Scrisoare către cititorul german

Istoria contemporană va opera, în continuare, cu noţiunea de stat, nu teritorial, ci continental. Deja în anii 1962 – 1963, în cartea mea „Europa – imperiu cu o populaţie de 400 milioane de oameni” am descris destul de amplu căile creării Europei „de la Dublin până la Bucureşti”. Fiind martorul aşa-numitei „cruciade” din anii 1941-1945, menţionam deja în 1963 că o asemenea Europă va trebui să evite, cu orice preţ, conflictul cu Răsăritul, mai mult decât atât, nici măcar să nu simtă antagonism faţă de el.

Accelerarea mersului istoriei mă obligă deja astăzi să spun că acum trebuie să fie vorba nu despre existenţa paşnică dintre Europa Occidentală şi URSS, ci despre crearea unei Europe unice de la Vladivostok la Dublin. Trebuie să înţelegem că Rusia face parte din ţările europene şi că este singura putere europeană independentă faţă de imperiul american mondial.

Gândirea noastră istorică trebuie să facă abstracţie de tipul de ideologie al actualei URSS. Comunismul marxist nu este ceva monstruos, ci ceva prost. Această ideologie trebuie să dispară sub presiunea faptelor. Ea va dispărea fiindcă, într-o bună zi, care probabil e foarte aproape, conducerea sovietică se va convinge de faptul că slăbiciunea endemică a economiei URSS este condiţionată tocmai de dogmele marxiste. Dacă conducerea sovietică doreşte să se menţină la putere, iar aceasta depinde dacă va supravieţui Uniunea Sovietică, atunci ea trebuie să facă o cotitură în direcţia „modului istoric de gândire” şi să scape de dogmatismul care o slăbeşte.

Hotarul care trece pe linia Lübeck-Sofia continuă să rămână o inepţie istorică. El aminteşte inevitabil de împărţirea Germaniei de la mijlocul sec. XVII între statele protestante şi catolice care, începând cu vremea lui Richelieu şi Mazarin, i-a permis Franţei să amâne cu 250 de ani crearea celui de-al Doilea Reich.

Aşa cum pe vremuri tratatul de la Westfalia i-a dat Franţei posibilitatea să se amestece în treburile Germaniei, la fel şi tratatul de la Ialta le-a permis SUA să se amestece în treburile Europei. Astăzi, unii nemţi sunt gata să se supună fără obiecţii americanilor. Sunt demni doar de dispreţ. Au trecut deja 30 de ani de când Bonn-ul a golit oala de noapte a Departamentului de stat. În afară de aceasta, în actuala Germanie se observă alte două tendinţe: aspiraţia spre neutralism, pe de o parte, şi spre naţionalism, pe de altă parte.

Să analizăm, mai întâi, problema naţionalismului german. În 1945 Germania n-a fost înfrântă. În situaţia dramatică de atunci, bărbăţia ei a avut un caracter shakespearian. Iscusinţa ei militară este incontestabilă. În iunie 1940 clasa conducătoare franceză a dat bir cu fugiţii din Paris. În aprilie 1945 conducerea germană a pierit în luptele de pe străzile Berlinului. În 1945 Germania n-a fost înfrântă, ci a fost zdrobită. Definitiv. Numai timp de 12 ani Germania a existat ca stat unitar format, în vreme ce Anglia, Franţa, Spania au existat aşa de secole. Dacă în anul 1945 Germania a fost zdrobită, ea însăşi a dorit-o. Hitler voia să creeze o Europă germană. Ideea Europei „europene” era mai presus de înţelegerea lui. Om excepţional în multe privinţe, el a dat dovadă de o miopie totală în această problemă. Fiind provincial, provenit din Europa Centrală, el s-a dovedit a fi incapabil să aprecieze importanţa uriaşă a Mării Mediterane pentru geostrategie. Pe lângă aceasta, el n-a putut să se ridice la gândul că şi alte popoare pot să dispună de calităţi excepţionale. Dispreţul său faţă de omul rus, faţă de slav, a fost cauza subestimării vitejiei ostaşului rus. Propaganda goebbelsiană îi prezenta pe ruşi ca pe un amestec dubios de tătari mongoli şi calmuci. Serviciile foto ale Secţiei de propagandă şi operatorii cinematografici ai „RK” a frontului se străduiau să se întreacă unul pe altul în acest domeniu.

În prezent sunt abonat la revista „Revue militaire sovietique” (învăţământul militar sovietic). În opoziţie cu publicaţiile propagandei goebbelsiene, soldaţii sovietici sunt prezentaţi aici „cu feţe simpatice, exact ca ale băieţilor noştri”: înalţi, cu părul deschis, tunși scurt şi cu „o privire veselă”. Doctorul Goebbels nu ne spunea că ei sunt urmaşii varegilor. A acelor varegi care puteau să intre liber în unităţile „SS”. Ei corespundeau întocmai criteriilor rasiale, conform cărora erau selectaţi candidaţii în aceste unităţi de elită ale celui de-al Treilea Reich.

Tablourile proaste sunt înlocuite şi ele, odată cu schimbarea orânduirii politice şi a epocii istorice. Astăzi, serviciul unit Tel Aviv – Washington de coordonare a propagandei descrie armata sovietică din Afganistan ca pe una care doar violează, arde şi omoară exclusiv copii, femei şi bătrâni.

În tinereţe, am suportat foarte greu încercarea de apropiere franco-germană din anii 1940-1942. Primindu-l pe amiralul Darlan în Berthesgaden, la 14 mai 1941, Hitler nu se afla încă sub impresia dezertării lui Hess în Anglia (11 mai 1941). Hitler nu era mărinimos, el nu era în stare să înţeleagă faptul că un conflict precum cel franco-german trebuie să se termine fără un învins şi Franţa n-a fost lichidată. Acea Franţă care mai stăpânea coloniile africane, în special cele mediterane şi întreaga flotă. Aliniindu-se cu Franţa şi trecând prin Siria, Hitler ar fi putut să cucerească Irakul, provocând înfrângerea Angliei în Marea Mediterană. Flota engleză ar fi fost nevoită să plece din Mediterana. „Totul era posibil” deja a doua zi după măcelul de la Mers-el-Kebir, din 3 iulie 1940, când flota engleză s-a răfuit cu marinarii neînarmaţi ai amiralului Yansoulle. În săptămâna care a urmat după acest eveniment, Hitler ar fi putut atrage uşor Franţa în războiul său împotriva Angliei. Pentru aceasta, însă, trebuia să fie mărinimos şi să gândească europeneşte. Hitler n-a fost un mare european. El a fost doar un mare german.

Eu am trăit şi am suferit toate acestea. Am participat activ la evenimente, însă nu de partea Germaniei, ci de partea naţional-socialismului. Mulţi dintre noi erau atunci dezamăgiţi, iar unii se simţeau şi păcăliţi. Şi totuşi, noi am luptat până la capăt de partea Reich-ului. Mulţi tovarăşi de-ai mei au plătit pentru aceasta cu viaţa lor: unii au murit pe frontul de est, alţii au fost împuşcaţi imediat după sfârşitul războiului, în mai 1945. Graţie unor avocaţi cu influenţă, eu am izbutit să scap cu trei ani de închisoare obişnuită, ceva ce a fost aproape un cadou. Din întreaga istorie eu am tras concluzia că naţionalismul care supune, exploatează şi umileşte pe cel învins aduce un rău incalculabil. Hitler n-a fost în stare să se ridice până la naţionalismul unificator.

Naţionalismele german şi francez au adus mult rău şi nenorociri. De aceea, astăzi, trebuie strivită fără cruţare – în numele intereselor europene – cea mai neînsemnată manifestare a naţionalismului german.

Germania n-are de ce să se plângă că a fost înfrântă în 1945.

Umilindu-i pe polonezi şi pe ruşi şi desconsiderându-i pe francezi, Germania a mers singură către aceasta.

Germania hitleristă a greşit alegându-şi ca aliat Italia lui Mussolini. Această alianţă a costat-o un şir de greşeli şi nerozii. Mussolini a împiedicat cea mai mică apropiere a Franţei cu Germania. Tocmai de aceea şi în particular un şir de renumiţi nazişti-anglofili au greşit şi în alegerea duşmanului.

Rudolf Hess a folosit, fără succes şi prea ad literam, concepţiile generalului Haushofer, al cărui aghiotant a fost în timpul Primului război mondial din anii 1914-1918. În anul 1940 duşmanul necruţător al Germaniei a fost nu Franţa continentală, ci puterea maritimă Anglia. Tocmai Anglia este, pe parcursul a cinci secole, duşmanul tradiţional şi principal al Europei.

În 1945, cel de-al Treilea Reich a suferit o înfrângere definitivă. Dar nu numai Germania a pierdut acest război. Noi cu toţii l-am pierdut. Mai întâi au fost izgoniţi olandezii din coloniile lor. Apoi Franţa şi Anglia şi în sfârşit, Belgia. După pierderea ruşinoasă a Algeriei, în 1962, Franţa a încetat definitiv să mai existe ca stat independent. Noi am pierdut cu toţii acest război. Deja, la sfârşitul anului 1941, englezii au început să-i elimine pe francezi din ţările Orientului Îndepărtat (Siria). Drept răzbunare, francezii i-au ajutat pe sionişti să-i izgonească pe englezi din Palestina. Încă înainte de anul 1945, englezii şi francezii s-au străduit să lipsească Italia de coloniile ei africane. Şi în sfârşit, în 1960, din ordinul Washingtonului, belgienii au părăsit Congo, cea mai bogată ţară din întreaga Africă. Dezbinările noastre naţionaliste au dus la pieire întreaga Europă, sau cel puţin, Europa multinaţională. Astăzi este timpul să creăm o Europă continentală unică, mononaţională, marea Europă „de la Vladivostok la Dublin”.

Unind concepţiile geopolitice clare ale lui Haushofer cu puterea armatei sovietice, mergând de la est spre vest, trebuie să ne străduim să realizăm ceea ce a izbutit să facă Hitler mergând de la vest spre est. Trebuie să salvăm comunismul de ineficacitatea lui, condiţionată de dogmele marxiste şi leniniste. Comunismul de tip sovietic trebuie curăţat de marxism, desăvârşit şi supus mutaţiei.

Trebuie efectuată o sinteză a comunismului nemarxist cu naţional-socialismul nerasist. Sunt împotriva comunismului ineficace, dar sunt pentru cel eficace. Tocmai în aceasta constă esenţa naţional-comunotarismului. Această sinteză trebuie să reflecte înţelegerea genială a imperiului de către Alexandru cel Mare şi Cezar: imperiul este un naţionalism care integrează, este flexibil. Învinsul devine partener, ajutor şi în cele din urmă, compatriot. Eu vorbesc despre „comunismul imperial”, despre o oarecare Nouă Romă sau „Marea Prusie”, despre imperiul care este expresia ideii de stat cu o structură funcţională mult mai desăvârşită, despre imperiul la care nu fiecare stat va avea dreptul să se unească.

Totodată nu se exclude pericolul apariţiei naţionalismului clasic rus, care este o metodă de reprimare şi exploatare a altor popoare. Dacă URSS va încerca să ne impună o Europă de tip rusesc, atunci această încercare va eşua mult mai repede decât cea a Germaniei hitleriste. Dimpotrivă, dacă URSS se va strădui să aplice principiile naţionalismlui „sovietic” de tip imperial, ale naţionalismului integrator, ea va avea cu mult mai multe şanse de reuşită. Noţiunile „Marea Rusie” şi „Imperiul Sovietic” reflectă două concepţii opuse şi anume concepţiile naţionalismului asupritor şi ale celui integrator. Naţionalismul asupritor provoacă, intensifică şi agravează naţionalismul statelor vecine. El însuşi îşi creşte adversarii şi antagoniştii. În caz de eşuare a genocidului practicat de el, acest naţionalism este condamnat la prăbuşire, în virtutea contradicţiei interne aflate în el însuşi.

Pentru marea majoritate a oamenilor, schimbarea concepţiei naţionalismului „teritorial” (asupritor) cu cea a naţionalismului imperial „continental” este o operaţie grea, dacă nu chiar imposibilă, cel puţin în plan mental.

Naţionalismul asupritor aminteşte selecţia evolutivă făcută de artropode. El lucrează după un program rigid. El singur şi-a stabilit limita. Spre deosebire de acesta, naţionalismul integrator care reflectă „concepţia imperială” aminteşte nişte vertebrate. Teoretic, extinderea lui teritorială poate fi fără limite. Fie la nivelul superior al concepţiei, fie la nivelul inferior al ideologiei, alegerii artropodelor ca opoziţie a alegerii vertebratelor i se poate găsi analogia într-o serie de regiuni: de la religie până la formarea naţiunilor, incluzând elaborarea teoriilor politice. Astfel, religia iudaică bazată pe abordarea rasială, împărtăşeşte soarta artropodelor. Din punct de vedere demografic ea a avut o răspândire destul de redusă. Religiile islamică şi creştină care nu sunt limitate nici de criterii lingvistice, nici rasiale, dimpotrivă, au avut o răspândire extrem de largă.

Expansiunea Germaniei hitleriste, restrânsă de limitele rasial-lingvistice, a urmat calea artropodelor. Ea s-a terminat cu indigestia fatală a stomacului, cu incapacitatea de a digera 200 milioane de slavi. „Deroulede” de ieri şi actualii „Debre”, dar şi acei care tânjesc după casca cu coif sau după svastică, trebuie incluşi, la fel, în clasa artropodelor. Toţi aceştia sunt prinşi în carapacea ideologiilor lor dure. În ceea ce priveşte naţionalismul european, el este o analogie a evoluţiei vertebratelor. El este un fel de sistem deschis. El se caracterizează prin flexibilitate şi capacitate de integrare. Pentru a-l înţelege e nevoie de un nivel de gândire absolut inaccesibil majorităţii „naţionaliştilor obişnuiţi”.

Aici ne apropiem de problema străvechii încercări de neutralizare, de „finlandizare” a Germaniei.

Viaţa este nemiloasă cu cei slabi. Acelaşi lucru se poate spune şi despre istorie. Europa contemporană, sfâşiată în bucăţi de naţionalişti mărginiţi (francezi, nemţi, englezi etc.), este un „câmp de luptă” potenţial. Ea se aseamănă, în acest sens, cu Germania de la mijlocul sec. XVII. Aşa cum odată se vorbea despre „Germaniile – marionete”, trase de sfoară de către Richelieu şi Mazarin, astăzi se poate vorbi despre „Europele pe care le manipulează Washingtonul.”

Toţi acei care se împacă slugarnic cu dominaţia americană în Europa (în special în Germania Occidentală unde aceasta are un caracter absolut deschis) şi sunt gata să purceadă la „finlandizarea” Germaniei Occidentale, pot fi numiţi, în numele istoriei, masochişti. În anul 1840, când cei mai buni reprezentanţi ai Germaniei luptau pentru unificarea celui de-al Doilea Reich, asemenea masochişti glorificau virtuţile păcii de la Westfalia (planul de două sute de ani de la încheierea tratatului). Aşadar, un oarecare Christof Hack ridica în slăvi nimicnicia istorică a Germaniei. Acest tip de oameni care sunt de acord să cumpere pacea, cu preţul castrării istorice, nu este deloc nou.

Astăzi trebuie să încercăm apropierea de Uniunea Sovietică. Mai întâi trebuie să ducem tratative de apropiere, apoi de unificare şi, în cele din urmă, de contopire cu ea. Este vorba despre tratative absolut sincere. Noi nu avem nevoie de o pace între pisică şi şoricel.

Germania Occidentală trebuie să obţină dreptul la egalitate şi demnitate în limitele Europei Occidentale. Pentru aceasta trebuie respinse tezele evreieşti-americane ale „poporului vinovat” şi al păcatului originar al nemţilor. Este un delir biblic. Chipul Germaniei inumane este cultivat minuţios în Franţa, Anglia, Belgia, Olanda, Italia cu ajutorul mijloacelor de informare în masă. Această propagandă are scopul să împartă Europa Occidentală, să împiedice unificarea ei, zgândărind rănile vechi.

Forţele armate ale Germaniei Occidentale, Bundeswehr, sunt reduse astăzi până la starea infanteriei coloniale a SUA (asemenea senegalezilor în războiul dintre anii 1914-1918).

Actuala Germanie trebuie să prindă curaj pentru a izgoni din sine însăşi duhurile rele şi să-şi spună sieşi că naţional-socialismul aparţine irevocabil trecutului. În orice caz, Hitler a săvârşit nu mai multe crime decât acei care şi-au pătat mâinile de sânge bombardând Hamburgul sau distrugând fără nici un scop Dresda în anul 1945, nemaivorbind despre cele 1500 de femei, copii şi bătrâni omorâţi nu demult, fără nici o vină, în Liban. Fiecare trebuie să răspundă pentru greşelile sale dar, în cele din urmă, vine o vreme când aceste greşeli trebuie să devină obiectul de studiu al istoricilor şi nu al geopoliticienilor. Pentru Germania, această vreme a sosit. Aproape toţi participanţii la războiul din anii 1939 – 1945 care au supravieţuit, au murit deja. Noua generaţie de nemţi nu trebuie să se împovăreze cu moştenirea lui Hitler. Pe de o parte, Germania nu trebuie să-şi decline total răspunderea pentru crimele de război, pe de altă parte – astăzi ea are dreptul să ceară respectarea principiului termenului de prescripţie cu privire şi la ea. Germania nu trebuie să se împace, pe mai departe, cu rolul său de fiică vitregă a pieţei Comune sau NATO. Fiică vitregă ai cărei părinţi sunt „oribili”.

Europa Occidentală trebuie să tindă spre neutralitate armată şi să evite neutralitatea nearmată. Doar masochiştii, oamenii naivi şi scopiţi, pot să lupte pentru o asemenea neutralitate. Europa trebuie să izgonească cei 400.000 de soldaţi americani dislocaţi în ea. Riscul războiului se ascunde în prezenţa militară americană în Europa. Pentagonul, supus Departamentului de Stat care protejează statul Israel, poate să joace „poker atomic” în Europa, ca răspuns la acţiunile URSS în Marea Mediterană sau în oricare altă parte a lumii.

Dacă arma nucleară se va afla în mâinile europenilor (inclusiv a nemţilor occidentali), atunci Uniunea Sovietică se va expune riscului unui conflict incomparabil mai mare decât în cazul dacă aceasta se va afla în mâinile americanilor, dislocaţi în Europa. Europa este un câmp de luptă veşnic, un poligon experimental. Aici ai de ce să cazi pe gânduri. Noi am cunoscut ororile războiului, atât în Rusia, în anii 1941-1943, cât şi la noi, în anii 1943-1945. Aici se ştie ce înseamnă războiul şi se decide pentru el, în caz extrem. La Washington, capitala ţării, la ţărmurile căreia de aproape două secole n-a apărut canoniera duşmanului, nu ştiu ce înseamnă războiul.

Europa trebuie să pună la temelia politicii sale încheierea alianţei cu Răsăritul, alianţă condiţionată de considerente geopolitice. Europa, care se întinde de la vest spre est, nu poate să se oprească la linia Lübeck-Sofia. În acelaşi timp, marile Soviete, care se extind de la est spre vest, nu pot să se oprească la acest hotar fixat artificial. Viitorul nostru îndepărtat poate fi citit pe harta geografică. În cazul unui război de manevră, frontiera care trece de-a lungul liniei Lübeck-Sofia este o linie de apărare extrem de vulnerabilă. Existenţa unei astfel de frontiere este deosebit de periculoasă din punct de vedere geostrategic. Apărarea ei este foarte dificilă. Prin aceasta se şi explică importanţa pe care URSS o acordă armamentului clasic. „Flancul” Lübeck-Sofia este singurul punct sensibil al apărării sovietice pe căile de acces îndepărtate. Din toate celelalte părţi, URSS este bine apărată graţie climei sale (la nord) şi distanţelor enorme (la sud).

Exprimându-ne în termenii ştiinţei militare clasice, armata americană, instalată în Germania Occidentală, ar putea fi comparată cu o singură armată sovietică, aflată în Canada, între Montreal şi Winnipeg. În acest caz pur ipotetic, partea considerabilă a forţelor terestre americane a fost dislocată între Minneapolis şi Boston.

Ţărmurile „naturale” ale URSS (spre deosebire de frontiere) sunt insulele Canare; insulele Azore, Irlanda, Islanda. Acelaşi lucru se referă şi la Europa Occidentală.

O naţiune „cultă” sau „dezvoltată economic” este de neconceput fără sprijinul pe o naţiune „puternică din punct de vedere politic”. Din anul 1648 până în anul 1870, Germania a fost un exemplu de naţiune „cultă” şi era vestită prin porţelanul şi muzicienii săi. Totodată, ea a fost un câmp de luptă pentru oricine. Nu există naţiune fără armată, iar astăzi nu există armată fără arma nucleară. Pierzându-şi coloniile, ţări cum ar fi Anglia şi Franţa sunt astăzi doar PARODII la adresa marilor puteri. De acum încolo naţiunile cu un număr mai puţin de 200-300 milioane de locuitori nu au nici o autoritate internaţională. Istoria ne propune, spre alegere, două variante:

1) Uniunea Sovietică cucereşte Europa Occidentală sau este nevoită să facă aceasta ca un război preventiv.

2) Războiul este evitat şi Europa Occidentală, salvată de mercenarii politici ai Washington-ului, face alianţă politică cu Răsăritul.

Colaborarea, parteneriatul, alianţa şi în sfârşit, unificarea. Germania care stă, astăzi, cu un picior în Occident şi cu altul în Orient poate să joace, cel mai bine, rolul de intermediar.

În Germania există o mişcare naţionalistă de stânga care a apărut în Berlinul de Vest, în pauza dintre happening şi serata cu narcotice. Părintele Brandt şi-a necinstit deja ţara sa şi rasa sa. Astăzi noi putem să admirăm fanteziile romantice ale progeniturii sale Peter. Transformarea Bundeswehrului într-o „Armată populară naţională” de tipul celei iugoslave este o adevărată distracţie. Chiar în cazul reunificării (eu admit o asemenea ipoteză) Germania ar fi devenit un stat pitic, aşa cum este Franţa lui Mitterand sau Anglia lui Thatcher, care se laudă cu „independenţa” lor faţă de SUA, URSS şi China. Tinerii mizerabili atraşi de Peter Brandt vor să reînvie timpurile Germaniei romantice de dinainte de anul 1848, ale Germaniei de până la Fichte. În anul 1982 se vorbeşte deja nu numai despre Germania – „câmp de luptă”, ci despre întreaga Europă – „câmp de luptă”.

Războiul religios dintre „comunismul marxist” şi „democratism” orbeşte majoritatea acestor oameni şi aceasta îi împiedică să înţeleagă realitatea geopolitică. Pentru ca Europa să nu devină „câmp de luptă”, trebuie să fie mutată direcţia unei posibile ofensive sovietice înspre Gibraltar, Dublin şi Casablanca. Cu Uniunea Sovietică trebuie găsit un mijloc de înţelegere şi să punem de pe acum bazele unei colaborări efective. Locul unui război îndelungat trebuie să devină o parte a Africii dintre 20 de grade latitudine nordică şi 20 de grade latitudine sudică. Chiar dacă aceste zone vor fi parţial pustiite, aceasta nu se va răsfrânge asupra viitorului omenirii.

Pentru a evita distrugerea Europei, noi trebuie să acceptăm, în mod conştient, o colaborare strânsă cu URSS, colaborare şi nu şmecheria propusă de Hitler, în anii 1940 – 1942 francezilor. Europa Occidentală şi URSS trebuie să întemeieze o „asociaţie a destinelor” dictată de geografie, căsătorie din interes, căsătorie forţată.

URSS şi Europa Occidentală trebuie să elaboreze împreună şi cât mai repede, o oarecare opoziţie doctrinei Monroe. Doctrina noastră Monroe trebuie să fie lozinca: „… nici un soldat, nici un soldat american în Marea Mediterană”. Problemele europene trebuie să fie rezolvate de europeni. Ruşii sunt aceiaşi europeni ca şi nemţii, francezii, englezii şi alte popoare europene.

Noi trebuie să-i obligăm pe americani să plece din Europa nu numai din cauze geopolitice. Prezenţa lor în Europa poate fi comparată cu cucerirea Siciliei de către cartaginezi sub coasta republicii Romei. Rămânând în Europa şi mărind pericolul izbucnirii războiului, americanii nu vor putea să facă faţă crizei societăţii lor care abia începe. Noi riscăm să ne contaminăm de la ei. Această criză a societăţii este condiţionată de degradarea a trei sfere:

1) orânduirii tehnico-economice;

2) politicii care se bazează pe convingere, demagogie, într-un cuvânt, „democratism”;

3) culturii alienate.

Orânduirea tehnico-economică este expresia lumii materialiste, a lumii ştiinţei, naţionalismului, previziunii. A doua sferă, sfera politicii, nu se supune nici unui fel de analiză logică sau abordare raţionalistă. Aici predomină argumentarea convingerii (în prima sferă predomină argumentarea logico-experimentală). În ceea ce priveşte cultura, aceasta poate fi atribuită astăzi domeniului psihiatriei. Cel puţin în SUA. Numai sistemul totalitar poate să pună în echilibru aceste trei sfere. De mult e timpul să se introducă noţiunea de raţionalism în politică. În viitoarea mea lucrare, „Imperiul Euro-sovietic”, voi consacra un capitol întreg problemei dacă politica, metapolitica trebuie să se bazeze pe forţă sau pe desfătare (plăcere).

America de Nord a făcut alegerea definitivă în favoarea hedonismului şi întreaga ei politică este îndreptată spre „mijloacele de desfătare”. O asemenea alegere a adus omenirea în impas. Mai rămâne să-i silim pe comunişti să le vină mintea la cap şi să le explicăm în ce ar consta metapolitica orientată spre „mijloacele de acţiune” sau cu alte cuvinte, spre mijloacele puterii.

Deja Hobbes a demonstrat că libertatea stă în putere. În epoca noastră, a revoluţiei tehnico-ştiinţifice, se poate adăuga că puterea serveşte cunoaşterii (cercetările cosmice, cercetările fundamentale în domeniul fizicii), iar cunoaşterea dă putere.

Dacă dorim să creăm homo-novus, atunci va trebui să alegem între putere şi plăcere. Visul lui Marx era ca să dea fiecăruia după necesităţi. Astăzi, acest vis poate fi uşor realizat. Atingerea abundenţei este o problemă a planificării şi voinţei. Rezolvarea acestei probleme ar necesita mai mult de un sfert de veac. Această abundenţă ar duce fie la apariţia societăţii de tip hedonist condamnată la decădere (SUA), fie la transformarea omului obişnuit în homo novus.

Huxley şi Orwell au menţionat doar o eventuală latură negativă a unei „Lumi noi minunate”. Latura ei pozitivă a rămas necunoscută pentru ei.

Amintiţi-vă şi de prezicerea lui Koestler:

„Teza – învingătorii, antiteza – învinşii, sinteza – învingătorii şi învinşii devin cetăţeni uniţi ai unei noi patrii gigantice eurasiatice”.

Eu aş schimba această teză: „Teza – naţional-socialismul rasist, antiteza – comunismul marxist, sinteza – naţional-bolşevismul macro-european, cu alte cuvinte comunismul imperial de elită care l-a respins pe Marx ca ideolog şi pe Hitler ca pe un naţionalist miop mărginit …”

Naţional-socialismul a fost o şcoală excepţională a eficacităţii, care îi lipseşte atât de mult comunismului marxist.

Comunismul obişnuit trebuie să facă un copil pentru a avea o progenitură ieşită din comun, un fel de „monstru talentat”, „comunismul suprauman”.

Deja, în anul 1941, Koestler ştia cine trebuie să-i fie tată.

 

 

sursa: https://calinmihaescu.wordpress.com

 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *