Saad Hariri: războiul Mediteranei a început

Web

La începutul lui ianuarie 2017, referitor la „consecințele eșecului american în Siria”, scriam pe blogul meu: „Dacă se vrea creșterea prețurilor (hidrocarburilor), trebuie cel puțin ca de fiecare dată când Iranul sau Irakul vând un baril pe piața internațională, Arabia Saudită să-și diminueze în aceeași măsură producția”.

Unsprezece luni mai târziu, cursul barilului a trecut de la 40 la 65 de dolari, căci Arabia Saudită și-a diminuat producția. Un atare fapt e profitabil pentru SUA și Rusia care și-au majorat exporturile către Europa, la preț ridicat. Relațiile lui Mohamed Ben Salman cu Trump și Putin sunt bune. Lucrul acesta i-a permis, fără nicio grijă, lovitura sa de forță împotriva împovărătoarei sale familii regale, precum și umilirea pe care i-a administrat-o „vasalului” său Saad Hariri.

În realitate, activismul de care dă dovadă Mohamed Ben Salman pare a fi consecința unei mari dezorientări din partea dinastiei regale. Căci, pentru ea, viitorul se anunță amenințător.

Încă de la începutul anilor 2000, Canada și Statele Unite s-au lansat în exploatarea șisturilor bituminoase, apoi a petrolului și gazelor de șist. Acestea nu puteau fi rentabile decât dacă cursul petrolului era mai mare de 60 de dolari (la vremea aceea, era de 30 de dolari). De aici războaiele (sau embargourile) care au lovit toate țările producătoare de petrol (Irak, Iran, ulterior Libia, Nigeria, Congo și chiar Rusia), cu excepția doar a Arabiei Saudite.

Această scădere a ofertei de petrol trebuia să fie în beneficiul complicilor americano-saudiți. Dar două obstacole au intervenit între timp.

Primul a fost punerea în exploatare a formidabilului zăcământ gazier din Golful Persic, realizată împreună de Qatar și Iran începând din anii 1990. Însă încă din 2005 au fost imaginate proiecte de rentabilizare și de transport al gazului cu ajutorul unor gazoducte către Europa. Unul, care era dorit de Franța, pornea din Qatar și ajungea la Mediterana prin Siria. El a antrenat războiul împotriva lui Bachar El Assad, care încă nu s-a încheiat.

Celălalt, susținut de Rusia, lega Iranul de Italia trecând prin Turcia. Realizarea sa depinde de ridicarea sancțiunilor americane împotriva Iranului, ridicare împotriva căreia administrația Trump duce o politică de încetinire. E de notat că Turcia ar fi beneficiară a acestui gazoduct, în vreme ce pentru Arabia Saudită ar fi un caz de concurență neloială, orice livrare de gaz Europei antrenând scăderea vânzărilor de petrol saudit. Arabia Saudită și SUA sunt pe cale să-și piardă aliatul turc.

Sfârșitul războiului în Siria ar trebui să marcheze sfârșitul secvenței războaielor din Golf, dar acest război încă nu e terminat și deja se profilează începutul războaielor petrolului și gazului din Mediterana.

Într-adevăr, începând cu 2005, forările inițiate de Grecia au pus în evidență prezența unor zăcăminte considerabile de gaz și petrol în jurul Ciprului. Din cauza revendicării părții de nord a insulei de către Turcia, aceste zăcăminte pot fi revendicate de Grecia, dar și de Turcia, Egipt (zăcăminte descoperite în 2012), Israel (care exploatează zăcământul Leviathan din 2012), ca și de Siria și Liban (zăcământul levantin ar cuprinde singur 1,7 miliarde de barili de petrol și 3500 de miliarde de metri cubi de gaz).

Exploatarea acestor resurse ar fi catastrofală pentru SUA, Rusia și Arabia Saudită. Ea ar fi benefică pentru toate țările riverane Mediteranei orientale, dar și pentru Europa.

Primul act al acestui nou război al Mediteranei este luarea ca ostatic de către Arabia Saudită a prim-ministrului libanez Saad Hariri.

Un articol din Figaro din 29/09/2017, semnat Sunniva Rose, amintește că în 2013 „aproximativ cincizeci de companii au fost selecționate (de către Liban) pentru a participa la oferta de atribuire a licențelor de exploatare. O procedură care a rămas literă moartă din cauza demisiei premierului din acea vreme, Najib Mikati. A trebuit să se aștepte până în octombrie 2016 și alegerea lui Michel Aoun… pentru ca parlamentul să voteze… legea fiscală care reglementează hidrocarburile, în septembrie anul trecut…).

Să nu ne facem iluzii: demisia forțată a prim-ministrului Hariri reprezintă mai mult decât o lovitură de palat. Este un avertisment către toți riveranii Mediteranei (cu excepția Israelului) care ar dori să exploateze resursele lor de hidrocarburi maritime. Este primul act al războiului Mediteranei care tocmai a început. Pentru Arabia Saudită, nu e nimic de câștigat, ci doar de pierdut.

 

Traducere Cristi Pantelimon

http://hervelebideau.canalblog.com/archives/2017/11/15/35869217.html

 

 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest