Satul şi logicile lui sociale

Într-unul dintre articolele precedente vorbeam despre un post de radio dedicat lumii satului românesc. Despre comunitatea rurală s-a scris mult, atât în literatură cât şi în sociologie, etnologie, desigur, în istorie. Multe dintre dezbaterile ştiinţifice despre destinul social al satului românesc au în centru o mare interogaţie. Ce fac lumile ţărăneşti în contact cu modernitatea?

 Capitalizarea proprietăţii agricole ar fi unul dintre elementele procesului de modernizare. Asta înseamnă a gândi potenţialul unei gospodării nu doar pentru sine şi ceilalţi membri ai familiei, într-o formulă care asigură subzistenţa individului, ci şi ca resursă revalorificată, care poate duce la acumulare de capital. În realitate însă, orientarea gospodăriei către autoconsum este cea mai întâlnită situaţie.

Chiar dacă unii gospodari duc săptămânal la piaţă câte o brânză, câţiva litri de lapte şi eventual un borcan cu miere de albine, tot subzistenţă se numeşte. Sumele simbolice obţinute în urma vânzării acoperă nişte cheltuieli care nu pot fi susţinute din pensiile penibil de mici, de la „colectiv” sau din alte sectoare de activitate. Aş include pe listă plata curentului, telefonului fix, arareori a celui mobil, deşi acesta a pătruns vertiginos şi în spaţiul rural. În perioada lucrărilor agricole, o mare parte din pensii era folosită pentru plata celui care îşi folosea tractorul sau calul la muncile sezoniere. Ştiu că în general erau puţini aceia care deţineau tractor, aceaştia având un statut aparte în comunitatea rurală.

Asemenea cheltuieli, cele cu muncile agricole, nu mai ocupă un loc atât de important în balanţa financiară a lucrătorului din mediul rural. Nici chiar munca în parte – care înseamnă să munceşti, de pildă, fânul altuia şi să ai dreptul la jumătate din fânul lucrat (de obicei se cuantifică în căpiţe, clăi etc., denumirile fiind variabile regional) – nu prea mai este de actualitate în condiţiile scăderii vertiginoase a numărului de animale. Este mai lesne financiar să cumperi laptele şi brânza de la vecini decât să le produci în propria gospodărie. Aici însă intervine o problemă! Dacă eşti venit în sat, nu este atât de problematic să cumperi aceste produse. Există înţelegere comunitară pentru astfel de situaţii! În schimb, dacă ai avut o gospodărie mare şi ai renunţat la animale pentru că nu mai era rentabil, se consideră că te-ai lenevit, noul tău comportament având parte de oprobriul comunităţii.

Poţi să recunoşti o gospodărie tradiţională doar uitându-te peste gard. Prezenţa animalelor şi păsărilor de tot felul (găini, cocoşi, gâşte etc.) îi conferă un anumit aer, atmosfera fiind una foarte „dinamică”. Am observat că într-un asemenea cadru gospodăresc, omul îşi petrece mai mult timp în afara casei, care este destinată odihnei şi în anumite cazuri servirii mesei. Spun asta pentru că în multe gospodării există o casă de vară, unde se stă cel mai mult, casa mare fiind un loc aparte, păstrat curat pentru sărbători şi oaspeţi.

În unele regiuni, una dintre camere este numită ceie casă (este greu să transpun pronunţia în scris, accentul se pune pe ie!), adică o casă de sine stătătoare unde accesul nu prea este permis decât în situaţii excepţionale. 

Doar la sărbători masa se serveşte în această cameră “curăţită” cu simţ de răspundere. În Maramureş, pe pat se pune de obicei o cergă (un fel de cuvertură din lână, dar există şi o haină, gubă,tot din lână, foarte aţoasă, care te protejează de ploaie, vânt şi ninsoare; pot să spun că este la fel de impermeabilă ca gecile de munte pe care le cumpăram de la magazinele specializate). Tot în camera frumoasă sau mândră – în Maramureş dacă vezi ceva frumos un ştergar, o haină, spui că-s tare mândre – deasupra icoanelor se pune un ştergar fain, ţesut.

Aşa că despre satul românesc sau satele româneşti – exprimarea la plural este mai potrivită doarece spaţiul rural este foarte eterogen – putem vorbi în termeni foarte diverşi. Putem să le studiem din punct de vedere economic, cultural, estetic, simbolic etc. Tot timpul pot fi găsite o sumedenie de lucruri interesante de studiat!

De pildă, elementele simbolice sunt foarte importante în astfel de medii. Aici aş putea să mă refer la Ţara Oaşului din judeţul Satu Mare, unde rata migraţiei transnaţionale este extrem de ridicată. Când treci prin această zonă, în primul rând eşti frapat de imensitatea caselor. Unele au trei, patru etaje, chiar şi lifturi. Am văzut în faţa unei case nişte statuete mândre cu lei, care sigur erau expuse stradal cu scopul de a încânta privirea trecătorului. Satele erau pustii, doar nişte doamne mai în vârstă stăteau de vorbă în faţa casei, lipsite de utilitatea şi sensul pe care o gospodărie tradiţională, animată, ţi-l dau atunci când aceasta nu este alterată de modelele arhitecturale şi de locuire preluate din ”dezirabilul” Occident.

Între oamenii acestor locuri există o competiţie simbolică, dar nu una autentică, ci una care exprimă neadecvarea individului în raport cu două lumi, aproape paralele, a căror intersectare este puţin probabil că poate să nască ceva funcţional…      

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest