Semnificația supraistorică a masacrării ultimilor Romanovi (1)

jean-parvulesco

100 de ani de la căderea Rusiei: miza și efectul Revoluției din Octombrie

Anul acesta se fac exact 100 de ani de la evenimentele de o gravitate fără precedent în istorie – răsturnarea puterii de stat și lichidarea Imperiului Rus, urmate de instaurarea regimului comunist. Ca impact catastrofal asupra destinelor umanității, doar așa-zisa Revoluție Franceză, fatidicul an 1789, ar putea să se înscrie pe aceeași logică malefică. La un secol distanță de la acea prăbușire abisală, înțelegerea rupturii ontologice de atunci, a dimensiunii ei mistice, spirituale, geopolitice și antropologice încă e departe de a fi una profundă și completă. Deși, evident, orice efort de pătrundere adâncă în semnificația specială  a acelei fracturi existențiale va rămâne oricum incomplet, cuprinderea exhaustivă a acesteia depășind condiția umană. Și totuși, apropierea de adevăr, investigarea, intuirea și definirea cauzelor primare, ce au determinat înlănțuirea evenimentelor declanșate de anul 1917, reprezintă o necesitate firească și chiar un comandament major pentru cei care își asumă vocația luptei cu forțele întunericului.

 Jean Parvulesco, mistic, geopolitician, filosof, scriitor, dar mai întâi de toate un mare vizionar, acest francez de origine română, acest mare disident de la Paris, a produs o operă de o splendoare enigmatică cu totul specială. Am apelat la opera lui acum, tocmai pentru că ni s-a părut extrem de oportun să aducem în atenția cititorului un capitol din cartea lui, ”Vladimir Putin și Imperiul Eurasiatic”, în curs de apariție în limba română (sperăm, în scurt timp, să putem contribui și la reeditarea acestei lucrări în originalul francez și în traducere rusă), capitol intitulat ”Semnificația supraistorică a masacrării ultimilor Romanovi”. Acest capitol reproduce textul conferinței ținute de Jean Parvulesco în fața ”cercului intern” al Societății Filosofice Jean Parvulesco, la Neuilly, pe 20 decembrie 1994.

Așadar, acest text apare concomitent Moscova (datorită Profesorului Aleksandr Dughin) pe www.geopolitica.ru, la București (datorită lui Cristi Pantelimon) pe www.estica.eu și la Chișinău pe www.flux.md, respectiv, în rusă și română. Mulțumesc prietenilor mei pentru colaborarea la acest proiect media, menit să verse lumină supra anului 1917. Am inițiat publicarea acestui text pornind de la convingerea că fără înțelegerea sensurilor profunde ale acelei revoluții deopotrivă apostatice și regicide, șansa descifrării realității de azi este minimă. Fiecare dintre cele zece fragmente va fi numerotat pentru a înlesni cititorului posibilitatea de a urmări integral conținutul lucrării.

 Iurie Roșca (Moldova)

 

Forțe misterioase te conduc, pe tine și poporul tău, către o inevitabilă pierzanie.

 Marele cneaz Aleksandr Mihailovici,

într-o scrisoare din 1917 către Împăratul Nicolai al II-lea

 

Istoria și conceptul de iraționalitate dogmatică

Istoria e de nepătruns, și, paradoxal, nu devine transparentă, luminoasă, decât în momentul final în care iraționalitatea sa dogmatică atinge paroxismul misterului, al impenetrabilității, în care puterile supra-istorice despre care se știe că sunt în afara oricărei  așteptări, ”eterne”, care o conduc ocult, se lasă surprinse în goliciunea lor, se arată pasager în interiorul devenirii sale, devenire chinuită pe care ele o exaltă, atunci, și pe care o orbesc devastând-o pe termen scurt, provocându-i distrugeri iremediabile. Există un imens soare interior al istoriei, a cărui apropiere este deopotrivă divinizantă și funestă, calcinantă, mereu stranie, dacă nu și dușmănoasă pentru plajele liniștite ale rațiunii, considerată discursivă și care, în fapt, nu este nimic altceva decât o diversiune acceptabilă față de direcțiile abisale ale iraționalității dogmatice ce își urmează propriile planuri, de neconceput la scară umană.

Ce se poate înțelege, în prezent, din ciclonul de lumină arzătoare ce fusese aventura transcontinentală a lui Alexandru cel Mare și din faptul absolut de neînțeles că mormântul său ciclopian a putut dispărea fără urmă? Cum să admitem, de asemenea, că odată cu apariția fulgurantă a lui Frederic II Hohenstaufen a avut loc, pentru o ultimă oară, în zorii timpurilor prezente, încarnarea imperială declarată, vizibilă și acceptată de toți, evidentă, a principiului divin de Imperium, de Zeu al Soarelui, Sol Invictus imediat prezent în istorie? Iar dispariția, în subteranele unei anume istorii oculte, a sângelui Merovingienilor anihilați,  făcuți una cu neantul? Și miraculoasa dispariție a lui Ludovic XVII din Templu, ieșit din istorie așa cum ai intra într-un zid care se întredeschide pentru a te primi în el? Și ascensiunea lui Adolf Hitler la puterea totală, supra-istorică, plecând de la nimic, și, ambele onirice, atât crearea celui de-al Treilea Reich, dar și dispariția acestuia în flăcările acelui Götterdämmerung final, în iraționalitatea dogmatică, ce se ridică până la vârfurile ultime ale istoriei, în timp ce istoria însăși părea să se întrerupă, dacă nu chiar să ia sfârșit în tenebrele anti-istoriei? Căci totul e mister ce acționează în tenebre, în ”marea istorie” totul este iraționalitate dogmatică în acțiune.

Iar sângeroasa expulsie în afara temporalității istorice a dinastiei imperiale foarte creștine a Romanovilor nu va scăpa nici ea regulii misterului iraționalității dogmatice ce se infiltrează în cursul vizibil al ”marii istorii”. Dimpotrivă.

”Noi veghem cu seninătate la destinele Imperiului Nostru, care de acum înainte nu vor fi dezbătute decât între Dumnezeu și noi”, declara Împăratul Alexandr III – Mirotvorets, (Pacificatorul) – cu ocazia venirii sale la putere ca urmare a asasinării teroriste a tatălui său, Împăratul Alexandru II – Osvoboditel, (Liberatorul) – ale cărui foarte suspecte înclinații democratice l-au făcut să sfârșească, cum s-a văzut, într-o orgie de sânge și de violență subalternă, manipulantă, manipulată. Mașinăria înalt subversivă destinată, prestabilită lichidării finale a Romanovilor aflați la putere fusese ridicată deja în secolul XVIII: să nu ascundem acest lucru, în umbra puterilor lor mistic inspirate, Madame Krudener și ai săi au putut vedea corect, și foarte profetic, teribilul foc ce se anunța la orizont.

În noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, la Ekaterinburg, în Ural, Împăratul Nicolai II cu întreaga familie erau, la ordinul Moscovei – la ordinul lui V.I. Lenin –, asasinați cu bestialitate de către propriii lor gardieni. Încheiere sângeroasă, dar explicabilă, a Revoluției Comuniste în marș? Iată ce, fără încetare, din toate părțile, s-a voit să credem, cu o încrâncenare din ce în ce mai revelatoare, care, în loc să ascundă, exaltă ceea ce se încearcă a disimula.

Deoarece se face că Împăratul Nicolai II și familia nu au fost masacrați cu titlu de episod cumva în mod necesar previzibil, fatidic, al Revoluției Comuniste aflate la momentul său intern cel mai critic, cel mai paroxistic, și că, din contra, Revoluția Comunistă este cea care – cu toate socotelile făcute, în umbră, de acel ceva ce nu poate fi spus – ar trebui să fie privită, astăzi, ca un episod din bătălia începută subversiv, din secolul XVIII, împotriva Romanovilor și împotriva statelor statornicite istoric pe ideea imperială și regală în Europa, o idee fundamental hristologică.

Etajările interne ale ”cotiturii speciale”

În al său Jurnal din exil, Lev Troțki scria: ”Nu era doar urgent, ci și necesar să se ia decizia uciderii familiei țarului. Severitatea acestei justiții sumare arăta lumii că noi vom continua lupta fără răgaz și nimic nu ne va opri. Trebuia să îi executăm pe țar și pe ai lui pentru a îngrozi, a umple de oroare și pentru a descuraja dușmanul, dar și pentru a ne zdruncina propriile trupe și pentru a le arăta că nu mai există cale înapoi și că înainte se afla victoria totală sau distrugerea totală”. Dar sunt adevărate toate acestea? Așa s-au petrecut lucrurile? Nu. Nu e deloc adevărat, și lucrurile nu s-au produs deloc așa, în realitate. Astăzi, după prăbușirea internă a Uniunii Sovietice și a celor șaptezeci de ani de comunism în Rusia și în lume, această schimbare de perspectivă furnizează în sfârșit cheile pentru a înțelege, profund și decisiv, procesul. Procesul început deja de așa-zisa Revoluție Franceză, care avea să ducă, după Primul Război Mondial, la dezmembrarea ultimelor trei imperii creștine din Europa: Imperiul German, Imperiul Austriac și Imperiul Rus. Căci trebuia, cu orice preț, ca istoria mondială să fie descreștinată, istorie care, în mersul său, ajungea, în acel moment, la pragul în care trebuia să înceteze să mai facă a sa lumină supraistorică a Crucii Biruitoare. Cine, atunci, și de ce? Și, pe de altă parte, cum se face că Imperiul Britanic nu a fost și el luat de aceeași furtună ”specială”? În afară de faptul că ceasul pentru lichidarea Imperiului Britanic, în prezent, nu va întârzia să sune, trebuie să spunem și că ”furtuna specială” care trebuia să dea jos regalitățile europene de drept divin – în ansamblul lor, moștenitoare ale Imperiului Roman prin intermediul Sfântului Imperiu Romano-German – Imperiul Britanic, precum și regalitatea britanică pervertită, răsucită, total alienată, fuseseră însărcinate cu o misiune foarte specială: o misiune de înaltă trădare și de crimă, de subversiune și de sperjur, al cărei preț îl vor plăti și acum și atunci când va fi venit ceasul, la fel cum vor plăti și pentru înfricoșătoarele interese aferente, oculte, infernal de confidențiale. Ce misiune?

Nici unul dintre ai noștri, nici unul din cei care erau angajați în tabăra opusă celei a ”Tainei Fărădelegii” nu poate ignora care va fi fost jocul infernal de la Curtea Sfântului Iacob în declanșarea așa-numitei Revoluții Franceze și în lichidarea în oprobiu suprem și în sânge a Bourbonilor din Franța, ale căror ultime zvâcniri Londra s-a prefăcut așa de bine – a se înțelege așa rău – că le susține, cu unicul scop de a le împinge mai ușor în tenebrele amețitoare care îi cuprinseseră deja.

La fel cum responsabilitatea de fapt, directă și totală, decisivă, a masacrului asupra ultimilor Romanovi îi revine gunoiului liberal David Lloyd George (1863-1944), artizan, de asemenea, al infernalei capcane care a fost Tratatul de la Versailles, David Lloyd George care a sfârșit prin a relua – anula – dreptul de azil politic acordat – de formă – Romanovilor, azil politic negociat de Kerenski și care le-ar fi adus victimelor masacrului de la Ekaterinburg plecarea din Rusia Comunistă libertatea, viața. Totul se leagă. Deputatul Ramsay McDonald, alt gunoi, nu și-a permis oare să îl trateze în public pe Împăratul Nicolai II drept ”creatură mânjită de sânge” și chiar drept ”criminal de drept comun”?

De la bătălia de la Naseby și venirea la putere în mod subversiv criminală, în urma asasinării regelui Charles I (1649), putere criminală ilustrată la acel moment de Oliver Cromwell (1599-1658), Marea Britanie nu este, în realitate, nimic altceva decât propriul său cadavru, cadavru în viață, pe jumătate viu și care supraviețuiește, dar care nu trăiește, cadavru care mormăie fără sens în slujba puterilor pierzaniei, care au ales să-și instaleze aici baza lor ocultă de acțiune, și care, fără încetare, intervin pentru a suprima în fașă orice veleitate de trezire, de eliberare spirituală și națională britanică pe plan intern, așa cum s-a văzut asta cu sordidul nod de conjurații care l-a forțat pe regele Eduard VI să abdice în 1936, și, astăzi încă, cu împotrivirea din ce în ce mai intensă față de urcarea pe tron a Prințului Charles.

Extincția familiei Romanovilor corespundea unui ”obiectiv precis” 

După șaptezeci de ani de teroare comunistă în interior și de război politic revoluționar fără răgaz în exterior, după prăbușirea neașteptată – și aceasta foarte misterioasă – a Uniunii Sovietice și a conspirației mondiale permanente a comunismului, faptul că Rusia, în realitatea sa proprie, a rămas aceeași, în termeni de conștiință geopolitică a propriului destin și la nivelul istoriei mondiale în desfășurare, este un fel de miracol, coșmarul comunist apărând de acum înainte ca un episod din ce în ce mai puțin inteligibil, inutil și în mod funciar pervers, ce aparține unui loc de pe cealaltă lume, de dincolo de realitate, de dincolo de istorie, lipsit de orice semnificație inteligibilă în ansamblul istoriei ce se derulează în prezent.

Deoarece geopolitica, proiecție vitală a ființei, va triumfa întotdeauna asupra alienărilor aberante pe care neființa și puterile ei de intervenție, de subversiune activă și secretă încearcă, până la urmă, să le impună istoriei, ”marii istorii”. Istoria se lasă uneori alienată. Geopolitica, niciodată.

Genocidul halucinant al poporului rus, inaugurat și cumva anunțat de masacrarea lui Nicolai II și a familiei sale, devine astfel, în cele din urmă, imensul holocaust sfânt, prin care poporul rus a reușit să conjure forțele haosului și ale neantului, care, venite – chemate, invocate, convocate – din exteriorul Rusiei și deopotrivă din exteriorul acestei lumi, putuseră să instaleze subversiv în sânul său – așa cum se făcuse deja, la un alt nivel, poate, cum tocmai am spus, în Marea Britanie după asasinarea lui Charles I, în secolul XVII – pentru a-l duce spre pierzanie și pentru a face tot ce trebuie pentru ca lumea întreagă să se piardă. Dar planul a eșuat: e ceva mai puternic decât protocolul realizat de instanțele de acțiune subversivă exterioare acestei lumi și istoriei sale, de către artizanii nevăzuți ai acestui plan ascuns, și acum nu va întârzia să vină cel mai mare șoc, și acesta va mătura totul, irevocabil, pentru a se face dreptate și pentru ca ființa și viața să-și recapete drepturile ontologic suverane, așa încât să se poată produce un alt început istoric. Dacă prin Rusia totul era cât pe ce să se piardă, tot prin Rusia totul va fi chemat la o nouă viață după ce tenebrele de acum se vor fi spulberat.

Exact în această perspectivă apocaliptică și justițiară este potrivit să așezăm misterul masacrării comuniste a Împăratului Nicolai II și a celor de un sânge cu el, ultimii din neamul imperial rusesc. Mister? Ce mister? Totul este aparent clar în asta, clare sunt chiar și faptele de acum întru totul cunoscute – sau care au fost în așa fel aranjate încât să fim obligați să le consideram clare – privind masacrul comis în noaptea de 16 spre 17 iulie 1918 în subsolul ”casei cu destinație specială” de la Ekaterinburg. Or, din câte se pare, nimic nu e mai puțin sigur.

Așa că trebuie făcute dezvăluiri, și ele vor fi făcute, cu privire la implicațiile abisale ce clarifică printr-o lumină spectrală, infinit tulburătoare, totalitatea angajamentelor care au condus la realizarea încrâncenată, atentă și concertată, a planurilor de lichidare a familiei imperiale ruse, în ultimul său nucleu regal, dar și până la perpetuarea unor legături de sânge directe sau aparent semnificative. Dezvăluiri destinate să schimbe total unghiul din care trebuie văzute faptele de cruzime ce au însângerat pentru totdeauna – dincolo de spațiu, dincolo de timp – zidurile misterioasei case Ipatiev, la Ekaterinburg.

Pierre Lorrain, în L’assassinat de Nicolas II, Editura Fleuve Noir, Paris, 1994: ”La 18 iulie, a doua zi după drama de la Ekaterinburg, la Alapaievsk, marea ducesă Ella (Elizaveta Feodorovna – n.tr.), sora împărătesei, marele duce Serghei Mihailovici, și prinții Ivan, Constantin și Igor, trei din fiii marelui duce Constantin, au fost asasinați într-un mod oribil, fiind aruncați de vii într-un puț unde au fost aruncate câteva grenade. Nu au murit toți pe loc. Agonia supraviețuitorilor a durat câteva zile.”

Or, așa cum bine spune Pierre Lorrain, exterminarea casei imperiale corespundea unui obiectiv precis.

Înfricoșător semn, casa inginerului Nicolai Ipatiev, la Ekaterinburg, rechiziționată și transformată, la ordinul lui V.I. Lenin, în ”casă cu destinație specială” – și am văzut care era această destinație specială, lichidarea la fața locului, și sfârșitul considerat definitiv, al dinastiei Romanov, prin eliminarea fizică a ultimilor reprezentanți regali – purta același nume, și nu era oare un proiect făcut, în mod secret simbolic, că o altă casă Ipatiev, în 1613, adăpostise nașterea dinastiei Romanov?

Într-adevăr, la Mânăstirea Ipatiev, la Kostroma – oraș așezat în apropiere de confluența dintre Kostroma și Volga – Mihail Feodorovici Romanov a fost uns, în 1613, Împărat al tuturor Rusiilor.

Or, fapt demn de arătat, doar cu cinci ani înainte de evenimentele sângeroase care au avut loc în ”casa cu destinație specială” de la Ekaterinburg, între zidurile casei Ipatiev, n-au participat oare, Împăratul Nicolai II și toată familia imperială, la Mânăstirea Ipatiev, la Kostroma, la ceremoniile solemne dedicate celebrării a trei sute de ani de la nașterea dinastiei Romanov?

Dar lucrurile se precipită. Din Tobolsk, Împăratul Nicolai II și Împărăteasa Alexandra Feodorovna, deja prizonieri, au ajuns la Ekaterinburg, fiind conduși imediat la ”casa cu destinație specială”, la 30 aprilie 1918. O lună mai târziu, veneau aici și țareviciul Alexei, și cele patru mari ducese Olga, Tatiana, Maria și Anastasia în vârstă de douăzeci și doi, douăzeci și unu, nouăsprezece și șaptesprezece ani. Familia imperială era însoțită de doctorul Botkin și de trei persoane de serviciu (Trupp, valet al Împăratului, Demidova, camerista Împărătesei, Haritonov, bucătar).

Prințul Vasili Dolgoruki, adjutantul Împăratului, nu a fost dus la ”casa cu destinație specială”. Separat de grupul familiei imperiale la sosirea în gara din Ekaterinburg, a fost condus de cekistul Grigori Nikulin în afara orașului și ucis cu un glonte slobozit în ceafă. Alte persoane din familia imperială vor fi ulterior lichidate în mod similar.

 

 

Dispozitivul operativ special instalat personal, sub acoperire, de V.I. Lenin, îi integra chiar la Moscova, pe Iacob Sverdlov, Președinte al Comitetului Executiv al Sovietelor și agentul secret de legătură Alexei Akimov, atașat pe lângă V.I. Lenin la Kremlin. La fața locului, la Ekaterinburg, grupul de supraveghere permanentă afectat gărzii familiei imperiale cazate în casa Ipatiev era compus din comisarul militar al Uralului și membru al Prezidiului bolșevic din regiunea Isaia Goloșcekin, alias „Filip”, Iacob Iurovski, șef adjunct al CEKA Ural și comandant al ”casei cu destinație specială”, Piotr Ermakov, comisar militar al orașului Ekaterinburg, precum și cekiștii de bază Mihail Medvedev, Serghei Liuhanov, Grigori Nikulin, Pavel Medvedev și Aleksei Kabanov (acesta din urmă fost gardian apropiat al Împăratului). Alți opt cekiști făceau parte din plutonul de execuție, dintre care șase dezertori străini, așa-numiții ”letoni” (între care, se afirmă persistent, Imre Nagy, viitor prim-ministru al Ungariei comuniste de după războiul din 1945, el însuși fiind executat după revolta anti-sovietică din 1956).

Nouă din victime au fost aruncare într-un puț de mină dezafectat, în locul numit Patru Frați, și apoi, mutilați cu acid, îngropați într-un loc mlăștinos, acoperiți cu traverse de cale ferată. Separați de grup, Țareviciul Alexei și una din marile ducese – fără îndoială, Anastasia – au fost incinerați, iar cenușa le-a fost aruncată în noroi.

A fost, pe de altă parte, cu grijă ascuns faptul că, în noaptea fatală, cele patru ducese au fost, vii fiind, violate de ucigașii lor, și că, odată moarte, rămășițele lor au suferit mutilări specifice. Profanări deosebit de bestiale și foarte savante în același timp, care, dincolo de caracterul lor de obscenitate criminală, aveau și o evidentă dimensiune ritualică ce implica instrucțiuni directe, dacă nu la fața locului, din umbră, de la un responsabil necromantic superior, cu dedublare inumană și în mod sigur antiuman. Nu îndrăznim să ne imaginăm ce s-a petrecut acolo, în fapt, în acea noapte. Redutabile invocații cosmice negre, ale celor ce au venit.

Raportul asupra masacrării familiei imperiale a ajuns la Moscova în seara de 17 iulie, iar V.I. Lenin a fost direct informat, imediat, la Kremlin, în plin Consiliu de Miniștri, pe care l-a întrerupt preț de câteva clipe pentru ca Iacob Sverdlov să poată anunța pe scurt vestea. Apoi, V.I. Lenin a cerut să se reia imediat firul lucrărilor – cu privire la vaccinările în școală în regiunea Moscova – ca și cum vestea despre lichidarea fizică a Împăratului nu însemna nimic, soarta familiei sale rămânând încă ascunsă.

În timp ce, în fapt, pentru V.I. Lenin era vorba de însuși momentul de realizare supremă. Despre marea sa misiune necromantică subterană, despre toată viața sa de Marut, de mort-viu locuit de o entitate ocultă, de acel ceva pentru care el însuși a primit o anume misiune, retras dintre vii, plonjat în misterul seriei de metamorfoze abisale care să-l facă să devină progresiv ceva din ce în ce mai non-uman, o entitate ce își are centrul de gravitate într-o realitate exterioară acestei lumi, direct dependentă de Superiorii Din Afară.

Puterile nocturne, absolut de nemărturisit, interzise oricărei citări discursive, care conduc lumea și istoria prin înlănțuirile neîntrerupte ale super-compensațiilor criminale, din care, în mod misterios, ceva ajunge totuși să transpară la suprafața uneori subțiată a lucrurilor, nu au încetat să facă așa încât întreg oprobiul imensei criminologii comuniste să se concentreze asupra persoanei – asupra personajului – lui I. V. Stalin și doar asupra lui, totul fiind făcut pentru a promova mitologia imbecilă, scabroasă și diversionistă a ”integrității”, a ”purității” revoluționare a lui V.I. Lenin, în timp ce chiar acesta din urmă a constituit – și mai constituie încă, fără îndoială, pentru mult timp – polul infernal suprem al giganticei ascensiuni a tenebrelor în acțiune, ”scoarțe moarte”, qlippoth ce se strecoară în lume prin revoluția comunistă sovietică, prin aparatele sale de subversiune mondială și dublurile lor în dimensiunea invizibilă. Deoarece la acest nivel nimic nu există decât prin dedublarea în invizibil.

Este deci timpul ca V.I. Lenin să fie demascat definitiv ca înalt inițiat a anumitor instanțe negative, fundamental infernale, supra-istorice, non-umane și în mod suprem anti-umane, exterioare acestei lumi, dar îndemnate să acționeze în ea prin grupuri de devianți ontologici, despre care doar P. H. Lovecraft este poate singurul care a dat astăzi o imagine, fie ea prea puțin potrivită, și mai mult decât atât.

Mort-viu, cadavru însuflețit de prezența efectivă în el a unei entități oculte, antiumane, tributară doar demonologiei active, V.I. Lenin a condus prin delegare infernală secretă prăbușirea finală a istoriei occidentale și europene, atacată în măduva ei vie, și aceasta în timpul decadei decisive ce a precedat propria sa moarte prin slăbirea neprevăzută, prematură, a corpului său – a corpului pe care îl avea la dispoziție – și care, în cele din urmă, nu mai era decât un stârv în descompunere, prea solicitat, din interior, de puseurile exorbitante ale forțelor care îl tranzitau.

Un anume Clémenceau Georges, un fel de politician francez, devenise celebru, la timpul său, declarând de la tribuna Palatului Bourbon că Revoluția e un bloc. Or, nu trebuie să răspundem că și Contra-Revoluția e un bloc? Un bloc ce va rămâne în picioare atât timp cât va persista dominația secretă și amenințările permanente ale vastei conspirații revoluționare în acțiune din 1789?

În această privință, să ne amintim că în La cabane dans les vignes, Ernst Jünger relatează că, în ziua atacului Japoniei la Pearl Harbour, Ambasadorul Japoniei la Roma s-a dus special la Prof. Johan von Leers – Johan von Leers, genialul animator al redacției revistei Nordische Welt și al anumitor alte instanțe metapolitice superioare, dar secrete, care se afla atunci la Roma – pentru a-i aduce, personal, ”marea veste”, și găsise, pentru a o face, această formulare absolut fulgurantă: Este revanșa pentru 1789!

Deoarece tot ce facem noi ceilalți, cei ai fidelității, ai continuității contra-revoluționare neîntrerupte, nu este, în realitate, decât revanșa față de 1789. Și tot ceea ce face inamicul ontologic al ceea ce noi nu vrem să înceteze a fi, își găsește modelul ardent și chiar substanța în dezlănțuirile de tenebre sângeroase din 1789.

Astfel, nu e chiar așa surprinzător a dovedi că identitatea procedurilor subversive cele mai criminale și mai ticăloase, proceduri de denigrare mincinoasă, de destituire morală înșelătoare, nerușinată, a victimelor lăsate pradă măcelului revoluționar, înjosirea și injuriile adresate Reginei Maria Antoaneta, reies la suprafață și corespund – practic fiind aceleași, până la reluarea chiar a acelorași expresii, cuvinte murdare și care murdăresc, a aceluiași suflu de demență inferioară, bestială, subumană – celor ce i-au fost aruncate în față împărătesei Alexandra Feodorovna în momentul spectaculoasei sale ucideri, năucitor moment – și mult timp după aceea fără de egal în ce privește degradarea, negarea inconștientă, exaltată și murdară a însăși naturii umane. Putem recunoaște aici semnătura sângeroasă a unei gheare monstruoase, care nu e din această lume.

Și una și alta – Regina Maria-Antoaneta și Împărăteasa Alexandra Feodorovna – fuseseră numite, înainte de toate, ”străina” și ”nemțoaica”, acuzate, și una, și alta, de înaltă trădare, care ar fi niște vândute, acționând subteran în serviciul ”Germaniei”. Folosirea consecventă, încrâncenată, obsesivă a unui proces de supra-culpabilizare de ordin sexual, împinsă din ce în ce mai departe, va merge, în ambele cazuri, până la ultimele josnicii de neexprimat ale oprobiului și ale mizeriei concertate. Regina Maria-Antoaneta a fost acuzată – pe baza unor mărturii false, de care nu ne putem aminti decât cu mare dezgust – că a avut relații sordide cu Delfinul, ea însăși și cumnata ei, împreună, și că l-a îndepărtat de la calea cea bună și că, de mai multe ori, ”l-a masturbat până la epuizare”, iar împărăteasa Alexandra Feodorovna a fost acuzată în aceiași termeni. Tot așa, dacă nu chiar mai mult, s-a spus, prin înscrisuri fabricate și prin mărturii de pe la colțuri că a exercitat aceleași acte criminale și asupra persoanei Țareviciului Alexei, ea însăși, dar și Marile Ducese, și că le-a forțat pe acestea din urmă să se supună la asalturile lui Rasputin. Că ”s-a îmbăiat în sânge proaspăt” însoțită de Virubova, orgii complexe și nebunești, înspăimântătoare, la care Marile Ducese ar fi fost forțate fără încetare să participe. ”Inconștientul popular” s-a dezlănțuit într-adevăr până la demența totală, pentru a completa și chiar ”a justifica” supliciul și violurile, profanările nebunești pe care le-au îndurat Marile Ducese, a căror îngerească frumusețe naturală, a căror fragedă tinerețe, puritate, verticalitate a sufletului și onoare imperială intactă acționau asupra josniciei suboamenilor ca un foc ce îi excita insuportabil, cerând ruperea imediată a tuturor reținerilor, a ultimelor diguri, lăsând cale liberă izbucnirilor, poftelor psiho-patologice celor mai de neconceput, a ultimelor revărsări infernale. În acea noapte a apărut Steaua Roșie.

 

„Venise vremea”

Alcătuit chiar de Badmaiev, horoscopul tibetan al Țareviciului Alexei prefigura un destin cu totul providențial, acesta fiind menit să îndeplinească ceea ce nu reușise Împăratul Alexandru I înaintea lui, o Europă – cea mai Mare Europă – redefinindu-se în mod contra-revoluționar, și prin aceasta fiind capabilă să oprească revărsarea în această lume a metastazelor negative ale Puterii Întunericului și ale vastei conspirații revoluționare care i se supunea. Capabilă, de asemenea, și Rusia, pe atunci în prima linie, să pună pe picioare, să constituie, în termenii unei înalte strategii spirituale, această forță de reținere – Katechon – care, conform Apostolului Neamurilor, rămânea, la sfârșitul veacurilor, singura instanță în stare să oprească, să interzică venirea, emergența istorică directă, nașterea și apariția celui pe care îl numim Antihrist.

Într-un anumit sens, ”venise ceasul”, iar misiunea Țareviciului Alexei era exact cea de a se opune personal apariției, ”venirii” Antihristului. Or, exact asta nu permitea cu nici un preț Puterea Întunericului, exact asta voia să dejoace, cu orice preț. Și asta s-a făcut, V.I. Lenin ducând la bun sfârșit foarte oculta sa misiune necromantică, de a pregăti calea pentru venirea prevăzută a Antihristului ca posibilitate politică reală, pe cale de a se realiza, dacă nu cumva realizată deja.

Înalt Prea Sfințitul Ioan, Episcop de Sankt-Petersburg: Domnul ne-a hărăzit să fim contemporani cu aceste ”vremuri din urmă”. Antihristul, ca posibilitate politică reală în epoca noastră, nu mai ridică nici un dubiu.

Petrecându-se în dimensiunea invizibilă, în afara istoriei vizibile și împotriva ei, ne putem încumeta să abordăm istoria comunismului în Rusia și în lume ca pe o încercare de forță ocultă, în umbra Antihristului însuși, între V.I. Lenin și Țareviciul Alexei, încercare a cărei încheiere finală nu se va vedea decât la mult timp după moartea lor. Or, s-ar părea că atotputernicia lui V.I. Lenin, a revoluției sale în Rusia și proiecției acesteia la scară planetară, a fost obligată de cedeze în fața divinei slăbiciuni a copilului predestinat din Ceruri, în fața figurii supuse unor cazne veșnic încercate a Țareviciului Alexei și că nu Steaua Roșie a triumfat.

Apropo de simbolul apocaliptic al Stelei Roșii, voi reaminti că, spre sfârșitul anului 1918, un grup de mari personalități militare și religioase ruse din tabăra națională anti-bolșevică a constituit un dosar ultra-confidențial, codificat cu titlul convențional Krasnaya Zvezda, care, la început, trebuia să folosească pentru instrucția prevăzută pentru marele proces de trădare națională și crimă de regicid, precum și, mai confidențial, pentru manevre satanice, proces pe care Armatele Albe s-au angajat să îl intenteze, cu ușile închise, după victoria finală, responsabililor vizibili sau ascunși ai evenimentelor sângeroase de la Ekaterinburg, conducătorilor din umbră ai ”Taberei Antihristului”.

Având în vedere, totuși, întorsătura negativă pe care au luat-o evenimentele, dosarul Krasnaya Zvezda a fost încredințat, apoi, gărzii militare de onoare a regelui Alexandr I al Iugoslaviei. După intrarea Wermachtului în Iugoslavia, dosarul Krasnaya Zvezda a fost interceptat de Abwehr în arhivele secrete ale monarhiei, în pivnițele unei mânăstiri din apropiere de Belgrad. Întrebare: din ce motiv de neînțeles – dar, până la urmă, nu chiar atât de neînțeles, acest motiv, cunoscând anumite activități ce țin de înalta trădare de care Abwehr-ul nu a încetat să se facă vinovat în acea vreme – Abwehr-ul din Belgrad nu a transmis mai departe dosarul la Berlin? În 1945, serviciile politico-militare ale lui Tito au fost cele care, la rândul lor, au pus mâna pe acest dosar, într-una din arhivele Abwehrului  din Belgrad, iar zece ani mai târziu, în urma cine știe căror obscure tranzacții sau schimburi, acest dosar iese din nou la suprafață la Foreign Office în Londra, unde s-ar afla și acum, fiind de neatins (deși nu e).

Pe de altă parte, în ce mă privește, am avut parte de prețioase dezvăluiri – dar destul de incomplete, din nefericire – cu privire la dosarul Krasnaya Zvezda, cu ocazia șederii mele la închisoarea politică specială din strada Dalmatinska, la Belgrad, 1948-1949, unde, în celula blindată numărul 15 (și, apoi, 4 și 6), am fost beneficiarul confidențelor unui fost ofițer superior din Abwehr din Belgrad – înainte acesta s-a aflat la post la Paris – închis pentru activitățile sale chiar înainte de sfârșitul războiului și fără îndoială destinat execuției (îmi permit să îi citez numele, von Ditges).

Dezvăluirile cu privire la partea cea mai întunecată, informații la drept vorbind intrinsec de netransmis, și chiar – mai mult – periculos de amintit, cu privire la cealaltă față a conjurației organizate de V.I. Lenin – și, în spatele lui, de apropiatele delegații neomenești ale Entităților Exterioare în acțiune – pentru lichidarea fizică a Romanovilor, acțiunile josnice, cu adevărat înspăimântătoare, asupra Marilor Ducese, precum și extraordinarele complicități occidentale – englezești și franțuzești, mai ales, dar și nemțești, și chiar și altele – în derularea conspirativă a planurilor ce vizau, într-un mod atât de profund depravat, executarea planurilor bolșevice de anihilare a ”obstacolului” reprezentat de Romanov – și de Imperiul Rus – în venirea anunțată a unei lumi și a unei istorii în întregime supuse intervenției directe a ”Tainei Fărădelegii”, toate acestea au fost supuse unei extreme accelerări operative prin însăși prezența predestinată – deja existentă, și gata să se manifeste la momentul potrivit – a Țareviciului Alexei, ”Salvatorul”.

                           Traducere de Ruxandra Iordache

(Va urma)

2 Comentarii

  1. adrian boeru

    Foarte interesant textul!Dar dacă rușii îl vor citi ideologic, cam cum l-a citit Lenin pe Marx, atunci se alege praful și de Pârvulescu. De reținut: iraționalitatea dogmatică(Blaga!)! De văzut ce înseamnă la el ”uman”, față de care este poziționat, evident, ”inumanul”. Tema lui, din acest text, nu e Rusia, ci omul, în ipostaza sa politică și religioasă/creștină. ”Rusia” o folosește pentru că, spre deosebire de 1789, a avut-o sub ochi, dacă putem spune! Mai e o problemă: unde se ”ascunde” la Marx violența pe care Lenin o scoate la lumină!? Funcție de asta, cred, putem înțelege ”umanul” și ”inumanul” sau supraumanul! Citind textul lui Pârvulescu după răspunsurile la cele 10 întrebări ale Dlui.Savin, am simțit pericolul ideologizării, pe care o aminteam mai sus!

    Raspunde
    1. Lucky Luciano

      Daca nu ar fi existat executia Romanovilor, Vladimir Putin si Rusia de azi ar fi avut extraordinar de mari probleme din directia crizelor politice. Imaginati-va ce ar fi insemnat acum pentru Rusia, in acest context geopolitic, o opozitie care sa militeze pentru Monarhie, pentru reinstaurarea Monarhiei. Ar fi fost exact argumentul suprem si chiar instrumentul cel mai potrivit pe care l-ar fi putut folosi si utiliza Occidentul pentru introducerea starii de Anarhie in Federatia Rusa. Executia Romanovilor este elementul care a adus linistea si stabilitatea viitorului indepartat si foarte indepartat al Rusiei. Ce impact social ar fi avut acum urmasii Romanovilor, pretinzand dreptul legitim de a guverna tara, actionand in numele unor mase sociale isterizate si manipulate din Occident? Cum ar fi fost ca acum, nepotii si stranepotii lui Nicolae al II – lea sa apara in public si in mass-media criticand dur regimul lui Vladimir Putin, dandu-i chiar lectii de istorie aplicata printr-un fel de Maidan chiar in Piata Rosie de la Kremlin? Pai uitati-va cum plosnita de Mihai, marele nostru rege, are destui adepti in Romania, pentru ca Securitatea nu si-a facut temele asa cum ar fi trebuit sa si le faca! Ce crede Putin… ca impotriva sangelui albastru al Romanovilor ar fi fost la fel cum a fost impotriva lui Hodorkovsky sa a handicapatului de Navalnii?! Ce aveti mai oamenilor… ati innebunit cu totii?! Bai, daca si Putin a innebunit, inseamna ca nu mai avem nici o sansa. Noi… umanitatea de pe planeta Pamant… nu mai avem nici o sansa. Sa incepem dracului sa ne familiarizam cu Coca Cola, cu McDonalds, cu Hollywood… pentru ce atat spirit anti-american?! Daca s-a ajus pana acolo incat Rusia de azi deplange in mod oficial Romanovii, atunci nu mai are rost… sa ne luam jucariile si sa plecam acasa. Popice, clatite cu unt de arahide… altceva… chestia cu lumea multipolara, cu anti-NATO s-o lasam asa, mai pentru nepoti si stranepoti. Germania e la un pas sa-si traga un glont in cap din cauza Holocaustului, acum si astia de la Moscova, au luat-o cu doliul national pentru Romanovi… cum spuneam… hai mai bine la un hamburger la McDonald’s, o Coca Cola, un film de la Hollywood (preferabil despre Razboiul Rece) si am mai bifat inca o zi a luptei anti-occidentale.

      Raspunde

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest