Scurtă introducere în Islam

 

Din punct de vedere islamic este vorba de o ‘pogorâre’ (nuzûl) iniţială a Verbului divin (‘Coranul’) asupra unui om, Muhammad ben ‘Abd Allah care devine exemplu al Omului perfect; asemenea ‘pogorâre’, sau ‘Revelaţie’, implică o instaurare a unei Forme tradiţionale (sau ‘Religie’) diferită de cele precedente iar de aici rezultă o serie infinită de consecinţe comportamentale, sociale şi legale, nemaivorbind de tot ceea ce este legat de modalităţile ce au funcţiunea de apropiere de realităţile spirituale.

Trebuie însă să încercăm să dăm măcar o idee despre această Religie, iar pentru aceasta ne vom servi de câteva date tradiţionale islamice pe care le vom lua ca ‘bază’ pentru observaţiile noastre, având avantajul unui punct de vedere ‘intern’ iar în acelaşi timp încercând să fim sintetici şi precişi.

Este însă necesară pentru început dezvoltarea a două consideraţii introductive. Prima are în vedere faptul că Esenţa Islamului este în sine simplă, consistând în Doctrina Unităţii divine (tawhîd), conform căreia tot ceea ce există depinde de un Principiu suprem unic.

A doua consideraţie are în vedere cuvântul islâm în sine, care exprimă, în limba arabă, ‘supunere la Dumnezeu’, fără să caracterizeze un popor particular, nici un Profet sau Trimis divin particular. Acest termen indică deci pe de-o parte, cert, Religia muhammadiană caracterizeazată istoric (Islamul istoric), iar pe de altă parte indică tot ceea ce în istoria sacră a omenirii este caracterizat, cu justeţe, ca ‘supunere la Dumnezeu’ (Islamul etern).

Acestea fiind spuse, se impune menţionarea unui fapt fundamental: Islamul, aşa cum rezultă cu claritate şi din Coran, se înţelege pe sine nu ca invenţia a ceva nou ci ca o nouă propunere conclusivă a unei serii nenumărate de Mesaje divine care au avut ca obiect ‘doctrina Unităţii’ şi care au implicat pentru oameni ‘supunerea la Dumnezeu’.

Acestea fiind spuse, trecem la datele tradiţionale de tipul ‘sintetic’ despre care vorbeam înainte. Primul dintre ele:

Se transmite de la Ibn ‘Umar că Trimisul lui Dumnezeu (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) spuse: “Islam este construit pe cinci [pilaştri]: mărturisirea (şahâda) că nu este divinitate în afara lui Dumnezeu şi că Muhammad este Trimisul lui Dumnezeu; îndeplinirea rugăciunii (as-salât); oferirea daniei [pomenii, n.t] rituale (az-zakât); pelerinajul (al-hajj); postul din luna Ramadan (as-sawm).” (din Sahîh-ul lui Al-Bukhari, Cartea despre credinţă, cap. I, hadith nr.8)

Să studiem acum în detaliu cei cinci ‘pilaştri’:

Şahâda: este ‘polul lor central’, acela de care depind şi din care rezultă ceilalţi patru pilaştri. Aceasta consistă în pronunţarea a două atestări: lâ ilâha illâ Allah (‘Nu este divinitate în afara lui Dumnezeu’) şi Muhammad rasûlû-Llâh (‘Muhammad este Trimisul lui Dumnezeu’). Sensul profund al acestor două ‘mărturisiri’ este legat pe de-o parte de doctrina Unităţii despre care s-a vorbit (tawhîd) şi pe de altă parte de faptul că există un ‘mijlocitor’ (Trimisul) care pune în contact Omul cu Principiul. În virtutea semnificaţiilor verbului şahada (care semnifică ‘a vedea direct’ şi deci ‘a atesta’), se poate spune că şahada este ceva absolut ‘contemplativ’ care porneşte din interioritatea şi din ‘viziunea’ noastră pentru a se transforma în Cuvânt. Aceasta subliniază de asemenea importanţa dzikr-ului, menţionarea (invocarea) Numelui lui Dumnezeu, care în Islam nu este supus niciunei interdicţii sau restricţii şi care este considerat extrem de important şi purtător de binecuvântare.

Salât este ‘rugăciunea‘ care trebuie efectuată de 5 ori pe zi în orare dependente de poziţia soarelui. Acesta consistă într-o serie de acte şi de formulări rituale (bazate pe imitarea Profetului), pe care toţi credincioşi sunt obligaţi să le facă de unii singuri (dacă nu se duc la moschee sau nu urmează totuşi un imam), asumând astfel o funcţie ‘sacerdotală’ faţă de sine-însuşi. Scopul fundamental al rugăciunii este menţinerea vie a legăturii cu Dumnezeu şi se poate afirma că datorită salât-ului viaţa credinciosului este orientată încontinuu   către Dumnezeu.

Zakât este ‘dania rituală’: aceasta consistă în a da săracilor sau celor în nevoie, în fiecare an, 2,5% din bunuri monetare proprii (destinatarul daniei nu este obligat sa mulţumească, zakât-ul fiind ‘dreptul’ său). Din punct de vedere etimologic, termenul zakât este legat de ideea de purificare: se înţelege astfel că, prin acordarea acestor bani, propriile bogăţii vor fi ‘purificate’. Se poate spune în general, că prin zakât mediul economic şi social este elevat astfel la o demnitate religioasă: cine nu îl acordă nu se poate considera musulman în adevăratul sens al cuvântului.

Hajj sau ‘Pelerinajul’, consistă în a merge la Mecca la începutul lunii (lunare) Dhû l-higgia şi de intrare în starea de sacralitate (ihrâm), îmbrăcarea veşmintelor de pelerin, realizarea anumitor rituri, precum ritul de tawaf, înconjurarea Ka’bei, ritul de sa’y, o cursă septuplă între colinele Safâ şi Marwa, prezenţa în ziua a 9-a din lună pe platoul de la ‘Arafa. Apoi, începând cu seara zilei de 9 se începe coborârea către Mecca (ifâda) care comportă şi alte rituri. Simbolismul hajj-ului este unul complex şi pentru faptul că acesta se desfăşoară în jurul a două centre, Ka’ba şi ‘Arafa; foarte pe scurt, se poate spune că acesta reprezintă ‘căutarea lui Dumnezeu’ şi deci necesitatea de a se îndepărta de viaţa obişnuită şi de obiceiuri pentru a căuta Izvorul oricărui bine şi Cunoaşterea metafizică.

Sawm, postul din luna Ramadan: înseamnă a se abţine de la alimente, băuturi şi contacte sexuale, din zorii zilei până la apus, şi aceasta pentru toate cele 30 de zile ale lunii Ramadan. Coranul afirmă cu claritate că prescrierea postului corespunde ordinelor similare primite de la Dumnezeu de comunităţile precedente Islamului; într-adevăr, în ciuda anumitor aparenţe există o mare analogie cu formele de ascetism proprii Religiilor precedente, care sunt, dintr-un anumit punct de vedere, absorbite în interiorul Islamului. Simbolismul postului face referire la conceptia tradiţională (nu doar islamică) a unei diviziuni tripartite a fiinţei umane (Spiritul – sau Duhul, sufletul, corpul): prin post sufletul şi corpul sunt temporar comprimate pentru a permite prevalarea Spiritului. Se înţelege astfel motivul pentru care noapte se poate relua mâncarea: ruptura postului are semnificaţia de reluare a tuturor facultăţilor fiinţei sub autoritatea Spiritului. Nu este întâmplător faptul că este spus că Coranul a fost pogorât tocmai într-o noapte de Ramadan: doar fiinţa recompusă în plenitudinea sa sub autoritatea Spiritului poate să recepteze Verbul divin.

Există însă un alt hadith care poate fi de mare interes pentru înţelegerea Islamului:

Se transmite de la Abû Hurayra: “Într-o zi Profetul (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) era afară cu oamenii când veni la el [un om care se dovedeşte a fi] Gabriel [îngerul, n.t] şi care îl întrebă: ‘Ce este credinţa (al-îmân)?’ El răspunse: ‘Credinta este a crede în Dumnezeu, în îngerii Săi, în întâlnirea cu El, în Trimişii Săi şi credinţa în Înviere [din morti, n.t]. ‘Ce este Islam-ul (al-islâm)?’, îl întrebă încă odată. El spuse: ‘Islamul este a adora pe Dumnezeu fără a-I asocia nimic, a face rugăciunea (salât), a da dania (zakât) obligatorie şi a posti în Ramadan.’ ‘Şi ce anume este perfecţiunea (al-ihsân)?’, continuă el. Profetul îi răspunse: ‘Că tu adori pe Dumnezeu ca şi cum L-ai vedea; iar dacă nu Îl vezi, cu siguranţă El te vede.’ ‘Când va veni Ceasul?’, întrebă în final. Îi răspunse: ‘În legătură cu aceasta cel întrebat nu ştie mai mult decât cel care întreabă. Te voi informa despre semnele sale: va veni atunci când sclava va da naştere stăpânului său şi când obscuri păstori de cămile vor ridica edificii. Aceasta este una dintre cele cinci lucruri pe care doar Dumnezeu le cunoaşte.’ Apoi Profetul (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) recită cuvintele coranice: “Într-adevăr, la Dumnezeu este cunoaşterea Ceasului; [şi El este cel care face să coboare ploaia şi care ştie ceea ce se află în pântecele mamelor. Niciun suflet nu cunoaşte ceea ce va dobândi mâine şi niciun suflet nu ştie pe ce pământ va muri. Cu adevărat Dumnezeu este Ştiutor, bine Informat]” (XXXI, 34)

Omul atunci plecă. Profetul le ordonă: ‘Întorceţi-l înapoi!’, dar aceştia [deşi au încercat] nu au mai văzut pe nimeni. ‘Acesta este Gabriel’, spuse Profetul, ‘şi a venit să înveţe pe oameni Religia lor’.”

(Sahîh al lui Al-Bukhârî, Cartea despre credinţă, cap. XXXVI, hadith nr 50)

Credinţa (îmân) în Islam este ‘o forţă operativă’, elementul interior care vine înainte de operă şi care o implică în mod necesar. În Islam îngerii (malâ’ika) sunt intermediarii şi mesagerii care vin de la Dumnezeu; aceştia pot să se prezinte ca fiinţe umane şi să vorbească şi altor oameni, nu doar Profeţilor.

Este importantă de asemenea referinţa la necesitatea credinţei în ‘Trimişii’ divini (rusul): în Islam trebuie avut credinţă în toţi Trimişii divini şi în toate Cărţile sacre precedente revelate. Consecinţa acestei afirmaţii este enormă deoarece toate Cărtile sacre şi toate revelatiile precedente Islamului sunt concepute ca fiind tot Islam şi deci ca expresii ale Islamului etern despre care am vorbit la început.

Este necesară de asemenea credinţa în Înviere (qiyâma), urmată de Judecata finală: omul este dus înaintea lui Dumnezeu care îl judecă şi poate ajunge în focul infernal sau în Paradis.

S-a mai vorbit deja de termenul islâm, înţeles aici în sensul de “supunere exterioară”. De notat că în alte variante ale hadith-ului acesta este prezent înainte de ‘credinţă’, fiind indicată astfel o dispunere piramidală care merge de la aspectul inferior şi cel mai exterior până la cel superior şi cel mai interior.

Prin ihsân (perfecţiunea, excelenţa) se continuă invitaţia de a căuta o viziune contemplativă a lui Dumnezeu, alta decât perfecţiunea adoraţiei. El face parte dintr-un domeniu pe care îl putem defini cu un termen tehnic precis ca ‘ezoteric’, domeniu în care se caută cunoaşterea divină ‘savurată (asimţită)’ direct. Nu se poate explica cu uşurinţă ceea ce înseamnă acest termen dat fiind că nu există un exemplu analog în Occidentul actual; în greacă, cu termenii ezoteric şi exoteric se indicau aspectul rezervat, discret al anumitor doctrine respectiv cel deschis, accesibil tuturor. Este important de subliniat că acest domeniu a existat dintotdeauna în Islam, nu a fost niciodată exclus, şi că posedă metode şi modalităţi rituale (şi chiar organizaţii) cu totul particulare care decurg de asemenea din învăţătura profetică dar sunt distincte de cele ale Islamului comun.

Partea finală a hadith-ului vorbeşte de concepţiile ‘escatologice’ ale Islamului. Profetul vorbeşte de ‘semnele Ceasului’, şi menţionează două care fac aluzie la subversiunea raporturile sociale normale: acestea (împreună cu altele indicate în hadith-uri diferite) sunt ‘semnele minore’ ale Ceasului final. În schimb printre ‘semnele majore’ sunt domnia Antechristului (Messia mincinos sau daggiâl) care va fi urmat de cea mai mare parte a oamenilor de pe tot globul cu excepţia unui număr foarte mic de credincioşi. În ciuda acestui fapt, acest imperiu, bazat fiind pe iluzie, va fi de scurtă durată şi se va prăbuşi odată cu coborârea din ceruri a lui Iisus Christos (Christos-ul celei de-a doua veniri) care va fi ajutat de Imam-ul musulmanilor (Mahdi).

Cel mai important aspect al acestui hadith este diviziunea tripartită (şi concentrică) a vieţii tradiţionale în interiorul Islamului; cele trei niveluri fiind: acela al supunerii exterioare, al credinţei şi al sfinţeniei. De aici rezultă o puternică ierarhizare: cine urmează doar ‘supunerea exterioară’ nu poate ajunge la autoritatea celui care are cu adevărat ‘credinţă’ iar acesta la rândul lui nu se poate nici măcar compara cu cel care ‘adoră pe Dumnezeu ca şi cum L-ar vedea’.

Dintre aceste trei niveluri, primul, acela al ‘supunerii exterioare’, este dominat de Legea Sacra (şarî’a), ale cărei norme, care cuprind orice aspect al vieţii şi care decurg riguros din diferitele aspecte ale Revelaţiei coranice şi ale vieţii Profetului, au funcţia de a menţine fiinţa umană întotdeauna în condiţia cea mai favorabilă contactului cu Dumnezeu.

Şarî’a ar avea nevoie poate să fie tratată în detaliu într-altă parte: ceea ce trebuie menţionat aici este că aceasta nu vine în opoziţie nici cu ‘credinţa ‘ interioară, nici cu Adevărul absolut (haqîqa) dobândită prin contemplaţie ci constituie tocmai ‘suportul’ fundamental a acestei credinţe şi acestui Adevăr. De aici rezultă că respectul Legii sacre este cerut (şi necesar) şi în celelalte două ‘niveluri’ spirituale despre care se vorbeşte în hadith.

 

*

Hadith-ul următor, care ne relatează un episod fundamental din istoria sacră a Islamului, ne introduce în tematica Revelaţiei coranice:

 

Se transmite că Â’işa, mamă a credincioşilor, a spus: „Înainte ca Trimisul lui Dumnezeu (asupra sa fie rugăciunea și pacea divină) să primească inspirația, i-a fost dată viziunea adevărată [bună] în timpul somnului: și toate viziunile sale erau clare ca zorii zilei. Apoi, i-a fost dat să iubească singurătatea. A început să se retragă în peștera din Hirâ’, unde s-a dedicat ascezei – adică adorației – pentru mai multe nopți la rând, fără a merge la familia sa pentru a se aproviziona; din când în când se întorcea la Khadîgia pentru a se aproviziona pentru o nouă perioadă. A făcut așa până când a primit Adevărul [Haqq, nume a lui Dumnezeu, n.t], pe când era în peștera din Hirâ’. Îngerul a venit la el și i-a spus: ‘Citește !’ (iqra’), „Nu știu să citesc”, a răspuns. „Apoi,” povestește [Profetul], „m-a prins și m-a strâns până ce m-a istovit. Apoi mi-a dat drumul, spunându-mi: ‘Citește!’. Am  răspuns: ‘Nu știu să citesc!’. M-a prins și m-a strâns a doua oară până m-a istovit. Atunci mi-a dat drumul, spunându-mi: ‘Citește!’. Am răspuns din nou: ‘Nu știu să citesc!’ Pentru a treia oară m-a prins și m-a strâns apoi mi-a dat drumul, spunând: “Citește, în Numele Domnului tău care a creat; a creat omul dintr-un cheag de sânge. Citește, căci Domnul tău este cel mai Nobil“(XCVI,1-3). Povestirea ‘Â’ișei continuă: „Trimisul lui Dumnezeu s-a întors cu inspirația primită și cu inima tremurândă. A intrat la [soția sa] Khadîgia bint Khuwaylid și a zis: ‘Învelește-mă, învelește-mă!’. [Aceasta] l-a învelit până când i-a trecut teama. S-a întors către Khadîgia și povestindu-i tot ce s-a întâmplat, i-a zis: ‘M-am temut pentru mine însumi!’. Ea i-a răspuns: ’Nu, pentru Dumnezeu! Niciodată Dumnezeu nu te-a umilit! Tu păstrezi legăturile de rudenie, iei asupra ta poverile, îi miluiești pe cei nevoiași, găzduiești străinii și [în general] îți oferi ajutorul atunci când dificultăți vin de la Adevăr!‘. Apoi, Khadîgia a ieșit cu el și l-a dus la Waraqa ben Nawfal ben Asad ben ‘Abdi l-Uzzâ, fiul unchiului ei după tată care, în perioada pre-islamică, devenise creștin. Waraqa cunoștea scrierea ebraică, din care transcrisese Evangheliile, atât cât Dumnezeu a dorit ca el să transcrie; era foarte bătrân și orbise. Khadîgia i-a spus: „Oh, vărule, ascultă-l pe acest fiu al fratelui tău!”. Waraqa a zis: „Nepot al meu, ce ai văzut?”. Trimisul lui Dumnezeu l-a pus la curent cu ceea ce văzuse, iar Waraqa i-a spus: „Este vorba despre Sfătuitorul de Taină (Confidentul Intim) (an-nâmûs), același pe care Dumnezeu l-a pogorât asupra lui Moise. Oh, dacă aș fi fost tânăr! Oh dacă aș fi în viață când poporul tău te va alunga!”. Trimisul lui Dumnezeu zise: „Așadar, mă vor alunga?”. Waraqa răspunse: „Da. Dar nici un om nu a purtat ceea ce tu porți fără să fie subiect al ostilității. Dacă voi apuca acea zi, te voi ajuta din toate puterile mele”. Nu trecu mult timp după aceea și Waraqa muri iar inspirația se întrerupe”. (Sahih-ul lui Al-Bukhârî, Cartea începutului inspiraţiei, cap. III, hadith nr.3)

Este important de remarcat înainte de toate că un hadith de o asemenea importanţă este transmis de o femeie, A’işa, soţie a Profetului. Aceasta indică fără nicio urmă de îndoială înţelegerea ei profundă a realităţii Profetului. Femeile sunt, conform altei tradiţii (hadith) profetice, ‘surorile adevărate ale oamenilor’ (şaqâ’iqu r-rigiâl): ceea ce îi priveşte pe unii, îi priveşte de asemenea şi pe ceilalţi.

Întorcându-ne la hadith; acesta conţine diferite elemente importante: înainte de toate, la început, A’işa aminteşte că ”Înainte ca Trimisul lui Dumnezeu (asupra sa rugăciunea și pacea divină) să primească inspirația, i-a fost dată viziunea adevărată [bună] în timpul somnului”. Aceasta atrage atenţia asupra faptului că realităţile superioare apar la început în dimensiunea subtilă (sau intermediară, psihică) a fiinţei. A’işa relatează că apoi “i-a fost dat să iubească singurătatea“, astfel că “a început să se retragă în peștera din Hirâ’, unde s-a dedicat ascezei– adică adorației“: este indicată aici necesitatea distanţării de oameni şi de viaţa obişnuită pentru a se putea apropia de Dumnezeu; această distanţare este înţeleasă în Islam ca fiind posibil de realizat chiar în interiorul unei vieţi sociale şi familiale normale, căci este adevărat că Muhammad chiar în perioada retragerii ascetice ce este descrisă în hadith, “se întorcea la Khadîgia” în mod periodic. Vom vedea apoi cum aceasta va corespunde în fapt participării activă a soţiei şi a ambientului familial la dinamica Revelaţiei.

Izolat în peştera de la Hirâ’, Profetul primeşte vizita îngerului care îi poartă începutul Coranului, şi anume versetele ”Citește în Numele Domnului tău care a creat; a creat omul dintr-un cheag de sânge. Citește, căci Domnul tău este cel mai Nobil: El este Cel care învăţat folosirea calamului şi a învăţat omul ceea ce nu ştia”. Primul cuvânt pe care îngerul îl aduce Profetului este imperativul iqra’, ‘Citeşte’ dar şi ‘Recită’: Muhammad nu ştie însă să citească deoarece este iliterat. Tripla strânsoare angelică are funcţiunea de a-l face să înţeleagă imensa putere a acelei Entităţi supreme a cărei Trimis va fi; dar şi că ceea ce se vrea de la el nu este o ştiinţă ‘scriptică’ şi livrească ci mai degrabă se doreşte ca el să ‘recite’ Cuvintele divine, urmând dictarea îngerului.

Rădăcina verbală q-r-‘ de la care derivă iqra’ se traduce prin ‘a citi’, ‘a recita’, dar prima ei semnificaţie este de ‘a aduna ceea ce este împrăştiat’: tema Profetului va fi acela de a acţiona prin intuiţie directă adunând cuvintele de inspiraţie angelică şi traducând Verbul absolut şi itemporal cu care este pus pus în contact într-un limbaj (cu necesitate uman şi contingent) .

Coranul este înţeles, conform expresiei arabe, ca ‘fiind pogorât’ într-un singur moment (în timpul unei nopţi al lunii sacre a postului, luna Ramadan) în cerul cel mai de jos, şi de aici ‘revelat’ de înger Profetului în cursul mai multor ani, începând cu momentul retragerii în peşteră, cum am văzut înainte. În timpul vieţii sale, pe de o parte, Profetul a instruit pe tovarăşii săi să distingă Coranul de restul învăţăturilor sale (transmise în hadith) şi pe de altă parte a împărţit el însuşi ‘versetele’ (ayat, literalmente ‘semne’) şi apoi a regrupat aceste versete în ‘Sure’ cărora le-a stabilit el însuşi titlul (termenul sûra indică o delimitare, precum cea a zidului unei cetăţi). La moartea sa, se poate spune că Textul coranic era deja stabilit.

Aceasta nu ştirbeşte însă nimic din importanţa operei efectuate de al treilea calif ‘bine călăuzit’, ‘Uthman, care de teamă că infinita serie de variante de lectură (care de altminteri se cunosc în detaliu) poate duce la apariţia a diferite versiuni de Coran, a ordonat ca principalii recitatori ai Coranului, încă în viaţă, să pregătească un text unic. Această versiune definitivă, a cărei pregătire survine după mai bine de cincisprezece ani de la moartea Profetului este înţeleasă, din punct de vedere islamic, ca fiind prezidată şi călăuzită de Duhul sfinţeniei[1]. Este copiată în câteva exemplare, trimisă în diferite părţi ale imperiului islamic şi constituie modelul după care sunt copiate apoi toate Coranele; copiile neconforme sunt apoi distruse. De aici trebuie înţeles că Textul Coranic care este astăzi prezent este în substanţa sa absolut conform cu originalul iar afirmaţiile contrare care apar în mod periodic din creionul anumitor orientalişti trebuie reţinute ca nefondate căci ele se bazează în substanţa lor pe o interpretare extrem de răuvoitoare a anumitor alegeri făcute de sfinţii recitatori însărcinaţi de ‘Uthman, care au ales textul adevărat distingându-l de variantele care reprezentau în realitate doar posibilităţi interpretative. Proba corectitudinii lor stă în faptul că din fiecare aceste sute de variante, cum spuneam, a rămas o urmă precisă şi care este cunoscută în totalitate de tovarăşii Profetului, în primul rând, care au transmis-o apoi mai departe până în zilele noastre.

[1] “[…] conform interpretării unanime termenul روح القدس rûhu l-qudus (Duhul Sfinţeniei) indică îngerul Gabriel.[…] entitatea angelică la care se referă este acceaşi care poartă inspiraţia lui Muhammad (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) şi despre care este spus că ar fi “întărit” ‘Îsâ (Iisus) (A se vedea de exemplu atunci când în Coran Allah spune: “Am dat lui ‘Îsâ, fiul lui Mariam dovezi evidente şi l-am întărit cu Duhul sfinţeniei” (II, 87))”. (din Capitolul despre poezia în moschee)

Situaţia Textului sacru în Islam este deci radical diferită de ceea ce se întâmplă în mediul creştin sau ebraic, în ceea ce priveşte discutiile legate de autencitatea sau nu a Textelor; discursul care se aude deseori în Creştinism poate fi comparabil doar cu ceea ce se spune despre hadith, a căror culegere şi formalizare în scris a fost începută la câteva decenii după cea a Coranului iar din această cauză atribuirea lor Profetului este câteodată contestată. Diferenţa faţă de Textele sacre ebraice sau creştine este de asemenea de o altă natură:  Coranul în ediţia sa originală arabă, datorită extremei sale purităţi, este considerat nu o istorie sacră, chiar şi inspirată, ci literalmente ‘Cuvântul lui Dumnezeu’. Acesta, altfel spus, nu ‘vorbeşte de Verbul’ lui Dumnezeu ci este ‘Verbul’, aşadar reprezentarea acestuia directă (şi sacră ‘în literă’) în limbajul uman. De aici provine această extremă sacralitate a copiei arabe a Coranului, carte care nu poate fi atinsă decât în stare de purificare rituală; de aici provine de asemenea caracterul său câteodată dificil (în traducere) al frazei coranice, căci este lăsat în starea sa originară de ‘alocuţiune divină’ care se îndepărtează câteodată de exigenţele umane ale naraţiunii. În definitiv datorită acestui lucru poate fi explicată fascinaţia imensă pe care o exercita această Carte asupra tuturor celor care înţeleg araba dar şi celor care, chiar şi fără să-i cunoască sensul cuvintelor, îi aud recitarea psalmodiată .

Dar să revenim la hadith-ul citat mai sus căci conţine şi alte elemente importante. În primul rând teama Profetului, care cere efectiv să fie ‘acoperit’ cu veşminte şi cuverturi din cauza tremuratului extrem care-l cuprinsese. Profetul este în fapt un om; sau mai bine spus, el este un ‘mediator’ între Dumnezeu şi om, iar dacă o parte din fiinţa sa este în contact cu Dumnezeu (într-atâta încât A’işa, întrebată care era caracterul Profetului, răspunse “caracterul său era Coranul“, adică însuşi Verbul divin), celalaltă parte este absolut umană.

Trebuie subliniată de asemenea figura Khadigiei (prima soţie a Profetului), esenţială în confirmarea inspiraţiei; ea este cea care prezintă pe Profet creştinului Waraqa, figură de înţelept care recunoaşte natura superioară a ceea ce i s-a întâmplat lui Muhammad. În realitate Waraqa nu este singurul creştin care recunoaşte misiunea profetică: cu ani înainte călugărul Nestorie, în regiunea siriană, văzuse în Muhammad semnele profeţiei. Toate acestea mărturisesc o intervenţie decisivă a Creştinismului sapienţial (sau putem să-l numim mai bine ‘ezoteric’, în sensul descris precedent) în favoarea Islamului ce se năştea. Trebuie de asemenea avut în vedere sprijinul dat de Negus abisinianul, suveran creştin care a găzduit o adevărată emigrare a musulmanilor meccani în momentul în care opresiunea idolatrilor împotriva noii Religii se simţea cel mai dur; şi nu în ultimul rând, venirea la Medina a diferitelor delegaţii de Creştini (cu deosebire sirieni şi abisinieni) care au intrat pe urmă în Islam.

*

Cum am vorbit de Coran, nu este posibil să nu cităm cel puţin prima sa Sură (prima nu în ordinea revelaţiei ci în cea a dispoziţiei în Text).

“În Numele lui Dumnezeu, Milosul, Milostivul.

Laudă lui Dumnezeu, Domnul lumilor,

Milosul, Milostivul,

Stăpânul Zilei judecăţii.

Pe Tine te adorăm, Ţie îţi cerem ajutorul.

Călăuzeşte-ne pe Calea cea dreaptă,

Calea celor binecuvântaţi de Tine,

şi nu a celor care Ţi-au provocat mânia

şi nici a celor care rătăcesc.

Amin“

Această Sura, compusă din şapte versuri, este numită ‘Sura Deschizătoare’ (în arabă fâtiha) deoarece ‘deschide’ Coranul. Aceasta este în mod continuu repetată de musulmani, trebuind să fie recitată în timpul fiecărei rugăciuni  şi putând fi astfel considerată ca fiind cea mai importantă rugăciune în Islam.

Este oportun să vorbim pe scurt despre această Sura căci acesta, conform multor exegeţi, reprezintă un rezumat al întregului Coran sau dintr-un alt punct de vedere ‘matricea’ Textului sacru al Islamului; Profetul însuşi desemnând-o ca ‘Mamă a Coranului’.

Primul său verset (“În Numele lui Dumnezeu, Milosul, Milostivul) constituie o formula de binecuvântare (basmala) care serveşte pentru sacralizarea oricărui moment al vieţii: când se mănâncă, bea, se intră sau se iese din casă, se face dragoste, se sacrifică un animal, se urcă într-un mijloc de transport, se începe lucrul, etc. Din aceasta se pot evidenţia două lucruri: pe de-o parte importanţa ‘nominalizării’ lui Dumnezeu, despre care s-a vorbit deja: se spune “În Numele lui Dumnezeu” (şi nu de exemplu ‘În Dumnezeu’ sau ‘Cu Dumnezeu’) căci doar cu ‘nominalizarea’ şi cu Amintirea (dzikr) Numelui lui Dumnezeu se poate actualiza Prezenţa divină. În al doilea rând, trebuie să evidenţiem utilizarea celor două Nume “Milosul” şi “Milostivul”, care sunt apoi repetate în versetul 3: în arabă aceste două Nume (rahmân şi rahîm) derivă amândouă etimologic din ideea de rahma, ‘milă’. Iar primul lucru care reiese din această formulă fundamentală, aşezată la începutul Coranului şi a Surei Deschizătoare (dar şi la începutul tuturor Surelor coranice cu excepţia celei de-a noua), este faptul că tot Textul sacru şi în definitiv, tot Islamul, este bazat pe ‘milă’, ‘mizericordie’; de altfel într-un alt verset, Dumnezeu însuşi spune Profetului Său: “Noi nu te-am trimis decât ca o mizericordie pentru lumi” (Coran, 21, 107).

Al doilea verset al Fâtiha este şi el de mare importanţă: cu cuvintele “laudă lui Dumnezeu” [se poate traduce şi ca: Lauda este a lui Dumnezeu, n.t], cel care recită Sura Deschizătoare, pe de o parte, participă, dacă putem să ne exprimăm astfel, la mişcarea ‘laudei universale’ trimisă fără încetare Principiului suprem, iar pe de altă parte, exprimă cu claritate, dacă dorim să intrăm în profunzimea lucrurilor, faptul că ‘orice’ laudă trecută, prezentă şi viitoare, de oricine ar fi exprimată şi oricare ar fi obiectul ei în aparent, nu este altceva decât o laudă lui “Dumnezeu”. Acesta este definit ca “Stăpân al lumilor” (rabbu l-‘âlamîn), în care Numele divin ar-rabb indică o intervenţie activă a Providenţei şi deci o pogorâre divină în favoarea universului şi a locuitorilor săi.

Cu toate acestea, pentru ca să nu ne încredem excesiv în speranţa reprezentată de Numele divine de mizericordie şi providenţă, Autorul divin al Coranului continuă definindu-Se ca “Stăpân al Zilei judecăţii”: atât în acestă viaţă cât şi în Viaţa de Apoi avem ‘să dăm o socoteală’ şi să fim răsplătiţi pentru ceea ce am făcut, bine sau rău. Deşi în realitate se poate într-un fel sau altul scăpa (în Dumnezeu, în iertarea Sa şi mai cu seamă în cunoaşterea Sa) de această lege implacabilă, ea rămâne totuşi necesară pentru echilibrul universului şi este cerută în definitiv de mizericordia însăşi, care reclamă ca greşeala să fie reparată şi ca vinovatul să primească un tratament conform naturii sale.

După ce se aminteşte şi se laudă Principiul suprem atât în aspectele sale metafizice şi transcendente (ca Allah), cât şi în cele imanente şi complementare cu primele, precum mizericordia şi justiţia, şi după ce ne-am adresat Lui cu persoana a treia (de politeţe), iată că în versetul următor se trece la persoana a doua şi se afirmă “Pe Tine te adorăm, Ţie îţi cerem ajutorul”. Ceea se doreşte a fi aici subliniat este că Principiul despre care vorbim, nu este ceva ascuns sau de neatins: şi deci “Ţie” (şi nu ‘Lui’) ne îndreptăm adoraţia şi opera noastră rituală şi toată existenţa noastră în definitiv, conform cu ceea transmite Profetul, şi la ‘Tine’ căutăm ajutorul în orice situaţie, pentru că cunoaştem capacitatea Ta de a ne susţine şi de a interveni în favoarea noastră.

Cea mai importantă cerere pe care omul o adresează lui Dumnezeu este totuşi cea a ‘rectitudinii’: “Călăuzeşte-ne pe Calea cea dreaptă”. Trebuie considerat că în arabă, ca şi în italiană [sau română, n.t], adjectival ‘drept’ (mustaqîm) indică ideea de verticalitate: deci rectitudinea care se cere nu este doar ceva ‘moral’ ci mai curând o Cale care poartă în înalt, ceva care duce la cunoaşterea lui Dumnezeu. Aceasta, din punct de vedere Islamic, este “Calea celor binecuvântaţi de Tine”, şi anume, cum spun exegeţii acestei ‘Sura’, Calea “Profeţilor, a sfinţilor, a martirilor şi a celor pioşi”: este vorba de o binecuvântare de credinţă şi de cunoaştere divină.

Cei pe care Dumnezeu ‘binecuvânteză’ cu cunoaşterea Sa sunt foarte diferiţi de cei care “Ţi-au provocat mânia” şi cei “care rătăcesc”. Trebuie subliniat în primul rând faptul că aici sunt descrise două grupuri de persoane diferite şi trebuie avut în vedere că cei care doar ‘rătăcesc’ nu sunt consideraţi în acelaşi fel cu cei care “Ţi-au provocat mânia”. Pe de altă parte, expresia “celor care Ţi-au provocat mânia” este destul de semnificativă în subtilitatea sa, dat fiind că nu este spus că este Dumnezeu cel care îi face să provoace mânia: sunt ei înşişi cei care provoacă aceasta iar mânia este consecinţa naturii şi comportamentului lor şi poate fi numită divină doar în sens metaforic.

Aducem aminte că mânia în Islam este întotdeauna o caracteristică secundară a lui Dumnezeu, iar mila, mizericordia, este caracteristica Sa esenţială, conform cuvântului divin: “Mizericordia mea precede mânia Mea“; sau în Coran: “Cu pedeapsa mea lovesc pe cine vreau dar mizericordia Mea cuprinde orice lucru“.

*

În foarte succinta noastră prezentare a Islamului am încercat să expunem elementele fundamentale care pot servi pentru a avea cel puţin o idee despre această Religie, elemente fundamentale care sunt bazate pe sursele islamice în sine.

Lipseşte poate un lucru acestei expuneri, un lucru care de obicei scapă observatorului grăbit, cum se întâmplă adeseori cu musulmani înşişi, chiar dacă lucrul de care vorbim este un aspect absolut principial şi evident în Islam. Este vorba de importanţa figurii Profetului Muhammad. Islamul în întregime se bazează pe el: el este izvorul dreptului sacru, el este cel care stabileşte toată construcţia noii Tradiţii, din gura lui iese Coranul.

De subliniat cum, prin intermediul unor rituri specific (în particular ‘rugăciunea asupra Profetului‘, (as-salât ‘alâ n-nabiyy), musulmanul este invitat să caute contactul direct cu Profetul, aşa cum prin respectul exemplului său (Sunna) este invitat să-l imite chiar şi în cele mai mici detalii. Realitatea interioară a Profetului este în definitiv exemplul suprem spre care se tinde.

Pentru a încheia, şi pentru a da un exemplu de devoţiune pe care musulmanii o consacră figurii profetice, prezentem câteva versuri din cel mai important şi cel mai răspândit poem de elogiu al Profetului, numit Burda, sau ‘Poemul mantalei’:

Lasând de-o parte ceea ce creştinii pretind despre Profetul lor,

cu înţelepciune atribuiei laudele pe care le doreşti.

astfel, atribuie persoanei sale toate nobleţea pe care o vrei ,

valorii sale toata măreţia pe care o doresti.

Excelenţa Trimisului lui Dumnezeu nu are limite,

şi  chiar cel ce este dotat cu elocvenţă se regăseşte mut în faţa ei.

Dacă semnele sale exterioare ar fi egalat în măreţie valoarea sa,

atunci numele său odată invocat ar da viaţă oaselor putrezite.

El însă nu ne-a pus la incercare cu lucruri pe care intelectul nu le-ar fi putut înţelege,

iar aceasta dintr-o compasionată iubire faţă de noi, ca noi să nu ne îndoim sau să ne rătăcim în confuzie.

Oamenii se sfârşesc în încercarea de a-i înţelege propria sa realitate, şi nimeni nu este,

nici dintre cei care îi sunt apropiaţi nici dintre cei care îi sunt indepartati, care să nu amuţească.

Este ca soarele care pare mic de la distanţă, dar de aproape orbeşte vederea.

Cum ar putea percepe realitatea sa, în această lume, oamenii care în realitate dorm şi se consoleaza de absenţa sa visând?

Maximul cunoaşterii ce se poate obţine despre el este că el este un om, iar în acelaşi

timp cea mai bună dintre toate creaţiile lui Dumnezeu.

Niciunul dintre semnele aduse cu ei de preanobilii Trimişi divini nu ar fi existat dacă nu ar fi izvorât din lumina sa:

el este soarele excelenţei, iar aceştia sunt planetele sale, care din tenebre au manifestat lumina sa oamenilor,

până când, răsărit la orizont, călăuzirea sa este asupra lumii întregi şi dă viata tuturor comunităţilor.

 

Trad. Andrei Voineagu

Nota red. Estica : pentru o lectură cu toate trimiterile aferente ce se impuneau, recomandăm cititorilor blogul original din care am ales acest fragment: https://stiintasacraislamica.wordpress.com/2015/01/23/scurta-introducere-in-islam/?preview=true&preview_id=305&preview_nonce=35440ba538

 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *