Sf. Antonie cel Mare, cel dintâi între Părinții deșertului

Sf. Antonie cel Mare (250 – 356) este cel mai cunoscut şi mai vrednic de cinste monah al creştinismului, considerat chiar întemeietor al monahismului. Primul dintre zecile de mii de monahi, provenind mai cu seamă din ţăranii copţi creştini care părăsesc regiunile fertile şi populate ale Deltei, pentru a se afunda în deşert, el a ajuns şi cel dintâi îndrumător şi dascăl al vieţii de obşte. De prezenţa lor în acest vast teritoriu se leagă, cuprinzându-i pe aceştia dar şi pe toţi monahii, anahoreţii sau chinoviţii care au trăit în Orientul Apropiat între secolele IV şi VII şi expresia generală de Părinţi ai deşertului. În realitate, Părinţii deşertului au fost doar cei care au vieţuit şi murit în adâncul deşertului în secolele 4 şi 5 şi care printr-o paternitate specială au ajuns să fie numiţi avva, spre deosebire de cei mulţi, numiţi fraţi. Pentru că sărbătorirea de astăzi a Sfântului Antonie cel Mare este de fapt o sărbătoare a moştenirii extraordinare pe care ne-au lăsat-o aceste personaje excepţionale, în loc de a evoca numai viaţa sfântului, voi aşeza mai jos  câteva extrase dintr-o minunată şi luminătoare carte: „Viaţa cotidiană a Părinţilor deşertului în Egiptul secolului IV” a părintelui Lucien Regnault- Ed. Deisis 1997..

Într-o zi, Antonie, şi alţii poate înainte de el, au primit inspiraţia de a lăsa toate şi de a pleca în aventură în deşert, parcurgând 100 sau 200 de kilometri, până ce găsesc loc potrivit în care să fie cu putinţă viaţa lor, fără ca nimeni să nu-i mai tulbure sau deranjeze. … Toţi au plecat definitiv în deşert pentru a vieţui şi a muri acolo fără întoarcere: spre a vieţui numai pentru Dumnezeu, fiind ca şi morţi pentru ei înşişi şi pentru lume, pentru oameni şi pentru locurile lor…

Acest fapt nou s-a săvârşit fără zgomot şi în sine ar fi putut sau ar fi trebuit să treacă şi să rămână neobservat. Aceşti câţiva indivizi ce au fugit din mijlocul semenilor lor nu erau mari personalităţi politice nici mari demnitari. Antonie era un ţăran înstărit dar lipsit de învăţătură, Macarie era un fost cămilar devenit notar în satul său, Amun era căsătorit, dar trăia cu femeia lui în înfrânare. …  Odată dispăruţi în adâncul deşertului, se părea, că nimic nu mai trebuia să-i facă să iasă la lumina zilei. Ori, iată că se fac cunoscuţi pretutindeni, nu numai în Egipt, ci şi în întreg bazinul mediteranean, cum scrie Sf Atanasie cel mare despre avva Antonie cel mare, puţin după moartea eroului său în anul 356: „Cum s-ar fi auzit despre el în Spania, în Galia, La Roma, În Africa, câtă vreme stătea ascuns în munte, fără lucrarea lui Dumnezeu, care face cunoscuţi pretutindeni pe oamenii Lui…

… După ce a vieţuit zece ani într-un mormânt nu departe de satul său situat pe malul stâng al Nilului, Sfântul Antonie traversează fluviul pentru a se retrage într-o fortăreaţă abandonată la câţiva kilometri de actualul El-Maimun. A rămas închis aici timp de douăzeci de ani, după care numeroşi discipoli au venit să li se alăture. De aici pleacă urmând o inspiraţie cerească în „deşertul interior”. Lăturându-se unei caravane de beduini, el parcurge 150 kilometri pentru a ajunge la un munte la picioarele căruia se găsea un izvor şi câţiva palmieri, în locul unde mai târziu a fost construită mânăstirea ce-i poartă numele.

… După care, în singurătatea totală în care se găsea, Antonie nu a mai avut pe nimeni la care să recurgă pentru a fi iniţiat într-o viaţă atât de nouă. A trebuit ca Dumnezeu însuşi să preia sarcina de a-l forma fie prin Duhul Său, fie printr-un înger. În acest sens, Sf. Atanasie Cel Mare îl numeşte pe avva Antonie un „teodidact”. Dar din momentul în care acest „stâlp de lumină”, cum îl numeşte avva Ilarion, s-a înălţat în deşert, el a constitui un far spre care se îndreptau privirile tuturor monahilor ce voiau să calce pe urmele sale…. Situaţia avei Antonie a fost cu adevărat unică între Părinţii deşertului. Toţi ceilalţi au fost într-o oarecare măsură ucenici înainte de a deveni învăţători.

Ne putem mira de faptul că un cuvânt de origine semitică (avva = tată, părinte în aramaică – n.red.) a fost ales de nişte monahi copţi pentru a-i desemna pe „bătrânii lor”. În general, atunci când copţii introduceau un cuvânt străin în vocabularul lor, era pentru a exprima o realitate nouă pentru care nu aveau un cuvânt propriu în limba lor. Ori tocmai aşa ceva era, cum spuneam, paternitatea spirituală în deşert, iar cuvântul „avva” împrumutat din Noul Testament, sublinia în acelaşi timp caracterul personal al relaţiei dintre ucenic şi părinte, cât şi referinţa lui esenţială la Dumnezeu Cel în Treime.

… „Avva” apare mai cu seamă drept bărbatul cuvântului, purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu. Primii anahoreţi ai deşertului au devenit părinţi, meritându-şi şi justificându-şi titlul de „avva”, tocmai prin aceea că au dat acest cuvânt, un cuvânt de viaţă.

Întreaga zi – şi noapte – a anahoretului se petrecea în muncă şi rugăciune, afară de minimul strict de timp consacrat refacerii trupului şi somnului. … Esenţialul lucrării monahului în deşert era nevăzut şi neauzit, împlinindu-se în intimitatea fiinţei lui, era ceea ce Părinţii numeau lucrarea lăuntrică, sau „lucrarea tainică”, îmbrăţişând ansamblul gândurilor, dorinţelor, voinţelor, sentimentelor, cuvintelor lăuntrice ce ocupă mintea şi inima, altfel spus ceea ce desemnăm astăzi prin expresia „viaţă interioară”….

Această viaţă interioară nu era o viaţă intelectuală, efortul de reflecţie al unui gânditor sau al unui filozof, nici măcar al unui teolog. Cu toate acestea, condiţiile privilegiate de singurătate şi tăcere de care beneficia anahoretul favorizau mult atenţia, reflecţia şi activitatea minţii, până într-atât încât chiar şi pe un plan pur uman, gândirea Părinţilor deşertului s-a putut rafina şi îmbogăţi într-un mod excepţional. … Apoftegmele lor mărturisesc o înţelepciune profundă şi o psihologie remarcabilă. De aceea ei au avut, aşa cum susţine pe drept cuvânt Henri Bremond, „influenţa cea mai întinsă, cea mai adâncă şi cea mai durabilă asupra moravurilor poporului creştin, asupra civilizaţiei însăşi”.

…. Vieţile şi cuvintele lor nu oferă oare antidotul cel mai puternic pentru multe dintre maladiile pe care le deplângem astăzi? Într-o lume zgomotoasă, agitată, trepidantă, ele proclamă binefacerile singurătăţii, ale calmului, ale liniştii. Într-o societate care nu apreciază decât bogăţiile, bunurile zise de consum şi plăcerile efemere, ele reamintesc cu vigoare fericirile evanghelice. Într-un mediu materialist superficial, vocea Părinţilor deşertului e o chemare la spiritualitate şi la interioritate, austeritatea lor e o sfidare la adresa confortului şi facilităţii ce domnesc pretutindeni, aparenta lor inutilitate îi pune pe gânduri pe oamenii de azi, atât de preocupaţi de productivitate şi de rentabilitate. Şi, mai presus de orice, simplitatea şi autenticitatea lor sfidează toate complicaţiile, artificiile şi falsităţile pretinsei noastre civilizaţii.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest