Senatul, Traian şi Cezar

Suntem în plin război mediatico-imagologic cu tema principală: invitaţia preşedintelui ţării în cadrul festivităţilor prijeluite cu aniversarea a 150 de ani de la funcţionarea (atenţie!) legală a Senatului, deci a doua cameră în Stat.

Povestea întâmplării este următoarea: Senatul României sărbătoreşte 150 de ani. Este o sărbătoare, mai degrabă de imagine, decât de vreo importanţă majoră pentru România. Actualul preşedinte al Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, a tăiat de pe lista invitaţiilor oficiale Instituţia Prezidenţială, anume Preşedintele României. Motivaţia este una simplă, spusă chiar de dumnealui: Preşedintele României nu va participa, oficial, la această festivitate deoarece se doreşte evitarea unei situaţii penibile, ţinând cont că acesta din urmă a fost împotriva unui Parlament bi-cameral, prin urmare pro desfiinţării Senatului ca instituţie de stat (am redat cu aproximaţie cuvintele din declaraţie).

De aici s-a iscat o întreagă tevatură: liderul senatorilor PDL, Dumitru Oprea, a cerut în mod expres să se voteze în plen această decizie. Nu i-a fost acordată cererea de votare de către preşedintele de şedinţă, social-democratul Cristian Dumitrescu, deoarece toate aceste invitaţii sunt trimise nominal, strict din partea preşedintelui Senatului. Puiu Haşotti, liderul liberalilor, a catalogat această acţiune ca defăimătoare la adresa ţării şi a instituţiilor de stat; preşedintele fiind ultima persoană/personalitate care ar trebui să lipsească. Iar, în încheiere, opoziţia acestei decizii nu a strâns cvorumul final pentru intrarea în şedinţa de vot.

Trecând peste aceste valuri, în spate este de fapt o problemă mult mai gravă. Ultimul sondaj de opinie, comandat de Adevărul, executat de Inscop (disponibil aici) prezintă Senatul şi Camera Deputaţilor, Parlamentul adică, cu o încredere de 17%, în timp ce preşedintele are 21% (vorbim de instituţii publice, nu de persoane). Trebuie să recunoaştem că discursul public al lui Traian Băsescu a avut de fiecare dată acea scânteie declanşatoare de reacţii. De această scânteie vor să se ferească actualii oameni politici. Suntem în plin avânt al politicii externe (vezi ultimele ştiri cu premierul), avem performanţele din sport pe post de capital politic, campionatul mondial de fotbal este în desfăşurare (sunt elemente sociologice de care trebuie să ţinem cont – practic, asistăm la o relaxare a opiniei publice, oamenii odată cu căldura devin dezinteresaţi de chestiuni organizatorice şi trec către paradigma vară/vacanţă/leneveală – vezi lipsa de impact imagologic a congresului naţional PMP).

Dacă oamenii sunt relaxaţi, de ce să îi scoatem din această stare? De ce să reducem şi mai mult încrederea românilor în instituţiile publice în contextul unora dintre cele mai importante alegeri, în toamnă? Wishful thinking, spune englezul.

Aceasta ar fi o interpretare. A doua, mai pragmatică, este exact jocul de putere PSD vs. PNL/PD. Iar aici, cărţile sunt deja făcute. Tăriceanu, sabotorul PNL-ului (catalogat de galbeni), vrea să taie orice mijloc de comunicare al unei redute de dreapta (fostă sau actuală). Este tactica “duşmanului comun”, noi vs. ei – noi buni vs. ei răi. Dacă vă duceţi puţin în spate cu timpul veţi observa că duşmanul comun a fost folosit cu succes în toată istoria conducătorilor noştri (de la Ştefan cel Mare şi ai săi turci până la Ceauşescu şi ai săi imperialişti). Ei bine, Traian Băsescu este considerat de aşa natură şi nu trebuie lăsat să vorbească.

Până la urmă, tot Parlamentul l-a dus pe culmile succesului pe actualul preşedinte (episodul mai 2007), tot Parlamentul îl îngroapă, politic vorbind. Dacă stăm să ne gândim, şi istoria lui Cezar tot în Senat a luat sfârşit.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *