Secretul degenerării

640px-Karte_Kyffhäuser

Oricine a ajuns să respingă mitul raţionalist al “progresului” şi al interpretării istoriei ca o dezvoltare pozitivă fără întrerupere a umanităţii se va găsi condus în mod gradual către viziunea lumii care era comună tuturor marilor culturi tradiţionale, şi care are în centrul său memoria unui proces de degenerare, de lentă întunecare, sau de cădere a unei lumi anterior mai elevată. Dacă pătrundem mai profund în interiorul acestei noi (şi străvechi) interpretări, vom întâlni probleme variate, dintre care cea mai importantă este secretul degenerării.

În sens literal, această problemă nu este deloc o noutate. Dacă vom contempla vestigiile mărețe ale culturilor cărora adesea nici numele nu le-a ajuns până la noi, dar care par a fi avut, chiar în aspectele lor materiale, o grandoare şi o putere mai mult decât terestre, cu dificultate putem evita să ne punem întrebări asupra morţii culturilor şi să simţim insuficienţa motivelor care sunt, în mod obişnuit, date ca explicaţii.

 

Putem să îi mulţumim contelui de Gobineau pentru cea mai bună şi cea mai cunoscută expunere a acestei probleme şi, de asemenea, pentru o critică magistrală a principalelor ipoteze care o privesc. Soluţia sa, pe baza gândirii rasiale şi a purităţii rasiale, comportă, de asemenea, o mare doză de adevăr, dar ea are nevoie să fie lărgită prin câteva observaţii privind un ordin de lucruri mai înalt. Căci au fost numeroase cazuri când o cultură s-a prăbuşit chiar dacă rasa sa a rămas pură, şi lucrul acesta este în mod particular clar în anumite grupuri care au suferit de o lentă, inexorabilă extincţie, chiar când rămăseseră izolate din punct de vedere rasial, ca nişte insule. Aceste popoare sunt astăzi în aceeaşi formă rasială în care erau cu două secole în urmă, dar este dificil să regăseşti în prezent dispoziţia eroică şi conştiinţa rasială pe care le posedau altădată. Alte mari culturi par pur şi simplu că au rămas încremenite, precum nişte mumii: ele erau, de multă vreme, moarte interior şi era suficientă prin urmare cea mai mică atingere pentru a le dărâma. Acesta a fost, de exemplu, cazul anticului Peru, acest imperiu solar gigantic care a fost anihilat de câţiva aventurieri aparţinând celei mai de jos populaţii a Europei.

Dacă vom considera secretul degenerării dintr-un punct de vedere exclusiv tradiţional, devine încă şi mai dificil a-l clarifica în întregime. Este vorba, în acest caz, de problema împărţirii tuturor culturilor în două tipuri principale. Pe de o parte, există culturile tradiţionale, ale căror principii sunt identice şi imuabile, în ciuda tuturor diferenţelor de suprafaţă. Axa acestor culturi şi vârful ordinii lor ierarhice constau în puteri şi acţiuni metafizice, supraindividuale, care servesc la informarea şi justificarea a tot ceea ce este pur uman, temporal, supus devenirii şi „istoriei”. Pe de altă parte, există „cultura modernă”, care este de-a dreptul antitradiţie şi care se epuizează ea însăşi într-o construcţie de forme pur umane şi terestre şi în dezvoltarea totală a acestora, în căutarea unei vieţi cu totul detaşate de „lumea de dincolo”.

Din punctul de vedere al acesteia din urmă, întreaga istorie este o degenerare, pentru că ea arată declinul universal al primelor culturi de tip tradiţional şi dezvoltarea decisivă şi violentă a unei noi civilizaţii universale de tip „modern”.

O dublă problemă rezultă acum.

În primul rând, cum a fost posibil ca aceasta să poată să apară? Există o eroare logică implicată în toată doctrina evoluţiei: este imposibil ca cel mai înalt să poată proveni din cel mai puţin evoluat şi cel mai mare din cel mai mic. Dar nu există o dificultate similară în soluţia doctrinei involuţiei? Cum este posibil ca cel mai înalt să cadă? Dacă am putea gândi prin simple analogii, ar fi uşor să tratăm această problemă. Un om sănătos se poate îmbolnăvi; un om virtuos poate deveni vicios. Există o lege naturală pe care fiecare o consideră de la sine înţeleasă: că fiecare fiinţă vie începe cu naşterea, creşterea şi puterea, apoi vine bătrâneţea, slăbiciunea şi dezintegrarea. Şi aşa mai departe. Dar aceasta înseamnă doar a face afirmaţii şi nu a explica, chiar dacă recunoaştem că atari analogii sunt efectiv legate de problema pusă aici.

În al doilea rând, problema nu este numai de a explica posibilitatea degenerării unei lumi culturale anume, ci şi posibilitatea ca degenerarea unui ciclu cultural să se poată transmite altor popoare şi să le antreneze în căderea sa. De exemplu, nu avem de explicat numai cum anume vechea realitate occidentală s-a prăbuşit, dar şi să arătăm motivul pentru care a fost posibil ca această cultură „modernă” să cucerească practic întreaga lume şi de ce ea posedă forţa de a deturna atâtea popoare de toate tipurile culturale şi de a domina chiar acolo unde State de forme tradiţionale par a fi vii (e destul să ne reamintim Orientul arian). Din acest punct de vedere nu e de ajuns să spunem că avem de a face cu o cucerire pur materială şi economică. Această privire pare foarte superficială din două motive. În primul rând, o ţară care este cucerită pe plan material suferă, de asemenea, pe termen lung, influenţa de un tip mai elevat, corespunzător tipului cultural al cuceritorului său. Putem afirma, de fapt, că dominaţia sau cucerirea europeană seamănă aproape peste tot seminţele „europenizării”, adică modul de gândire raţionalist, ostil tradiţiei, individualist. În al doilea rând, concepţia tradiţională a culturii şi a Statului este ierarhică, non-dualistă. Susţinătorii săi nu au putut niciodată să subscrie fără rezerve majore principiilor lui „să dăm Cezarului ce-i al Cezarului” şi „Împărăţia Mea nu este din această lume”. Pentru noi, „Tradiţia” este prezenţa victorioasă şi creativă în lume a ceea ce „nu este din această lume”, adică a Spiritului, înţeles ca o putere care este mai tare decât toate puterile pur umane sau materiale.

Este ideea de bază a viziunii vieţii autentic tradiţionale care nu ne permite să vorbim cu dispreţ despre cuceririle pur materiale. Dimpotrivă, cucerirea materială este semnul, dacă nu al unei victorii spirituale, măcar al unei slăbiciuni spirituale sau a unui fel de „recul” în culturile care sunt cucerite şi care îşi pierd independenţa. Peste tot unde Spiritul, considerat ca cea mai mare putere, era realmente prezent, mijloacele – vizibile sau altele – nu au lipsit niciodată pentru a rezista la superioritatea tehnică şi materială a tuturor adversarilor. Dar lucrul acesta nu s-a produs. Trebuie deci să conchidem că degenerarea era ascunsă în spatele faţadei tradiţionale a tuturor popoarelor pe care lumea „modernă” a putut să le cucerească. Occidentul trebuia să fie, deci, cultura în care o criză care era deja universală a căpătat forma sa cea mai violentă. Aici degenerarea a fost echivalentul, ca să spunem aşa, unei lovituri mortale, şi, când a avut loc, lovitura a izbit, mai mult sau mai puţin, şi alte popoare la care involuţia nu „progresase”, desigur, atât de mult, dar a căror tradiţie îşi pierduse deja puterea originară, iar acestea nu au mai fost, prin urmare, capabile să se protejeze de un asalt exterior.

Cu aceste consideraţii, al doilea aspect al problemei noastre este legat de primul. Chestiunea este, mai ales, aceea de a explica semnificaţia şi posibilitatea degenerării fără a face referire la alte circumstanţe.

Pentru aceasta, trebuie să ne clarificăm în legătură cu un lucru: este o eroare să prezumăm că ierarhia lumii tradiţionale se bazează pe o tiranie a claselor superioare. Aceasta este doar o concepţie „modernă”, complet străină modului de gândire tradiţional. Doctrina tradiţională concepea, în fapt, acţiunea spirituală ca „o acţiune fără activitate”; ea vorbea despre „mişcare imobilă”; peste tot ea utiliza simbolismul „polului”, axa inalterabilă în jurul căreia toate mişcările ordonate aveau loc (într-un alt loc, am arătat că aceasta este semnificaţia svasticii, „crucea arctică”); ea sublinia mereu spiritualitatea „olimpiană” şi autoritatea autentică, ca şi modul său de a acţiona direct asupra subordonaţilor săi, nu prin violenţă, ci prin „prezenţă”; finalmente, ea utiliza imaginea magnetului, în care se găseşte cheia problemei noastre, aşa cum vom vedea acum.

Numai astăzi cineva şi-ar putea imagina că autenticii deţinători ai Spiritului, ai Tradiţiei caută oamenii pentru a-i contrânge şi a-i ordona – pe scurt, că ei „conduc” oamenii sau au un interes personal să stabilească şi să menţină aceste relaţii ierarhice în virtutea cărora ei pot să apară într-o manieră vizibilă ca şi conducători. Lucrul acesta ar fi ridicol şi fără sens. Veritabila bază a oricărei ierarhii tradiţionale este mai degrabă recunoaşterea ce vine dinspre clasele de jos. Nu cel mai înalt are nevoie de cel mai de jos, ci invers. Esenţa ierarhiei este că există ceva viu ca o realitate în anumite persoane care, la ceilalţi, este prezent doar sub forma unui ideal, a unei premoniţii, a unui efort neîntrerupt. De aceea, aceştia din urmă sunt fatalmente atraşi de primii şi cea mai de jos condiţie a lor este aceea de subordonare mai puţin faţă de ceva străin, cât faţă de propriul „Eu” veritabil. Aici rezidă secretul, în lumea tradiţională, a oricărei disponibilităţi la sacrificiu, a oricărui eroism, a oricărei loialităţi; şi, pe de altă parte, a prestigiului, a autorităţii şi a puterii calme pe care tiranul cel mai bine înarmat nu ar putea niciodată să o posede.

Cu aceste consideraţii, am ajuns foarte aproape de soluţia nu numai a problemei degenerării, dar şi de aceea a posibilităţii unei anumite căderi particulare. Nu am obosit oare să auzim că succesul oricărei revoluţii indică slăbiciunea şi degenerarea conducătorilor anteriori? O înţelegere de acest tip este foarte parţială. Acesta ar fi într-adevăr cazul dacă nişte câini feroce ar fi legaţi şi apoi brusc dezlegaţi: aceasta ar fi proba că mâinile care ţin lesa au devenit impotente sau slabe. Dar lucrurile se prezintă foarte diferit în structura ierarhiei spirituale, a cărei bază reală am explicat-o mai sus. Această ierarhie degenerează şi poate fi răsturnată doar într-un caz: atunci când individul degenerază, atunci când el îşi foloseşte libertatea sa fundamentală pentru a nega Spiritul, pentru a rupe viaţa sa de orice punct de referinţă mai elevat şi pentru a exista „doar pentru sine”. În cazul acesta contactele sunt fatalmente rupte, tensiunea metafizică, căreia organismul tradiţional îi datorează unitatea, dispare, toate forţele oscilează în mişcarea lor şi finalmente se distrug. Vârfurile, bineînţeles, rămân pure şi inviolabile în înălţimile lor, dar restul, care depindea de ele, devine acum o avalanşă, o masă care şi-a pierdut echilibrul şi care cade, mai întâi imperceptibil, dar cu o mişcare mereu mai accelerată, către adâncuri şi către cele mai joase niveluri ale văilor. Este secretul tuturor degenerărilor şi al tuturor revoluţiilor. Europeanul a omorât mai întâi ierarhia în el însuşi extirpând propriile sale posibilităţi interioare, cărora le corespund bazele ordinii pe care apoi a vrut s-o distrugă în exterior.

Dacă mitologia creştină atribuie Căderea Omului şi Răzvrătirea Îngerilor libertăţii voinţei, faptul acesta înseamnă aproape acelaşi lucru. Aceasta priveşte înspăimântătorul potenţial care stă în om, de a utiliza libertatea pentru a distruge spiritul şi deci pentru a suprima tot ceea ce i-ar putea asigura o valoare supra-naturală. Este o decizie metafizică: fluviul care traversează istoria sub formele cele mai variate ale urii anti-Tradiţie, ale spiritului revoluţionar, individualist şi umanist sau, pentru a rezuma, ale spiritului „modern”. Această decizie este singura cauză pozitivă şi hotărâtoare în secretul degenerării, al distrugerii Tradiţiei.

Dacă înţelegem lucrul acesta, putem eventual să înţelegem sensul acelor legende care vorbesc despre conducători misterioşi care există „mereu” şi nu mor niciodată (umbra Împăratului dormind în pântecele muntelui Kyffhaüser!). Astfel de conducători pot fi redescoperiţi numai dacă ajungem la realizarea spirituală şi dacă deşteptăm în noi înşine o calitate ca un metal care dintr-odată simte „magnetul”, îl găseşte şi se orientează şi se îndreaptă irezistibil către el. Deocamdată, trebuie să ne restrângem la această indicaţie. O explicaţie comprehensibilă a legendelor de acest fel, care ne parvin din sursa ariană cea mai veche, ne-ar duce prea departe. Cu o altă ocazie vom reveni poate la secretul degenerării, la „magia” care este capabilă să restabilească masa căzută, pe vârfurile inalterabile, solitare şi invizibile care sunt încă acolo, în înălţimi.

 

 

Traducere: Vladimir Muscalu

Sursa: http://www.voxnr.com/cc/d_evola_s_eu/EkZFAFklyVogZCQeSF.shtml

1 comentariu

  1. Melania GhemesMelania Ghemes

    Uitativa la Harta Dacilor si harta din zilele noastre .????

    Raspunde

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest