopul urmărit era nimicirea civilizaţiei creştine şi a Tradiţiei, şi edificarea pe ruinele acesteia a civilizaţiei antihristului în frunte cu un Guvern Mondial.

Sfânta Alianţă era chemată să consolideze forţele Tradiţiei şi să determine monarhii europeni să revină la îndeplinirea misiunii lor supreme – apărarea creştinătăţii, a originilor culturale greco-romane, a popoarelor şi societăţilor care le-au fost încredinţate spre oblăduire în faţa pericolului morţii şi a duşmanului neamului omenesc.

Şi chiar dacă Sfânta Alianţă n-a avut parte decât de o existenţă scurtă, fiind surpată prin uneltirile englezilor şi ale acelor forţe, împotriva cărora era îndreptată, acest proiect îşi păstrează pe de-a-ntregul valoarea până în zilele noastre. Dacă e să observăm cât de departe a avansat civilizaţia antihristului timp de două secole ce s-au scurs din momentul semnării acestui acord, ţi se ridică părul măciucă. Nu mai există deja nici imperiile europene, nici monarhiile sacre, iar societăţile europene îşi pierd într-un ritm vertiginos ultimele legături cu creştinismul. Instituţiile tradiţionale se prăbuşesc. Cultura, dar şi ştiinţa, care a ajuns în pragul creării unor homunculuşi şi golemi, demonstrează nişte manifestări ale iadului adevărat, care, iată, devine realitate.

P.S.: Monarhiile europene şi-au încetat existenţa, dar Sfânta Alianţă rămâne vie ca idee, ca proiect, ca un orizont al viitorului. Există doar două tabere – tabăra Sfintei Alianţe, adică a Tradiţiei, şi tabăra antihristului, adică a timpurilor noi, a Modernităţii şi a Postmodernităţii.  A treia cale nu există.

 

Traducere de Iurie Roşca

3 Comentarii

  1. adrian boeru

    Dar dacă antihristul este tocmai cel ce se opune lui Hristos, atunci, e evident că, acestuia i s-au opus, în primul rând învățații evrei: fariseii, care „nu se considerau novatori sau revoluționari, ci mai degrabă păstrători ai iudaismului autentic”. Apoi, după ce creștinismul „iese” în lumea dată(Blaga) atunci, tot aceasta-i era opoziția, Imperiul, atât cel politic, cât și economic și cultural(vezi Justin Martirul și Filosoful. Dialog cu iudeul Trifon, carte ce a fost model și pentru altele, de exemplu, Abelard, Dialog între un filosof, un iudeu și un creștin) iese la atac. Ce apăra el și ce apăra Sf. Alianță? „Înghețarea” discursului/logosului, fie el ca discurs-narațiune, fie ca discurs structurat social, astfel încât, lumea dată să se permanetizeze, în detrimentul mișcării reale a vieții- Eu sunt adevărul, calea și viața…-, care impune discursuri critice cu privire la om, în vederea reastaurării sale, cum zice Stăniloaie, în Hristos, în Logosul lui Dumnezeu care, spre deosebire de al nostru, convențional și conjunctural, ex-pus dintr-o situație de vorbire, în orizontul lumii date, este non-convențional, în orizontul misterului(în OM!), și curge dintr-o situație de rostire, de punere în ordine a omului și a lumii! Altminteri, orizontul lumii date, Sf. Alianță, va impune mereu un privilegiu, o „poziție privilegiată în concertul marilor puteri”, un idol, ca substitut al Logosului și caricatură a lui Dumnezeu.

    Raspunde
  2. adrian boeru

    Revin cu o completare, la intervenția de mai sus. Mi-a căzut în mână, după ce uitasem de el câțiva ani, un text al Patriarhului Teoctist, Cuvânt înainte, la traducerea cărții lui John Meyendorff, Hristos în gândirea creștină răsăriteană, Ed. Institutului Biblic…, București, 1997. Iată ce spune Preafericitul de veșnică amintire:„ Într-un binecunoscut text evanghelic, Mântuitorul Hristos arată explicit, și nu în parabolă, ce este viața veșnică:„ Să te cunoască pe Tine , singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”(Ioan 17,3.). Și- continuă cu comentariul- „Așadar, viața veșnică nu se nu se dobândește oricum, chiar în lipsa căutării și a cunoașterii lui Dumnezeu încă din lumea aceasta, și nici ca răsplată a unei evlavii neștiutoare sau închipuite. Ea este rodul cunoașterii, și anume a cunoașterii- prin credință și curăția vieții- a Celui mai presus de toată firea, Care, „la plinirea vremii”(Gal.4,4), a cecetat și a mântuit, prin Însuși Fiul Său întrupat, omenirea răzlețită în moarte. „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”, dar „Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”(Ioan,1,18). De aceea, cine-Îl cunoaște pe Fiul, Îl cunoaște pe Tatăl.” După ce am recitit textul, m-am întrebat dacă, în fața unei asemenea sarcini, e suficientă evlavia „neștiutoare și închipuită”, a unora, instituționalizată politic, de a se înstăpâni pe cunoașterea lui Dumnezeu. Apoi, m-am gândit că ar fi cazul să evaluăm istoria și altminteri decât prin locurile comune ce provin din puținătatea cunoașterii și hiperbolizarea acelei evlavii „neștiutoare și închipuită”, sau, altfel spus, pe această philautia, pe care întemeiem acțiunea noastră în lume, cuantificată în epoci drept istorie. Mă întreb ce înseamnă conservatorism, în acest context, și dacă nu ar fi cazul să revedem articolul lui Eminescu Conservatorism și liberalism, atât de scurt, dar atât de dens! Și, în final: unde se află kathehon-ul și spre ce direcție e orientat? Pentru că de Fiul, Care este în sânul Tatălui, ca să-L cunoaștem pe Acesta, suntem foarte departe, pentru că tuturor ne lipsește „credința și curăția vieții”. O minimă învățătură ar fi să nu facem din teologie, politică, ci s-o ridicăm pe aceasta în teologie, și nici din economie, politică!

    Raspunde
  3. adrian boeru

    Iată textul lui Einescu: Liberalism și conservatism(în textul de mai sus, am scris, din grabă, Conservatorism și liberalism. Scuze!)

    MIHAI EMINESCU, LIBERALISM ŞI CONSERVATISM.

    Spiritul public modern suferă de-o boală, până la oarecare grad nepericuloasă pentru noi, născută fiind din împrejurări şi din stări de lucruri fără analogie în viaţa noastră internă. Nu e vorba- internaţionaliştii din Germania, Franţa şi Anglia sunt prieteni buni şi personali cu C.A.Rosetti, cu dl Brătianu, dar ideile politice profesate de cosmopoliţii apuseni sunt pentru stadiul de dezvoltare în care trăim, utopii, în care nu cred nici cei ce le profesează la noi. Religia, cu credinţele ei fericite, care stabilea în mod dogmatic toate răspunsurile la întrebările cele mari, ce preocupă o minte omenească, a suferit grele lovituri- însă numai negative- din partea unor ultime raţionamente materialiste, care în sine sunt tot atât de neîntemeiate ca şi mitologia grecească.

    Dar raţionamentele materialiste, brutale fiind, lesne de priceput şi apelând oarecum la bestia din om, găsesc în suta a nouăsprezecea, o mulţime de aprigi apărători, încât viaţa noastră modernă pare a se apropia de povârnişiul fatal, pe care istoricii latini îl presupun, fără cuvânt, a fi existat înaintea constituirii statelor, adică acea stare de vecinică vrajbă, însemnată cu vorbele bellum omnium contra omnes, războiul tuturor contra tuturor.

    Fără cuvânt s-a admis această stare de lucruri pentru omul primitiv, din cauză că există un sentiment de drept înăscut.

    Nu doară că oamenii s-ar fi adunând din impuls propriu şi ar fi stabilind un modus vivendi prin discuţie şi punere la cale. Acest stadiu vine cu mult mai târziu. Dar precum în roiul de albine sau în muşuroiul de furnici nu există legi scrise şi facultăţi de drept, deşi toate fiinţele care compun un roi, trăesc într-o rânduială stabilită prin instincte înăscute, tot astfel omul primitiv trăieşte din cle dintâi momente în societate, iar când începe a-şi da seama şi a căuta să explice modul de convieţuire şi de conlucrare, se nasc religiile, care stabilesc adevăruri morale, sub forme că adevărat că dogmatice sau mitologice, religii care sunt tot odată şi codici.

    Cu încetul însă, omul perfectibil se desprinde din totalitatea organizaţiei naturale şi-şi lărgeşte din ce în ce cercul său de activitate individuală şi atunci abia începe pentru el viaţa într- adevăr omenească, viaţa liberă. Dar totuşi, în lărgirea individualităţii sale, omul poate atinge o margine, în care pune în cestiune individualitatea şi libertatea semenilor săi şi în cele mai multe cazuri a semenilor acelora care sunt mai buni, mai capabili, mai de inimă.

    Astfel s-ar putea spune, că întrega luptă între taberele opuse, numite una liberală, care ajunge la comunism, alta conservatoare, care poate ajunge într-adevăr la osificarea statului, e pe de o parte lupta pentru drepturi, pe de alta lupta pentru datorii.

    Conservatismul luptă pentru datorii. Pentru el împlinirea datoriilor către semenii săi, solidaritatea de bună voie sau impusă de legi a cetăţenilor unui stat, o organizare strictă, în care individul e numai mijloc pentru întreţinerea şi înflorirea colectivităţii, cruţarea economică a tuturor claselor pe care le priveşte ca organe vii ale societăţii, cu un cuvânt organizarea naturală, înţeleasă de toţi, moştenită adesea prin tradiţie, prin obiceiul pământului, recunoscută de toţi fără legi scrise chiar, iată starea de lucruri la care aspiră conservatismul extrem.

    Dar şi această direcţie are primejdiile ei. Vecinica tutelă, exercitată asupra claselor de jos, le dă într-adevăr pânea de toate zilele, dar le lipseşte de energia individuală, le face indolente.

    Pe de altă parte sistemul libertăţii, totoodată al individualismului, cuprinde primejdii şi mai mari. El preface viaţa într-o luptă de exploatare reciprocă, care poate ajunge la disoluţiunea completă a statului. Şi într-acolo tind ideile comuniste internaţionale de azi.

    Între aceste două extreme e poate meşteşugul adevăratei politici. A împreuna exigenţele existenţei neapărate a statului cu exigenţele libertăţii individuale, a nu permite ca asociaţii de indivizi răpitori să facă din stat o unealtă a lor, şi a nu lăsa pe de altă parte ca statul impersonal să lege cu totul mâinile individului, asta e problema pe care mulţi s-au încercat s-o dezlege, dar de la Cezarii Romei şi până la Cezarii moderni nu s-au găsit încă remedii radicale, ci numai paliative.

    Un nemărginit individualism s-a lăţit peste toată Europa. Individul e scopul, căruia i s-au sacrificat toate elementele care formau încheeturile organizaţiei vechi. Teoria că viaţa e un drept a prins rădăcini în toţi şi cu durere trebue s-o mărturisim, că în multe locuri chiar clasele superioare au încetat a crede că au datorii către cele de jos, precum şi cele de jos nu mai vor să aibă datorii către cele de sus.

    Un nou atentat- al patrulea pân-acum- comis asupra unui cap încoronat, a regelui Umbert al Italiei, dovedeşte pe ce povârniş fatal se află ideile a o sumă de lucrători din Europa. Un oarecare Passamente a dat cu cuţitul în regele Italiei, pe care l-a rănit uşor la braţ. Prins, s-a găsit în domiciliul lui hârtii, care dovedesc că stă în legătură cu internaţionaliştii.

    E caracteristic, că în momentele în care asemenea atentate se-ntâmplă în Berlin, în Madrid, la Neapole, în fotoliile ministeriale de la Bucureşti să stea oameni, care au şi au avut legături intime cu oamenii de frunte ai internaţionalei.

    Raspunde

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *