Se vrea divizarea creștinilor și a musulmanilor

islam

Puțină strategie

Nu numai în Siria se fac eforturi de divizare a creștinilor și musulmanilor. Cred, dimpotrivă, că lucrul acesta face parte din strategia pe termen mediu a Statelor Unite.

Din punct de vedere istoric, petrolul este cel care a dus SUA să pună piciorul în Orientul Mijlociu. America a adus mereu un sprijin fără rezerve producătorilor a căror populație era slabă: în absența puterii de a utiliza aceste resurse în beneficiul cetățenilor lor, ei erau obligați în mod natural să le recicleze în sistemul american. Ceilalți erau rivali ce trebuiau distruși.

Pe termen mediu, petrolul din Orientul Mijlociu își va pierde mult din importanța sa, epuizat de teribilul consum al țărilor emergente și înlocuit de gazul de șist și petrolul din rocile bituminoase.

În același timp, creșterea populației planetei și împuținarea resurselor miniere tradiționale riscă să provoace crize tehnologice, economice și financiare, favorizând conflictele generalizate.

În această ipoteză, China ar fi principala amenințare la care Statele Unite vor trebui să facă față.

Dar, pe termen scurt, de aici înainte, principalul adversar al americanilor, care îi jenează în leadershipul lor în lume și le iau o parte a piețelor din sectoarele privilegiate (atomic, apărare, aeronautic și spațial), este Europa.

Cu cât europenii vor avea mai multe dificultăți, cu atât le va merge mai bine americanilor. Și cum Europa adăpostește mai multe zeci de milioane de musulmani, orice conflict care o opune statelor islamice riscă să provoace acasă, pe teritoriul european, tensiuni sociale, generatoare de tulburări sociale, chiar insurecționale.

Afganistanul, Irakul, Libia, Mali, Siria sunt tot atâtea ocazii de a-i asmuți pe creștini asupra musulmanilor, spre marele profit al americanilor.

Revoluțiile „primăverii arabe”, care au adus la putere Frații Musulmani, războiul contra islamiștilor în Mali, alianța cu ei în Libia și în Siria, se înscriu într-un cadru perfect logic, dacă obiectivul aliaților noștri americani este acela de a ostiliza cele două comunități, punându-le una împotriva celeilalte. Dimpotrivă, aceste evenimente ar fi fructul unei atitudini complet inconștiente din partea lor, dacă ar fi altfel.

Istoria ne învață că Statele Unite știu să vadă departe și că niciodată nu sunt inconsecvente. Prin urmare, este clar că un element important al strategiei mondiale americane, din cauza poporului sirian, regrupat în jurul președintelui său, este pe cale să eșueze.

Printre numeroșii conducători care au guvernat Franța de 150 de ani, doar doi merită calificativul de strategi: Jules Ferry și de Gaulle. Toți ceilalți nu s-au interesat decât de problemele domestice ale țării noastre, fără a fi capabili să aibă o influență asupra destinului acesteia.

Primul (Jules Ferry) și-a petrecut jumătate din timp și din energie pentru a-i da Franței un imperiu așa-zis colonial. Cel de-al doilea (de Gaulle), care a moștenit munca primului (în apelul său din 18 iunie, el va spune: „Franța a pierdut o bătălie, dar nu a pierdut războiul. Îi rămâne Imperiul…”) și-a petrecut jumătate din timp și din energie pentru a desface imperiul pe care l-a primit.

Pesimiștii vor spune că +1 adunat cu -1 fac zero, și că nu merită să te ocupi de strategii pentru atât de puțin.

Optimiștii, din care fac și eu parte, le vor răspunde că trebuie să trăiești în vremea ta.

De Gaulle a avut dreptate să decolonizeze (ceea ce nu scuză deloc modul în care i-a tratat pe harki și pe așa-zișii pieds-noirs), fiindcă nu putea face altfel.

De Gaulle era un strateg. El înțelesese alianța tacită care lega SUA de URSS după nașterea acesteia din urmă. El înțelesese de asemenea că această alianță se va rupe după înfrângerea Germaniei (Hrușciov a fost cel care a comis nebunia de a antrena URSS-ul într-o luptă pe viață și pe moarte împotriva americanilor). Dar de Gaulle gândea că această confruntare se va termina în avantajul sovieticilor. El s-a înșelat. Opunându-se americanilor prematur, a pierdut puterea.

După plecarea sa, Franța s-a situat mereu în tabăra atlantistă, fără echivoc. Lucrul acesta a fost legitim, atâta timp cât eram în contextul celui de-al doilea război mondial, și al consecințelor lui.

Dar astăzi suntem în contextul războiului viitor, sau cel puțin al premiselor sale. Și realitatea este că dacă Statele Unite și Franța vor rămâne prieteni „la bine și la greu”, Rusia nu mai este inamicul prioritar care devenise cândva Uniunea Sovietică.

Ostilitatea care separă actualmente aceste două state federale nu mai este strategică, ci numai tactică: a ne apropia de Moscova nu riscă să facă din noi inamici ai americanilor, ci lucrul acesta ne permite să evităm spirala violenței în care SUA sunt pe cale să ne antreneze, în particular prin politica lor în Orientul Mijlociu.

De Gaulle a greșit fiindcă a avut dreptate prea devreme. Dar viziunea sa strategică este astăzi adaptată la situație. În 2013 (data scrierii articolului – n. tr.) și nu în 1968, o alianță cu Rusia devine o necesitate pentru viitorul țării noastre.

 

Traducere Vladimir Muscalu

http://hervelebideau.canalblog.com/archives/2013/09/29/28116152.html

1 comentariu

  1. Moise

    Cand de fapt, Jessus si Mahomed are face un cuplu bum

    Raspunde

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest