Semnificația supraistorică a masacrării ultimilor Romanovi (2)

romanovi 2

Vizionarii marelui dezastru anunțat, ai imensei furtuni pregătite clandestin

În mod nedrept necunoscut în Europa, un mare scriitor rus, vizionar genial, inițiat de mare anvergură, Andrei Belîi, a furnizat, deschis, în – printre altele – două din scrierile sale profetice, Porumbelul de Argint și Sankt Petersburg cheile pentru a stăpâni integral ”cealaltă față”,”fața interzisă”, ocultă, plonjată în întunecimile a ceea ce nu poate fi rostit sau chiar imposibil de cunoscut, fața deci a ceea ce avea să fie – la doar câțiva ani distanță – revoluția comunistă din 1917, în deriva sa leninistă, dovedind astfel, într-un mod ce nu mai lasă loc, de acum încolo, niciunui dubiu, că aceasta nu a fost decât la suprafață, aparent și dintr-un diversionism strategic de înaltă știință subversivă, o ”revoluție materialistă”, condusă de materialismul dialectic și istoric, și împinsă înainte de V.I. Lenin, știm cu câtă putere și cu ce eficiență nemaivăzută. Și că, în fapt, revoluția comunistă – în ceea ce a precedat-o, în viitorul ei de nebănuit – a fost exact contrariul a ceea ce, în mod mincinos, spusese V.I. Lenin: adică, în realitate, o revoluție planetară cu semn identitar și nominal, cu substanță intimă, cu filosofie secretă, de inspirație supra-istorică și cu scopuri fundamental infernale, ”satanice”, cu totul supuse Puterii Întunericului, ”Tainei Fărădelegii” și bazelor sale de putere angajate pe teren; și, în consecință, a fost orice, numai nu o revoluție ”materialistă”, ”fundamentată pe rațiune”, ”moștenitoare a Luminilor”, ”angajată la vârful progresului” etc. Anti-spiritualitatea sa funciară nu era un materialism, ci o formă de spiritualitate răsturnată, deviantă, demențială. Iar agenții săi în acțiune, fiind plonjați, bineînțeles, adânc, într-o manieră de nedescifrat, în masa agitată, anonimă, fără chip, inumană, urmându-și zbuciumul obscur, în timp ce veritabilii șefi nefiind niciodată cei pe care i-am fi crezut, cu excepția, fără îndoială, a lui V.I. Lenin, a cărui figură activistă, la fel ca și cealaltă figură a sa, cea nocturnă, ascunsă nu au fost niciodată cunoscute cu adevărat, captate, interceptate în mod efectiv, operativ. A trebuit ca dispozitivele de securitate care i-au fost atașate inițial să slăbească, ca timpul acordat funcționării să se fi scurs, pentru ca în prezent doar anumite lucruri să se clarifice cumva, să înceapă să transpară prin ”scoarțele moarte” ce le protejau.

În Porumbelul de Argint, Andrei Belîi se străduiește să dezvăluie – să denunțe – fundamentele demonologice ale muncii întreprinse de mult timp chiar în sânul ”poporului de jos”, teren viu al vieții, al realității ruse, prin nebuloasa – în mod secret centrificată – a sectelor care, sub aparențe luate cu împrumut de la un fel de creștinism deviat, adăpostesc subversiv influențe, prezențe cu o identitate infernală, supra-activate, și deja în poziția de a prelua ștacheta pentru a acționa la nivelul istoriei în desfășurare, ale cărei instanțe decisive le iau, subteran, în încercuire. Porumbelul de Argint al lui Andrei Belîi este un document întru totul inestimabil prin faptul că dezgolește motivele subtil și nocturn disimulate ce se află la originea misterioaselor stratificări, a prăbușirilor sociale obscure, ce au făcut posibilă brusca răsturnare apocaliptică din anii 1917-1918 și, în cele din urmă, lichidarea Imperiului Rus, fortăreață, considerată inexpugnabilă, a dreptei credințe ortodoxe și a certitudinilor hristologice, euharistice și paracletice. Porumbelul de Argint, figura răsturnată, demonică, a Sfântului Paraclet.

Iar în Sankt Petersburg-ul lui Andrei Belîi se întâmplă ceva incredibil de misterios și teribil. Pe peretele unei camere cu întrebuințări clandestine apare ca un fel de umflătură spasmodică, pernicioasă, ca un fel de scut ce se auto-constituie din substanța însăși a zidului pus în mișcare, iar în centrul său această umflătură ce produce ”un chip diabolic”, venind de pe cealaltă lume, pe care Andrei Belîi, îl numește ”Chinezul”, dar care, în realitate, nu este nimic altceva decât o reprezentație mediumnică a lui V.I. Lenin, o excrescență profetică decisivă a ”coșmarului mongolic”, care bântuie neîncetat inconștientul abisal rusesc.

M-am întrebat, de altfel, de mai multe ori dacă acest episod cu ”chipul din perete” din romanul lui Andrei Belîi nu ar fi, în fapt, figura profetică centrală, originală a întregii Revoluții Comuniste care avea să vină, la dublul său nivel, rus și planetar.

Cu extraordinarul său roman ocultist intitulat Walkers – în franceză Démences, apărut la Presses de la Cité, Paris, în 1991 – Graham Masterton furnizează o ilustrare deopotrivă terifiantă și apropiată de realitatea cea mai secretă a lucrurilor așa cum se lasă ele uneori surprinse. Eu însumi am instrumentat îndelung procesul din Walkers de Graham Masterton și, între altele, fac trimitere, în această privință, la textul pe care l-am dat la Monde Inconnu din septembrie 1991, cu titlul Revient-elle l’ancienne religion de la Terre et du Feu (Revine oare vechea religie a Pământului și a Focului)? Or, într-un anumit sens, totul s-a spus deja. E suficient să știi să te apropii din cel mai potrivit unghi sau să citești printre rânduri. Să prinzi tangenta spectrală.

Voi adăuga că ocultismul de înalt nivel, cu pretenții cosmice, cunoaște dintotdeauna felul de manevrare a procedurilor de trans-reverberație murală, ceea ce – la fel ca în Sankt Petersburg de Andrei Belîi și în Walkers de Graham Masterton – iese pe jumătate, și chiar în întregime, din ziduri malefice, din stânci, din suprafețe de pământ bătătorit, învechit. Și așa apar reliefuri mișcătoare, convulsive, strâmbate de grimase, debordând de ură, pline de spume. Uneori figurile pot fi recunoscute, aparținând, toate, demonologiilor aparținând lumii tenebrelor subterane.

Către jumătatea primului mileniu, am văzut născându-se, și născându-se ca din nimic, un imens vârtej migrator care, înghițind nenumărate populații mongolice de pe Continentul Galben, le-a propulsat apoi violent înspre înainte, din Est în Vest, din Asia profundă spre Europa, cataclism istoric ce a marcat pentru totdeauna inconștientul abisal al popoarelor ruse și europene, și ale cărui obscure sechele au rămas subteran active până la mijlocul celui de-al doilea mileniu, și chiar, într-un anumit sens, până în prezent.

În fața ruinelor orașului Samarkand distrus, făcut cenușă de hoardele de mongoli, în fața câmpiilor fără sfârșit de ridicături, de piramide de cranii sângerânde, istoricul arab Ibn al Azir făcea următoarea mărturie: ”De la facerea lumii, nu a existat o mai teribilă catastrofă pentru umanitate, și nimic asemănător nu se va mai produce până la sfârșitul lumii”.

Doar participarea ca prin magie a unei demonologii active, având cele mai vaste dimensiuni, ar putea eventual explica mobilizarea, mișcarea migratoare, fanatismul iluminat, voința dementă, spasmodică, înflăcărată, a hoardelor de mongoli în marș, puterea lor de a dura și angajarea oarbă pentru o sarcină, setea lor de nestins de sânge și de distrugere, neînfrângerea lor aparent supraomenească pe creasta elanului mistagogic ce îi purta, constituția lor de masă neomenească. Aduse din nu știu ce infra-lumi de haos, de întuneric și de vid extern prin acțiunea magică a Marilor Șamani ai Rasei ce stau la adăpostul cetăților lor imemoriale, îngropate în nisipurile mistagogice ale Asiei Centrale, puterile Înaltei Demonologii ce au acționat prin migrațiile mongole au rămas totuși în suspans, în apropierea invizibilă, în momentul extincției istorice a elanului magic original al Hoardei Purtătoare, pentru a fi din nou reactualizate, mobilizate și repuse în acțiune, la un nivel, de data aceasta, aproape exclusiv metafizic, de către grupurile de obediență infernală ce au ales să îl investească pe V.I. Lenin pentru a pregăti Actul Final ce le revenea delegaților puterii ”Tainei Fărădelegii”.

Doar în deschiderea mediumnică a acestei științe diferite a istoriei lumii ne putem da seama până la ce punct figura ”chinezului din perete”, pe care o folosește Andrei Belîi în cartea sa Sankt Petersburg,este purtătoare de ultime chei ale dezvăluirilor.

Această viziune a lui Andrei Belîi este într-adevăr un anunț negru, infernal, vorbind despre întoarcerea iminentă a dezlănțuirilor demonologice (or, așa cum am văzut, așa s-au petrecut lucrurile, după câțiva ani).

La acest nivel, totuși, nivel situat dincolo de cel al simplelor fapte, tenebrele sângeroase ale coșmarului invaziilor mongole din trecut nu vor fi fost decât partea vizibilă a marelui ceremonial negru în desfășurare, a cărui parte simbolică, profetică și purtătoare de mesaj era implicit disimulată în spatele părții sale văzute, și se referea exact la ”al doilea val” de încercuire a spațiului eurasiatic de către tenebrele neființei, adică la Revoluția Comunistă în Rusia. Dar de fiecare dată – în timpul invaziilor mongole, în timpul revoluției comuniste ruse – nimic nu va fi putut fi făcut fără mobilizarea ocultă a unor imense puteri metafizice negre, și fără punerea lor în mișcare operativă de către centralele foarte bine instruite pentru a atinge acest scop.

Redresarea Rusiei

O uriașă schimbare interioară a istoriei europene a marelui-continent eurasiatic va reînnoi, în puținii ani care mai rămân până la sfârșitul mileniului deja aproape încheiat, în primii zece ani ai mileniului viitor, identitatea proprie a acesteia și chiar destinul ei – destin istoric și, de asemenea, de acum înainte, destinul său spiritual, noul său destin spiritual – iar această reînnoire fiind comandată, înainte de toate, de revenirea imperială a Rusiei în sânul comunității europene, întoarcere făcută posibilă – și imperios necesară – de prăbușirea comunismului în Rusia și peste tot în Europa de Est. Prin intermediul Rusiei, Europa își regăsește, în prezent, din nou, destinul său eurasiatic anterior. Nu spune oare Aleksandr Dughin că Rusia este puntea dinspre Europa către India ?

Într-un anumit sens, exact revenirea Rusiei în istorie, desprinderea ei finală de anti-istorie, pentru care ea s-a făcut avangardă activă din vremea supunerii sale față de conjurația mondială a comunismului, pe cale să constituie, la ora actuală, fundațiile noi – re-fundațiile vii – ale noii istorii eurasiatice a lumii, deja în curs, istorie încă viitoare în ce privește disponibilitățile sale, la nivel de principii, se află aici: fără Rusia, nimic nu mai era posibil, cu Rusia, totul e posibil. Așa cum observa Guido Giannettini într-unul din eseurile sale geopolitice de avangardă, pentru prima dată din timpuri imemoriale, poate chiar de la sfârșitul neoliticului, oamenii de același sânge și aparținând aceleiași viziuni fundamentale despre ființă și lume, aceleiași civilizații profunde, se regăsesc din nou împreună, gata să integreze fosta unitate a predestinării lor comune, de la Atlantic la Pacific.

Rusia, totuși, va trebui înainte de toate să știe să se regăsească ea însăși, în profunzimi, până la nivelul cel mai periclitat al actualei sale istorii imediate, care se află în stare de criză totală. Să surmonteze, să depășească această criză.

Or, pentru ca Rusia să se regăsească pe ea însăși, două condiții dogmatice mi se par necesare: să exorcizeze, abisal, să anihileze spectrul lui V.I. Lenin și ceea ce înseamnă acesta, tot ce înseamnă acesta, și să liniștească umbrele ofensate, mereu neconsolate și de neconsolat, ale stirpei imperiale a Romanovilor, atât de mișelește devastată în 1918, la Ekaterinburg.

Urmând această dialectică a răscumpărării și a reparației mistagogice a unei realități istorice depravate, excomunicată din ordinea cu putință de mărturisit a lumii, mumia lui V.I. Lenin va trebui să fie făcută cenușă, iar cenușa – împrăștiată, neutralizată conform vechilor legi secrete ale exproprierii și expulzării în forță, dincolo de limitele juridice ale acestei lumi, a tot ceea ce s-a infiltrat venind de aiurea, cu intenții ostile, precum și a tuturor urmelor de influențe oculte, nesfârșit de nefaste și persistente, atașate acestei mumii și umbrei sale duble – sau dubluri de umbră – ce depind ce această mumie sau de stările de stagnare spectrală încă reverberante, și care pot răspunde unor solicitări reînnoite, de oriunde ar veni acestea, inclusiv din neantul intermediar al lumilor și infra-lumilor anti-ontologice de natură spectrală, pe care au știut să le întrevadă anumite elemente instruite de grupul ultra-secret (…) sau în suita sa ce persistă în Marea Britanie.

Această muncă de exorcizare cosmică trebuie încredințată către Dalai Lama personal, doar el dispunând astăzi de aparatura, de agregările omenești și supraomenești capabile încă să urmeze irevocabil, chiar până în ”spațiile exterioare”, o operațiune de acest gen și de această importanță cosmică, capabilă să facă să se dezagrege agregatele demonologice, aflate de atâta timp în acțiune.

În ceea ce privește liniștirea Romanovilor, chinuiți și profanați după un plan la Ekaterinburg, ar trebui să se ajungă, pentru ca cele ce trebuie făcute în această privință să se facă așa cum e bine și eficient, să se ajungă deci la o stare de mobilizare, de ecumenicitate națională rusă totală față de acest proiect, integrând în un același elan profund și sfânt întoarcerea națiunii întregi la sentimentul anterior, precum și la canonizarea lor regulamentară de către Biserica Ortodoxă din Rusia, și, eventual, de către Biserica de la Roma, de asemenea. Deoarece trebuie ca umbrele chinuite ale Romanovilor să accepte caritabil să își însușească astfel imensa probă de sânge vărsat și de suferințe a poporului rus prins în capcana comunismului, și ca poporul rus să se identifice în mod conștient – așa cum s-a făcut de altfel, cu zecile de milioane de victime inocente, ruse sau altele, stând mărturie, în tăcere, în această privință – cu supliciul final, metafizic, metasimbolic, liturgic sau cosmic semnificat al Romanovilor înșiși, și ca cele două holocausturi să fie astfel oferite, împreună, lui Dumnezeu, pentru răscumpărarea și transfigurarea, înălțarea și exaltările divine, pentru integrarea lor plină de dragoste și taborică în Muntele Suferințelor, în acest Carmel Negru ridicat de comunism în scopuri în cele din urmă întoarse împotriva lui însuși, pierzând, astfel, în ultimă instanță, prin foarte secreta dialectică nocturnă a Divinei Providențe în acțiune, care veghează mereu.

Pe de altă parte, la nivel sideral, unde nu mai apar și nu acționează decât inter-semnele produse de divinitate însăși, o înaltă procedură ritualică rămânea încă de îndeplinit: să se înlocuiască, pe turnul Kremlinului, ”steaua roșie” a lui V.I. Lenin cu o reprezentare a Înălțării Maicii Domnului. Sfântul Maximilien Kolbe nu prezisese, oare, înainte de ultimul război, că va veni ziua în care figura glorioasă a Preacuratei Maria va ilumina pământul și cerurile din vârful cel mai înalt al Kremlinului?

Or, să nu uităm, Biserica originală din Kremlin, operă a lui Ridolfo Fioravanti, este dedicată Înălțării Maicii Domnului, altfel spus Fecioarei Maria in cœlo assumpta.

Încoronarea marială a Kremlinului valorează infinit mai mult decât un simbol al reîntoarcerii la credința ancestrală a Rusiei ortodoxe, atât de mult timp degradată, pentru că un mister abisal își are aici fundamentele ontologice: pe vecie inexplicabila eliberare a Rusiei de sub comunism, așa cum s-a făcut ea, ca prin vis, într-un mod ireal, n-a fost oare rezultatul unei intervenții directe a Preacuratei Fecioare în istoria actuală a lumii, intervenție anunțată sub jurământ în timpul aparițiilor mariale de la Fatima, în 1917, și care nu avea să se îndeplinească decât sub angajamentul formal de a consacra Rusia în Inima Preacurată a Mariei, consacrare ce se va proclama de către Suveranul Pontif de la Roma, ”în strânsă și profundă comuniune cu dorința tuturor Episcopilor”?

E deci foarte miraculos că eliberarea Rusiei de sub comunism s-a făcut, la puțin timp după proclamarea de către Papa Ioan Paul II a consacrării Rusiei în Inima Preacurată a Mariei, în ciuda și peste orice ar fi putut crede cei ce, în Germania sau Rusia, erau mobilizați în secret în vreo sarcină conspirativă anti-sovietică, și oricare ar fi putut fi pe teren partea acțiunii lor politice în umbră, partea acțiunii lor politice speciale, subterane, miracolul de neconceput al eliberării Rusiei de sub comunism fiind – trebuie să recunoaștem deplin – opera directă și personală a Inimii Preacurate a Mariei, a celei pe care Sfântul Maximilian Kolbe o numea Preacurata.

Încoronarea sau am putea spune chiar încununarea marială a Kremlinului ar deveni, atunci, înainte toate, ca o Acțiune a Harului, gestul charismatic de mulțumire a Rusiei față de divinitatea eliberatoare, de Inima ei Preacurată.

Astfel, dezvoltările prezente și viitoare ale simbolului încoronării mariale a Kremlinului, prezise vizionar și anunțate de Sfântul Maximilian Kolbe, devin mai importante decât însuși faptul acestui simbol, care se deschide, la ora actuală, sub soarele tainicului plan marial în derulare, ca un mugur care își dezvăluie succesiv taina transformărilor sale implicite, prevăzute, prezente în el înainte de a fi trebuit să se deschidă, și care nu se vor lăsa cunoscute decât desăvârșindu-se la lumina deplină a zilei, în ultima fază a metamorfozei sale.

Înspre ce anume se îndreaptă marele plan salvator al Inimii Preacurate a Mariei, care va fi deznodământul său supraistoric, neașteptat, atunci când va veni ceasul și ținându-se cont de ceea ce s-a făcut până în prezent?

O mărturie ce vine de la actuala putere politică rusă

Cu toate acestea, din rațiuni de conștiință, am ținut în mod egal să cunosc un punct de vedere opus față de al meu în ceea ce privește noul drum pe care Rusia ar trebui, după mine, să se înscrie pentru a-și găsi fără întârziere destinul său ultim revoluționar, european, eurasiatic. Pentru ca ea să poată deveni această ”Nouă Rusie” pe care o așteptăm de atâta timp.

Astfel, împărtășind cuiva elemente din grila noastră de instrucțiuni escatologice revoluționare, care mi se pare că se impun de urgență, cuiva care a deținut recent și mai deține încă foarte înalte funcții politice speciale la Moscova – cuiva ca Oleg Lobov sau Iuri Skokov etc. –, ale cărui convingeri intime, sub acoperirea unor distrageri și precauții de circumstanță, mi s-au părut aproape de ale noastre, m-am ales cu următorul răspuns:

”Nu neg că la un anumit nivel, considerațiile spirituale și religioase, chiar mistice, pe care ni le împărtășiți pot avea importanța lor, fără îndoială, undeva, o importanță mai mult sau mai puțin decisivă, capabilă să schimbe cu totul fața lucrurilor, în prezent și, mai ales, în viitor. Dar nu e mai puțin adevărat că punctul dumneavoastră de vedere – căruia, încă o dată, îi subscriu, personal, fără rezervă, însă doar personal – nu ar avea în nici un caz o utilitate operativă reală, imediată, în Rusia de azi. Problemele ultra-vitale ale Rusiei sunt la ora actuală – și vor fi din ce în ce mai mult, și pentru încă foarte mult timp – probleme de ordin exclusiv material, probleme economice și sociale de o gravitate în privința căreia nimeni în Occident nu poate să aibă în prezent nici cea mai mică idee. Banda de trădători și de cretini degenerați care sunt însărcinați să conducă procesul revoluționar al ieșirii – al smulgerii – Rusiei din comunism ne-a adus, în trei ani, la capătul unei catastrofe fără vreun precedent cunoscut sau pur și simplu de neimaginat, o catastrofă poate deja iremediabilă, închisă în ea însăși și putând de acum înainte să meargă până la forme de demență, de sinucidere colectivă și întru totul dispusă să atragă lumea întreagă în teribilul vârtej apocaliptic a ultimelor sale spasme. Dotarea nucleară originală a Rusiei – a Uniunii Sovietice – rămâne în principiu la fel de operativă, dar și mai mult mai puțin intactă, să nu uităm nici o clipă acest lucru. Vă spun toate acestea ca să știți – și ca să știți, mai cu seamă, din partea mea -, ca să nu puteți pretinde ulterior că nu ați fost avertizați când încă mai era timp să reacționați, să preveniți lucruri de neconceput. Un ajutor material – financiar, economic, industrial, de încadrare și educație, de progres tehnologic și cultural – susținut, masiv, strategic concertat, planificat pe ani de zile, pe suport operativ, o prezență reală, cu dimensiuni potrivite, așa ca aceea a cărei miză fusese preconizată de președintele Richard Nixon, ar fi putut salva încă ființa, dar eu cred – ne temem foarte mult – că de acum înainte ar fi prea târziu pentru așa ceva. În această situație, a vorbi de neutralizarea ca prin magie a mumiei lui Lenin prin grija lui Dalai-Lama, de canonizarea ultimilor Romanovi masacrați în 1918, de încoronarea Kremlinului printr-o statuie votivă a Înălțării Maicii Domnului, relevă – și îmi pare rău să o spun atât de deschis – nu știu ce formă halucinantă de provocare care, în cel mai bun caz nu va interesa – sau chiar mobiliza – decât grupuri marginale sau facțiuni elitiste revoluționare de genul celor care sunt pe cale să se constituie în prezent în jurul unor personalități de influență occidentală specială, precum Aleksandr Dughin și unii din tovarășii lui de luptă apropiați. Suntem deci încă departe, foarte departe, de ceea ce numiți dvs. ”stare de ecumenicitate interioară” a popoarelor din Rusia. Dar, cine știe, eu însumi până la urmă pot să mă înșel tragic în analiza situației. În punctul la care am ajuns, în această stare de disperare absolută, fără nici o urmă de indulgență, totul devine – totul redevine – brusc posibil, și mai ales imposibil: va trebui să vedem la fața locului, în circumstanțe reale, să mergem ca somnambulii înainte, fără a mai ține cont de nimic. Nu mai știu, chiar  nu știu. În cele din urmă, și eu știu la fel de bine ca dumneavoastră: spiritualul determină materialului, nivelul superior – pe cel inferior, și nu invers. Dar, pe de altă parte, nu aveți nici un fel de idee despre ceea ce înseamnă, vreau să spun ce înseamnă în fapte, situația prezentă a Rusiei, actuala decădere socială a poporului rus, epuizarea, din ce în ce mai ireversibilă, a propriei sale conștiințe, a rușinii și disperării sale, a neputinței și stării sale de destrămare interioară.

Dar și din această cauză, așa cum vă încumetați să prevedeți, în prezent o răsturnare a devenit, în mod miraculos, posibilă. Și chiar, cum să spunem, ”o Mare Răsturnare”. Să așteptăm, să facem ce se mai poate face și, în orice caz, clarificările dumneavoastră, mărturisesc cu toată sinceritatea, sunt pentru noi cu adevărat prețioase. Salvați-ne, vă spun, pentru ca și noi, la rândul nostru, să vă putem salva. Între Europa și Rusia există, de acum înainte, în mod secret, o comunitate de destin absolut tragică. E sinucidere curată să ignori acest lucru”.

 

Or, câteva zile mai târziu vorbeam, în prezența lui Robert Steuckers și Christopher Gérard, cu Aleksandr Dughin, despre obligația inspirată din încoronarea simbolică a Kremlinului printr-o reprezentare a Înălțării Maicii Domnului, cerându-i chiar să ia asupră-și faptul de a recurge la dialectica aventuroasă a faptului împlinit, instalând, cu ajutorul sprijinului de care beneficia în interiorul actualului dispozitiv de securitate al Kremlinului, o statuie a Înălțării Maicii Domnului, înlocuind astfel ”steaua roșie” a comunismului pe turnurile acestuia.

Cred că doar cu dificultate se poate concepe o identitate de opinii mai bine orchestrată decât cea a pozițiilor lui Aleksandr Dughin și ale apropiaților săi și a propriilor noastre poziții metaistorice de ansamblu, la toate nivelurile și cu privire la toate subiectele și luptele noastre actuale, și mai ales cu privire la orientările politice directe ale acțiunii noastre comune la scara marelui continent, acțiune deja în curs, ce ține de ”linia eurasiatică” și de finalul prevăzut al acesteia, adică de proiectul nostru al ”Imperiului Eurasiatic al Sfârșitului”.

Or, reticențele arătate de Aleksandr Dughin cu privire la ”Actul Spiritual Ultim” – încoronarea Kremlinului cu Înălțarea Maicii Domnului – mi se păreau, dintr-o dată, izvorâte mai ales din înrădăcinarea în convingerile ortodoxe ancestrale, imobilizate de însăși greutatea supraviețuirii lor actuale, de schimbările de situație în curs, de întoarcerea ortodoxiei ruse la putere și poate de unele tentative de intervenție catolică la fața locului. Deoarece, din ce se pare, Roma nu înțelege deloc să adopte o atitudine de pasivitate față de procesul de trezire ardentă a creștinismului în Rusia.

De asemenea, obstacolele mai mult sau mai puțin mărturisite de Aleksandr Dughin cu privire la viziunea Sfântului Maximilian Kolbe și realizarea sa în fapt devenită urgentă, capitală, nu privesc întru nimic afirmarea principiului celui mai mare război spiritual pe care îl purtăm, ci implicațiile catolice ale acestei afirmații, și doar pe ele. Deoarece afirmația de principiu, piatra unghiulară a războiului nostru spiritual actual, este chiar cea a ”Actului Spiritual Ultim”, încoronare a Kremlinului prin Înălțarea Maicii Domnului care să înlocuiască ”steaua roșie” a comunismului.

Astfel, vedem bine, confruntarea pe teren – pe teren mai mult decât doctrinal – dintre catolicism și ortodoxie, este cea care va constitui, în anii de tulburare neagră și de amețire care vin, obstacolul insurmontabil în calea realizării unei veritabile politici mari-continentale de integrare europeană totală. Cum să se procedeze, atunci? Nu e loc aici, desigur, pentru a vorbi sau a decide orice cu privire la acest subiect. Dar sunt convins că pe această linie de confruntare, pe această falie tectonică hotărâtoare va trebui să aibă loc veritabilul salt înainte peste hău, pentru ca și unii, și alții să vedem cum putem reveni la viziunea contra-revoluționară a Împăratului Mistic, marele Alexandru I, și a Sfintei Alianțe a celor Trei Imperii Creștine: Imperiul German, Imperiul Austriac și Imperiul Rus. Ceea ce înseamnă a prevedea în cele din urmă integrarea catolicismului și ortodoxiei într-o singură instanță imperială prezentă și mărturie de viață în cadrul unei singure și aceleiași structuri imperiale bisericești. Rezistențele față de acest proiect de reintegrare imperială a unei singure religii continentale, că vin din interiorul catolicismului sau din interiorul ortodoxiei, înțelegem și e și timpul să o zicem, vor trebui să fie sparte cu forța, anihilate. Nu e defel vorba de a mai reveni asupra acestui subiect.

Vom regăsi, astfel, sensul final al definiției lui Mœller van den Bruck, care spunea că ”nu există decât un singur Reich, după cum nu există decât o singură Biserică”.

Aici se vor purta deci marile bătălii viitoare ale Spiritului, bătălii decisive ale Noului Spirit viitor, ale Spiritului Reînnoirii, care va fi deopotrivă Noul Spirit și Spiritul Sfârșitului.

Nu la asta lucrează oare în prezent Papa Ioan Paul II, prin marile sale proiecte de întâlniri și re-începuturi religioase la orizontul ce închide mileniul ce se sfârșește, pe pragul mileniului ce vine?

De asemenea, cele două mari răni deschise ale Sfântului Pontificat al lui Ioan Paul II vor fi fost, pe de o parte, trădarea Episcopilor față de Puterea Romană, această SIDA teologică infiltrată, în cadrul Bisericii, de Conciliul Vatican II, și pozițiile de refuz fără leac pe care ortodoxia le opune abordărilor nupțiale ale Romei.

Nu mai este deci vorba să putem disimula faptul că rezistențele perfide, încrâncenate, fără leac, sumbrele rezistențe – de oriunde ar veni ele – față de reintegrarea Bisericilor europene actuale – catolică și ortodoxă – nu vor fi, în orice caz, decât tot atâtea manifestări ale conspirației puterii întunericului în acțiune, pe cale să se opună singurei forțe de trezire și de prezență carismatică vie care poate opri nesfârșita înaintare a Anti-Regatului ce slujește ”Taina Fărădelegii”.

A lua toate dispozițiile de contra-intervenție necesară pentru a reduce forțele de rezistență și de baraj față de reintegrarea Bisericilor europene actuale constituie misiunea contra-strategică decisivă de pe frontul de eliberare continentală eurasiatică pentru noi ceilalți, ”gardieni ai pragului”.

Samuel Huntington și viziunea de anvergură continentală eurasiatică

Sunt cunoscute tezele principale ale lui Samuel Huntington, la care subscriu substanțial, cu singura diferență că eu aș pune accentul grav nu pe conceptele de cultură și de civilizație, ci pe cel de religie, care este baza acestora.

– ”Șocul civilizațiilor va domina politica mondială. Liniile de fractură dintre civilizații vor fi liniile de front ale viitorului”. Și de asemenea: ”Conflictele dintre civilizații vor constitui ultima fază a evoluției conflictelor în lumea modernă”.

– ”Liniile de fractură dintre civilizații înlocuiesc frontierele politice și ideologice ale războiului rece ca surse de crize și de conflicte sângeroase. Războiul rece a început atunci când Cortina de Fier a divizat Europa politic și ideologic. El s-a terminat odată cu ridicarea Cortinei de Fier. Divizarea ideologică a Europei dispărând, divizarea culturală a Europei între creștinătatea occidentală, pe de o parte, și creștinătatea ortodoxă și islam, pe de altă parte, a reapărut. Așa cum a sugerat William Wallace, linia care separă în modul cel mai semnificativ Europa de Est de Europa de Vest ar putea fi foarte bine frontiera orientală a creștinătății occidentale din anul 1500. Această linie trece pe frontierele care separă în prezent Rusia de Finlanda și Statele Baltice, taie Bielorusia și Ucraina, separând Ucraina occidentală, unde catolicii sunt numeroși, de Ucraina orientală ortodoxă, face un ocol pe la vest pentru a separa Transilvania de restul României, apoi traversează Iugoslavia urmând aproape cu exactitate linia care separă astăzi Croația și Slovenia de restul Iugoslaviei. În Balcani, această linie coincide natural cu frontiera istorică dintre imperiul Habsburgilor și Imperiul Otoman”.

Marele plan geopolitic de integrare imperială eurasiatică pe termen scurt, reluarea, deci, și reevaluarea în dimensiunile sale exacerbate, finale, a conceptului de Kontinentalblock definit – revelat – de Karl Haushofer, proiect geopolitic fundamental din care ne facem astăzi însăși baza revoluționară a ”liniei noastre eurasiatice”, care trebuie să ducă la instituirea politico-istorică a ”Imperiului Eurasiatic al Sfârșitului”, întreaga noastră luptă prezentă și viitoare, riscă astfel să eșueze, chiar în interiorul propriei noastre tabere, prin ireductibilitatea actuală dintre pozițiile blocului european catolic și blocului european ortodox: a depăși această ireductibilitate care revine, fatidic, apare, de acum înainte, ca scop revoluționar esențial al întreprinderii imperiale eurasiatice.

Or, lucrurile fiind așa cum sunt pe cale să devină, și, mai ales, ceea ce au devenit deja, doar conceptul fundamental de Imperium mai poate încă să-și asume sarcina acestei depășiri supraistorice: a reveni în urmă până la timpurile în care unitatea imperială romană încă nu cunoscuse separația dintre Vest și Est, Imperium-ul situându-se transcendental deasupra oricărei diviziuni, istorice, religioase sau de alt fel.

Or, astăzi, din nou, conceptul transcendental, supraistoric, al ”Imperiului Eurasiatic al Sfârșitului” depășește, integrează, re-conduce, asumă și exaltă ca într-o asumpțiune toate concepțiile imperiale succesive, de circumstanță, de parcurs separator, înscrise în istorie, între Imperium-ul începutului și Imperium-ul Sfârșitului.

”Nu există decât un singur Reich, după cum nu există decât o singură Biserică”, scria Mœller van den Bruck, și, adăuga el, ”al Treilea Reich va fi veșnic”.

Și nu numai că trebuie să înțelegem că Mœller van den Bruck nu vorbește deloc despre ”al Treilea Reich” în accepția național-socialistă ulterioară, accepțiune trecătoare, alienantă și cu atât mai profetic înrădăcinată în faptul vizionar, cu cât al Treilea Reich hitlerist nu exista încă la momentul la care el scria marele eseu despre al Treilea Reich, dar care, în fapt, în plenitudinea ultimă a exigenței transcendentale și de asumpțiune care îi e proprie, se referă, în realitate, la conceptul imperial final, eshatologic, supraistoric și divin al celui de-al Patrulea Reich, Imperium ce încoronează istoria de după istorie, venirea acelui Millenium Christi: adevăratul al Treilea Reich nu este al Treilea Reich. Al Treilea Reich este al Patrulea Reich.

Astfel a rezultat, la un nivel în aparență de ordin politic și cumva exclusiv politic, de circumstanță, vag simbolic, dar în umbră, că o rezolvare imperială europeană – chiar eurasiatică, în ultimă analiză – devine posibil de conceput, deasupra oricărei frontiere ideologice, religioase sau de alt fel, atunci când, cu ocazia Pactului Germano-Sovietic din 1939-1941, un concept politic superior, implicit eurasiatic, și chiar de dimensiuni imperiale de întindere continentală, reușise să reunească dubla revendicare politică continentală, germană și sovietică, sub egida aceluiași Act Unic.

A venit deci ceasul pentru ca noi ceilalți să nu mai dăm înapoi în fața recunoașterii formale a faptului că conceptul de ”Imperiu Eurasiatic al Sfârșitului” este în mod providențial o încarnare exact a celui de-al Patrulea Reich, acel Imperium transcendental al istoriei de dincolo de istorie, în care confruntarea deschisă pe plan religios între catolicism și ortodoxie își va găsi rezolvarea imperială eurasiatică finală.

Deoarece, dacă nu există nici un Imperiu Nou, Novum Imperium, și cu atât mai puțin un Imperiu al Sfârșitului, Imperium Ultimum, fără o nouă religie imperială, ”Imperiul Eurasiatic al Sfârșitului” va trebui înainte de toate să ajungă la o reînnoire religioasă imperială care să îi fie proprie, angajând din interior depășirea religiilor prezente, iar această reînnoire religioasă imperială a sfârșitului, dincolo de istorie, va trebui să fie confirmată de o nouă intervenție divină în istorie, printr-o nouă încarnare vie și activă a acelui Principium al întregului ciclu revolut care se pregătește să reînceapă.

Fundamentul supraistoric transcendent al oricărui nou Imperium este conținut de fiecare dată în încarnarea istorică nouă a propriului său Principiu. Asta ar putea să însemne că ne îndreptăm, în prezent, către Domnia Sfântului Duh, către încarnarea istorică a lui Paraclet, către instaurarea unei istorii sofianice a lumii la sfârșitul ei, întemeiată, aceasta din urmă, pe eliberarea Sfintei Sofii din Constantinopol, misiune ancestrală a Imperiului Rus, misiune actuală a ”Noii Rusii” care se anunță la orizontul revoluționar al apropiatei noastre istorii viitoare și care, în mod secret, este fără îndoială deja aici.

Marele secret imperial al lui Nicolai II

Pe de altă parte, anumite considerații de ordin politic superior trebuie și ele aduse în discuție, într-un mod ce sfârșește prin a fi întru totul lămuritor, în abordarea profundă pe care trebuie să încercăm a o efectua cu privire la personalitatea până acum indescifrabilă a lui Nicolai II, a cărui identitate profund ascunsă a venit vremea să o dezvăluim, în toate modurile la care nu ne putem aștepta, corespunzând situației sale de ”concept absolut” în continuitatea unei filiații pantocratice, sacre, a unei predestinări originale supraumane, a unei misiuni secrete transcendentale, eshatologice, ce duce dincolo de istorie și care în același timp va antrena în final istoria în întregime, istoria unei lumi ce se apropie de sfârșitul ei, impunându-i astfel ultima sa dimensiune sacrală, de asumpțiune. Deoarece sfârșitul însângerat, esențialmente de sacrificiu, al lui Nicolai II va interpela direct întreaga istorie continentală eurasiatică, căreia îi va imprima marca sa ardentă, cifrul special al trecerii sale. Și a ceea ce mai rămâne. Pentru că ceva va rămâne, ceva care cu fiecare zi ce trece se va apropia mai mult de figura sa nepieritoare, cea a sacrificiului dăruirii de sine.

Marele secret imperial al lui Nicolai II va fi fost, din câte mi se pare, atașamentul său necondiționat față de misiunea continentală eurasiatică a Rusiei, în calitate de pivot și instrument privilegiat al unui plan providențial pre-conceput, a Rusiei în mod euharistic crucificată – oferită, dezmembrată – între Europa și Asia în vremurile anterioare ale separării Europei, închise în sine, și Asiei, scufundate în somnul ei dogmatic, și care, chiar în inima acestei dezmembrări, nu trebuia să înceteze să instaleze – sau să încerce să o facă – integrarea imperială finală a acestor două fețe, fața europeană și fața asiatică, așa cum o dovedește, ermetic, Vulturul Romanovilor – în trupul viu al celui de-al Treilea Termen al Asumpțiunii, Eurasia, ”Marele Continent” ce își acoperă identitatea istorică anterioară și îi urmărește împlinirea în acest ”Imperiu Eurasiatic al Sfârșitului”, care trebuie să constituie încununarea deopotrivă istorică și supraistorică.

Viziunea geopolitică secretă a lui Nicolai II era îndreptată, se știe acum, către Marea Asie și către deschiderea planetară a Oceanului Pacific, orizontul său de interes cuprinzând înaintarea politică din Europa către Iran, Irak, Palestina și întregul Orient Mijlociu, Asia Centrală, Afganistan, India, Tibet, Coreea, Japonia și Insulele din Pacific, și exact prin aceasta Nicolae II mi se pare a fi fost precursorul inspirat, vizionar, al totalității marilor noastre lupte geopolitice de astăzi, care, toate, se referă la stabilirea unei planificări imperiale eurasiatice finale, ce implică o ultimă supraevaluare revoluționară, doctrinală și de pe teren, a concepțiilor stabilite, în același sens, de Karl Haushofer.

”Orice om nepartizan este obligat să recunoască faptul că într-o zi Coreea va fi rusească”, scria Împăratul Germaniei, Wilhelm II, către vărul său, Nicolai II. Wilhelm II, care se considera el însuși ”Împărat al Atlanticului”, îl numea pe Nicolai II ”Împărat al Pacificului”. ”Împărat al Pacificului”, dar în numele Europei, cu toată Europa în spate, ”de la Atlantic la Pacific”.

Serviciile secrete imperiale contra-strategice ale lui Nicolai II împinseseră deja foarte departe cercetările lor de pe teren, nivelul lor de definire în ce privește situația geopolitică de talie continentală eurasiatică în perspectiva ”misiunilor imperiale” ale Rusiei și de investigare conspirativă directă, de jalonare confidențială a spațiului vizat și de stabilire a focarelor de iradiere subversivă de mare anvergură. În 1917, toate planurile erau gata pentru încercuirea Tibetului de către Rusia și preluarea sa sub protectorat imperial rusesc. Trebuie să cădem de acord, domnia lui Nicolai II marcase întoarcerea Rusiei către Asia, către Asia Mysteriosa, efortul mistic al ”Împăratului Pacificului” înspre inima vie a acesteia din urmă impunându-se asupra oricăror altor preocupări profunde ale regimului. Din această perspectivă încă confidențială, dar a cărei contra-iluminare va face să iasă la iveală multe lucruri, multe situații inedite, războiul pe care Rusia tocmai îl pierdea în fața Japoniei – această nuntă de fier și de foc, care continuă subteran – capătă o cu totul altă semnificație, din care orice semnificație negativă dispare. O semnificație de sacrificiu și liturgică, urmând dimensiunea profetică vie, asigurată în și prin sânge, comuniunea celor două părți în joc, partea rusă și partea japoneză, în moarte și prin depășirea morții făcând, în dimensiunea invizibilului, încercarea inițiatică comună ce deschide calea spre o altă stare de comuniune eroică, sanctificantă, imperială în sensul cel mai ontologic al termenului.

O mărturie a lui  Karl Haushofer

 Astfel, Karl Haushofer nu s-a înșelat deloc atunci când, într-un text vizionar de o valoare inestimabilă, ce datează din 1940, text tipărit, dar nedifuzat, intitulat Blocul continental Europa Centrală – Eurasia – Japonia, încerca să stabilească adevăratul sens al ceremoniilor funebre ruso-japoneze care, în perioada de dinainte de războiul dintre anii 1929-1945, celebrau liturgic ridicarea trupurilor combatanților căzuți în cele cinci luni de confruntări ucigașe care au adus față în față în Mongolia forțele de intervenție sovietice și japoneze.

Karl Haushofer: „Atunci, cele două părți combatante au primit în același timp, una de la Moscova, cealaltă de la Tokyo, ordinul de a înceta lupta. Toate acestea s-au petrecut în cadrul unei scene grandioase, în timpul căreia, într-un mod cu adevărat japonez, a fost celebrată o ceremonie mortuară comună pentru sufletele luptătorilor morți pe front în zona contestată anterior; în ciuda caracterului religios al ceremoniei și deși nu i-a fost ușor deloc, din punct de vedere ideologic, generalul sovietic Potapov a asistat la ceremonie cu o ținută perfectă. Aceste festivități, așa cum le organizau japonezii, au o considerabilă importanță psihologică. În fruntea trupelor care, cu steagurile fluturând, înaintează pe terenul unde se află altarul, un general în vârstă se îndreaptă spre altarul morților. Orice japonez este ferm convins că sufletele războinicilor morți sunt cu adevărat prezente în jurul acelui altar pentru a asculta mesajul împăratului.

Faptul de a fi asistat într-o manieră impecabilă la această foarte lungă ceremonie constituie o mărturie care onorează remarcabila capacitate de adaptare a generalului sovietic și a ofițerilor săi. Și deoarece este exclus să te întorci cu spatele la sufletele celor morți, toți participanții la ceremonie au trebuit să parcurgă, cu fața întoarsă către altar, o lungă distanță mergând înapoi. Ar fi un sacrilegiu să te întorci cu spatele la spiritele înaintașilor, despre care se crede că sunt prezenți. Această ceremonie, pătrunsă de o religiozitate absolută, reprezintă din punctul de vedere al psihologiei popoarelor ceva foarte interesant și convingător; ea i-a impresionat profund pe cei care, bogați în experiențe nenumărate culese din lumea întreagă, erau autorizați să asiste la o astfel de ceremonie și care își puteau zice: iată un popor întreg care crede cu tărie în migrația sufletelor. El crede că omul, în scurta sa existență terestră, prin acțiuni pline de merite în folosul patriei, poate dobândi un loc cât mai înalt în lumea de dincolo, și că, în caz de slăbiciune, poate să cadă. Sentimentul că, exceptând câțiva liber-cugetători care tind să-și ascundă impresiile personale, un popor întreg este animat cu ardoare de această convingere, dă acestui popor o forță, o coeziune și o înclinație către sacrificiu enormă.”

Ultimul cuvânt, ”apariția salvatorului din urmă”

 Soarta Europei și soarta actuală a lumii depind de Rusia, de redresarea finală a Rusiei. O redresare care are sensul și importanța unei veritabile renașteri, a unei reîntoarceri la ființa sa anterioară, la predestinarea sa originală, la misiunea imperială eshatologică ultimă, care poate astfel să dea impulsul decisiv mișcării revoluționare a integrării politico-istorice totale a Europei de întindere continentală eurasiatică. Mișcare revoluționară care doar ea va fi capabilă să schimbe, astăzi, fața lumii, să oprească mersul înainte al istoriei mondiale către criza finală, ireversibilă, către dezumanizarea totală și dictatura totalitară a neființei, către Anti-Imperiul Sfârșitului, atunci când va fi chemată să se manifeste atotputernicia ”Tainei Fărădelegii”.

Am văzut care este mănunchiul de condiții necesare redresării salvatoare a Rusiei. Dar nu am vorbit încă de cea mai importantă dintre ele, de care depinde tot restul, adică apariția ”omului celui mai mare destin”, a ”salvatorului de sfârșit”. Deoarece exact ”apariția” acestuia va însemna acceptarea Divinei Providențe cu privire la redresarea abisală a Rusiei și cu privire la misiunea salvatoare finală cu care va fi astfel însărcinată.

Astfel, ”apariția salvatorului final” va vesti că va fi sosit ceasul, că răsturnarea situației actuale este deja pe cale să aibă loc. Fiindcă asta va începe mai întâi în taină, pentru ca apoi să iasă la lumină.

 

Traducere de Ruxandra Iordache

 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest