Russel Kirk : Imaginaţia morală (II)

Scriitorul se află sub o obligaţie morală pentru normalitate –

adică, explicit sau implicit, sub anume standarde solide

şi vechi de conduită privată şi publică.

Acest scop normativ al literaturii este cu deosebire puternic în literatura engleză, care niciodată nu a sucombat în egoismul ce a ajuns să domine literatura franceză la sfârşitul secolului al optsprezecelea. Numele lui Milton[i], Bunyan[ii]şi Johnson[iii] – sau în America ale lui Emerson[iv], Hawthorne[v] şi Melville[vi] – pot să fie suficiente ilustrări ale acestei situaţii. Marii şi popularii romancieri ai secolului al nouăsprezecelea – Scott[vii], Dickens[viii], Thackery[ix], Trollope[x] – şi-au asumat cu toţii faptul că scriitorul se găseşte sub o obligaţie morală către normalitate – adică, explicit sau implicit – sub anume standarde solide şi vechi de conduită privată şi publică.

Acum, nu vreau să înţeleg însă prin aceasta ca marele scriitor să pună fără încetare în circulaţie omilii. În cazul lui Ben Johnson, se poate ca el să “biciuiască nebuniile nude ale timpului” dar tot el murmură “Fii bună, dulce fecioară, şi îngăduie celui care va fi isteţ.” Nu, mai curând omul literelor ne învaţă normele existenţei noastre prin alegorie, analogie şi ţinându-ne în faţă oglinda naturii. Scriitorul poate, ca şi William Faulkner, să scrie mult mai mult despre ceea ce este rău decât despre ceea ce este bun ; şi totuşi, înfăţişând coruptibilitatea înnăscută a naturii umane, el stabileşte în mintea cititorului conştiinţa faptului că există standarde solide de la care noi ne-am depărtat; şi că natura umană căzută este o privelişte respingătoare.

Cu cât este mai bun artistul, se poate spune,

cu atât mai subtil este predicatorul.

Convingerea prin imaginaţie,

nu predica obtuză, este de obicei

metoda unui campion literar al normelor.

Sau scriitorul poate să trateze, cum a făcut-o J. P. Marquand[xi], mai cu seamă  despre trivialitatea şi goliciunea unei societăţi care şi-a uitat standardele. Adesea, în apelul său de la conştiinţă la conştiinţă, el poate vâsli cu vâsle înfăşurate pentru a nu face zgomot; uneori el poate să fie conştient numai în mod confuz despre funcţia sa normativă. Cu cât este mai bun artistul, se poate spune, cu atât mai subtil este predicatorul. Convingerea prin imaginaţie, nu predica obtuză, este de obicei, metoda unui campion literar al normelor. 

Merită remarcat faptul că cel mai influent poet al vremurilor noastre, Eliot, s-a străduit să redea poeziei, teatrului şi criticii moderne funcţiile sale normative tradiţionale. În acest demers, el s-a văzut pe sine ca pe un moştenitor al lui Virgiliu și al lui Dante. Poetul nu trebuie să-şi impună ego-ul său asupra publicului ; misiunea poetului este, mai curând, aceea de a transcede personalul şi particularul. După cum Eliot scria în "Tradiţia şi talentul individual", primul eseu găsit în Selected Essays, 1917 – 1932 (1932) : 

“Poetul nu este în niciun fel remarcabil sau interesant în emoţiile sale personale, emoţii provocate de evenimente speciale din viaţa sa. Emoţiile sale particulare pot să fie simple, sau brute, sau plate. Emoţia din poezia sa va fi un lucru foarte complex, dar nu cu complexitatea emoţiilor oamenilor care au în viaţă emoţii foarte complexe sau neobişnuite. De fapt, una dintre erorile excentricităţii în poezie este căutarea exprimării de noi emoţii umane, şi în această căutare pentru noutate în mod greşit este descoperită perversiunea. Treaba poetului nu este aceea de a găsi noi emoţii, ci aceea de a le folosi pe cele obişnuite şi, prin prelucrarea lor în poezie, de a exprima sentimente care nu se regăsesc de loc în emoţiile curente.

Poezia pură, şi celelalte forme ale literaturii mari,

cercetează inima omenească

pentru a găsi în ea legile existenţei morale,

cele care îl deosebesc pe om de animal.

Poezia pură, şi celelalte forme ale literaturii mari, cercetează inima omenească pentru a găsi în ea legile existenţei morale, cele care îl deosebesc pe om de animal. Sau cel puţin aşa era până aproape de sfârşitul secolului al optsprezecelea. Între timp, egoismul unei şcoli a Romanticilor a ascuns scopurile esențiale ale literaturii umane. Și mulţi dintre Realişti au scris  despre om ca și cum ar fi numai o brută – sau, în cel mai bun caz, abrutizat de către instituţii. (Astfel a apărut definiţia lui Ambrose Bierce[xii] din The Devil’s Dictionary (1906) : “Realism, subst. O precisă reprezentare a naturii umane, după cum este aceasta văzută de broaşte ţestoase.”) În vremurile noastre, şi mai ales în America, am asistat la creşterea popularităţii unei şcoli de scriitori mai nihilişti decât au fost vreodată nihiliştii ruşi : literatura de dezgust şi de denunţare, descrisă suficient de clar în Man in Modern Fiction[xiii](1958) a lui Edmund Fuller[xiv]. Pentru membrii acestei şcoli, scriitorul nu este nici apărător nici tălmăcitor al standardelor, dat fiind faptul că nu există valori care să fie apărate sau explicate ; un scriitor pur şi simplu înregistrează, neobservat, dezgustul său faţă de omenire şi de sine. (Ceea ce înseamnă o lume foarte îndepărtată de cea a lui Swift[xv] – care, în ciuda aversiunii sale faţă de cele mai multe dintre fiinţele umane, le detesta numai pentru că ele erau departe de ceea ce se presupunea că trebuia să fie.)

Cu toate acestea, numele autorilor noştri nihilişti din secolul al douăzecilea bănuiesc că vor fi uitate în mai puţin de o generaţie, în timp ce vor rezista operele câtorva scriitori ai vremurilor noastre, al căror recurs este la lucrurile de durată, şi deci la posteritate. Mă gândesc, de exemplu la romanul lui Gironella The Cypresses Believe in God[xvi](1951). Blândul novice care aranjează părul şi spală trupurile celor mai săraci dintre săracii vechiului Gerona, chiar dacă moare sub gloanţele comuniştilor, va trăi pentru mult timp în regatul literaturii; în timp ce sărăcăcios deghizatele personalităţi ale autorilor noştri nihilişti, care se fudulesc dezgustător ca personaje în best-seller-uri, vor dispărea în momentul în care imaginaţia publicului va vira către noi senzaţii. Pentru că aşa cum conştiinciozitatea normativă suflă viaţă în suflet şi în ordinea socială, tot aşa înţelegerea normativă dă unui autor faima de durată.

Crimele şi păcatele sunt, pentru aceşti tineri romancieri, doar nenoroc;

dragostea adevărată şi ura adevărată sunt absente din cărţile lor.

Malcom Cowley[xvii], care scria cu câţiva ani în urmă în Horizon despre recenta recoltă de romancieri debutanţi, a observat că mai mulţi scritori cu care el a discutat nu auziseră aproape de loc despre Cele şapte virtuţi cardinale sau despre cele Şapte păcate de moarte. Crimele şi păcatele sunt numai lipsă de noroc pentru aceşti tineri romancieri; dragostea adevărată şi ura adevărată sunt absente din cărţile lor. Pentru această generaţie de scriitori în ridicare, lumea pare fără scop, iar acţiunile umane fără sens. Ei nu caută să exprime nimic altceva decât un ego rătăcitor. (În The House of Intellect[xviii](1959) Jaques Barzun[xix] are de spus câteva chestii foarte perspicace despre nejustificata mândrie a şirului de scriitori plini de aspiraţii ai deceniului). Iar dl. Cowley sugerează că aceşti tineri bărbaţi şi aceste tinere femei, care nu au fost introduşi în copilărie şi tinereţe în nicio altă normă în afara vagii atitudini precum că fiecare este îndreptăţit să facă ce-i place, atât timp cât nu aduce prejudicii altuia, sunt lipsiţi de disciplină spirituală şi intelectuală, fără o dorinţă reală de ceva. 

Acest tip de scriitor fără ţel şi nefericit este produsul unui timp în care funcţia normativă a literaturii a fost masiv neglijată. Necunoscând-şi propria misiune, un astfel de scriitor are tendinţa de a crede despre ocupaţia sa că este o simplă abilitate, eventual lucrativă, care uneori satisface bunul simţ, dar care nu este dedicată niciunei finalităţi. Chiar şi scrisul “proletar” al anilor douăzeci şi treizeci recunoştea un anume scop; dar acela a murit de deziluzie şi de inaniţie. Dacă scriitorii sunt într-un asemenea hal, ca o consecinţă a climatului « permisiv » de opinie care a predominat, ce se poate spune despre cititorii lor ? Comparativ, mi se pare că puţini cititori de carte din zilele noastre caută o cunoaştere normativă. Ei caută distracţia, uneori a unui personaj grosolan prin substituire, sau sunt pe urmele unei vagi « cunoaşteri » a afacerilor curente şi a curentelor intelectuale, potrivită pentru conversaţiile de la cocktail-uri.

Persoana care citeşte cărţi proaste

în locul celor bune poate să fie coruptă în mod subtil;

persoana care nu citeşte absolut nimic

poate să fie rătăcită pentru totdeauna.

Un critic perspicace, Dl. Albert Fowler, în Modern Age[xx], pune întrebarea “Poate literatura să corupă?” – şi răspunde afirmativ. Deci literatura poate; şi este de asemenea posibil să fii corupt prin ignorarea scrierilor omeneşti, o mare parte din cunoaşterea noastră normativă fiind în mod necesar derivată din lecturile noastre. Persoana care citeşte cărţi proaste în locul celor bune poate să fie coruptă în mod subtil; persoana care nu citeşte absolut nimic poate să se rătăcească pentru totdeauna în viaţă în afara cazului în care trăieşte într-o comunitate influenţată încă puternic de ceea ce Gustave Thibon[xxi] numeşte “deprinderile morale” şi de tradiţia orală. Iar absoluta abţinere de la tipărituri a devenit o raritate. Dacă un băieţel nu citeşte Insula comorii (1883) a lui Robert Louis Stevenson[xxii], şansele sunt ca el să citească Mad Ghoul Comics.[xxiii]

Cred că merită să prezentăm principiile de bază ale disciplinei literare care să ajute la înţelegerea valorilor durabile. De secole, un astfel de program de citit, deşi nu a fost nicicând numit un program – a existat în naţiunile din Vest. El a influenţat, de exemplu, din plin minţile şi acţiunile liderilor nou-născutei Republici Americane. Dacă cineva ar vrea să afle ce cărţi erau citite de către liderii Revoluţiei, pilonii Constituţiei[xxiv]şi principalii bărbaţi ai Americii de dinainte de 1800, va putea descoperi că aproape toţi erau familiarizaţi cu câteva cărţi importante : Biblia în versiunea Regelui James[xxv], Vieţile lui Plutarch[xxvi], Shakespeare[xxvii], ceva din Cicero[xxviii], ceva din Virgiliu[xxix]. Acestea constituiau un corp de literatură înalt normativă. Fondatorii republicii au gândit noua lor comunitate ca un amestec între Republica Romană şi instituţiile prescriptive englezeşti ; şi şi-au luat ca modele de conducere profeţii şi regii şi apostolii din Biblie, şi nobili greci şi romani ai lui Plutarch. Virtutea încăpăţânată a lui Cato[xxx], profeţiile elocvente ale lui Demostene[xxxi], impulsul reformator temerar al lui Cleomene[xxxii]– acestea ocupau ochii minţii lor ; şi ei şi-au adaptat comportamentul în consecinţă. « Dar în zilele noastre » după cum scria Chateaubriand[xxxiii]cu mai mult de un secol în urmă, « oamenii de stat înţeleg numai bursa – şi încă şi pe aceea destul de rău ». 

Simpla experienţă, după cum a sugerat Franklin[xxxiv],

este profesoarea celor proşti din naştere.

Pentru majoritatea oamenilor, vieţile sunt prea scurte şi confuze

pentru a dezvolta vreun model normativ din experienţa lor personală.

Desigur că înţelegrea normativă a părinţilor Constituţiei, de exemplu, nu s-a format numai din cărţi. Înţelegerea şi acceptarea de către ei a normelor a fost dobândită, de asemenea, în familie, biserică şi şcoală şi în treburile vieţii de zi cu zi. Dar acea porţiune din înţelegerea lor normativă care a fost primită din cărţi a fost semnificativă. Pentru că noi nu putem ajunge foarte bine la standarde durabile dacă ne bazăm numai experienţa personală actuală în calitate de mentor normativ. Simpla experienţă, după cum a sugerat Franklin, este profesoarea celor proşti din naştere. Pentru majoritatea oamenilor, vieţile sunt prea scurte şi confuze pentru a dezvolta vreun model normativ din experienţa lor personală ; şi după cum a scris Newman, « Viaţa este pentru acţiune ». De aceea, dacă căutăm îndrumare în morală, gust şi politică ne întoarcem către banca şi capitalul epocilor, către cunoaşterea normativă descoperită în revelaţie, autoritate şi experienţă istorică. Încă de la inventarea tiparului, această înţelegere normativă a fost exprimată, tot mai mult în cărţi, astfel încât în zilele noastre cei mai mulţi oameni îşi formează opiniile, în mare parte din pagina tipărită. Acest lucru poate fi regretabil uneori ; poate fi ceea ce D. H. Lawrence[xxxv] a numit « mestecatul ziarelor » ; dar este un adevăr. Respinge un adevăr şi acel adevăr va fi stăpânul tău.

Un alt adevăr este acela că de vreo treizeci de ani noi nu am reuşit, aici în America, să dezvoltăm o conştiinţă normativă în tineri prin intermediul unui atent program de citire a marii literaturi. Am tot vorbit despre « educaţia pentru viaţă » şi « pregătirea pentru adaptarea la viaţă » ; dar mulţi dintre noi par a fi uitat că disciplinele literare sunt un mijloc principal pentru a învăţa să ne adaptăm la cerinţele vieţii. În plus, în afara cazului în care viaţa către care suntem împinşi să ne adaptăm este guvernată de către norme, ea poate să fie o viaţă foarte rea pentru orişicine.

didacticismul moral direct,

fie din categoria Victoriană

fie din cea secolului douăzeci,

trezeşte de obicei rezistenţă în cel căruia îi este destinat

Una din greşelile obişnuitei “adaptări la viaţă” sau a curiculei “permisive” din şcoli – care merg în paralel, de obicei, cu atitudini indulgente similare în familie – a fost înlocuirea studiului literaturii cu adevărat imaginative cu lectura “situaţiilor din viaţa reală”. Această tendinţă a fost în mod aparte observabilă în clasele mici ale şcolii, dar se extinde în sus în unele clase de liceu. Şcoala de literatură « Dick and Jane[xxxvi] » şi « run Spot run[xxxvii] » nu pun în mişcare imaginaţia; şi îi dau o redusă înţelegere a normelor.Apologeţii acestui aspect al şcolarizării adaptării la viaţă cred că ei reuşesc să imprime respect pentru valori prin prescrierea de lecturi simple care laudă comportamentul tolerant, amabil, cooperant. Şi totuşi nu acesta este modul eficient pentru a imprima cunoaşterea normelor : didacticismul moral direct, fie din categoria Victoriană fie din cea secolului douăzeci, trezeşte de obicei rezistenţă în cel căruia îi este destinat, mai ales dacă acesta are o oarecare capacitate intelectuală.

Preamărirea dezgustătoare a bunătăţii poate aliena; ea poate aţâţa pofta pentru vasul cu prăjituri de pe raftul de sus. În povestirea lui Saki[xxxviii] “The Story-Teller” un licenţiat răutăcios povesteşte pentru trei copii dintr-un tren povestea unei extraordinar de bună fetiţă, premiată cu medalii pentru buna ei cuviinţă. Dar într-o zi, ea a întâlnit un lup în parc; şi chiar dacă a fugit, clinchetul medaliilor sale l-a condus pe lup direct la ea, astfel încât a fost devorată în întregime. Chiar dacă copiii sunt încântaţi de această neobişnuită povestire, mătuşa lor protestează, « O foarte nepotrivită poveste pentru copii mici ! » « Nefericită femeie » murmură licenţiatul care se depărtează. « Pentru următoarele şase luni ori acei copii o vor asalta în public cu cereri pentru o poveste nepotrivită ! »(Va urma)

Traducere şi note: Paul Ghiţiu

 



[i]John Milton(16081674) – poet englez, faimos pentru poemul epic în versuri albe Paradise Lost (Paradisul Pierdut), care reprezintă una dintre pietrele de temelie ale literaturii engleze.

iiJohn Bunyan(1628 – 1688) – scriitor şi predicator baptist reformat englez.

[iii]Benjamin Jonson(15721637) –  actor, dramaturg și poetenglez din perioada Renaşterii engleze. Contemporan cu William Shakespeare, Ben Jonson este cel mai bine cunoscut pentru piesele sale satirice, și în special pentru Volpone și Alchimistul, considerate a fi cele mai bune scrieri dramatice ale sale, dar și pentru poemele sale lirice.

[iv]Ralph Waldo Emerson(18031882) – poet şi eseistamerican, liderul mişcării transcendentaliste de la începutul secolului al XIX-lea.

[v]Nathaniel Hawthorne(18041864) – scriitor american de romane şi nuvele.

[vi]Herman Melville(1819, New York1891) – scriitor american, cunoscut mai ales pentru romanul său Moby Dick.

[vii]Francis Scott Key Fitzgerald(18961940) – scriitoramericanconsiderat unul din cei mai mari scriitori ai secolului douăzeci.

[viii]Charles John Huffam Dickens(18121870) – celebru romancier englez.

[ix]William Makepeace Thackeray(1811  – 1863) – romancier englezvictorian cunoscut, în special, pentru capodopera sa Bâlciul deșertăciunilor.

[x]Anthony Trollope(1815 –1882) unul dintre cei mai cunoscuţi, prolifici şi de succes romancieri englezi ai epocii Victoriene.

[xi]John Phillips Marquand(1893 – 1960) – scriitor american cunoscut iniţial pentru povestirile de spionaj Mr Moto, apoi pentru romanele satirice. A câştigat un premiu Pulitzer în 1938 pentru romanul The Late George Apley.

[xii]Ambrose Gwinnett Bierce(1842 – 1914?) – editorialist, jurnalist, scriitor şi satiric american. Este cunoscut în special pentru creaţia sa An Occurrence at Owl Creek Bridge, cât şi pentru dicţionarul satiric The Devil's Dictionary– Dicţionarul diavolului.

[xiii]Omul în ficţiunea modernă.

[xiv]Edmund Fuller(1915 – 2001) – romancier, istoric şi critic literar american.

[xv]Jonathan"Isaac Bickerstaff" Swift (16671745) – scriitor englez, unul din cei mai importanţi reprezentanţi ai realismului din prima perioadă a iluminismului englez, cunoscut mai ales prin opera sa satirică "Călătoriile lui Gulliver".

[xvi]Chiparoşii cred în Dumnezeuprimă parte a unei trilogii din care mai fac parte Un milion de morţi şi Pace după război aparţinândscriitorului catolic catalanJosé María Gironella Pous (1917 – 2003).

[xvii]Malcolm Cowley (1898 – 1989)– romancier, poet, critic literar, jurnalist american.

[xviii]Casa intelectului.

[xix]Jacques Barzun (1907 – ) – american de origine franceză, istoric al ideilor şi culturii, filosof al educaţiei.

[xx]Epoca modernă

[xxi]Gustave Thibon(1903-2001)— filozof francez laureat în 1964 cu Marele Premiu pentru Literatura al Academiei Franceze si, în 2000, cu Marele Premiu pentru Filozofie al aceleiasi academii. Spirit autodidact de confesiune catolica, Thibon si-a petrecut cea mai mare parte a vietii în satul natal, Saint-Marcel-d'Ardeche, de unde si apelativul de „filozoful-ţãran" pe care i l-au dat contemporanii.

[xxii]Robert Louis (Balfour) Stevenson(18501894) poet și romancier scoțian, autor al unor jurnale de călătorie și reprezentant de seamă al neoromantismuluiîn literatura engleză. Este cunoscut, în special, pentru cărțile Insula comorii  și Straniul caz al doctorului Jekyll si al domnului Hyde.

[xxiii]Benzi desenate cu povestiri de groază.

[xxiv]Constituţia SUA

[xxv]Bibliaa cărei a fost sponsorizată de regele James I.

[xxvi]Plutarh(46125) scriitor și moralist de origine greacă, cunoscut mai ales prin scrierile sale biografice și filosofice. Obține cetățenia romană și adoptă numele de familie Mestrius, în semn de omagiu adus prietenului său M. Mestrius Florus. Autoritățile imperiale romane îl numesc procurator al provinciei Achaia din Grecia. Mai târziu, devine preot la templul lui Apollo din Delphi.

[xxvii]Vezi Rost nr. 106.

[xxviii]Vezi Rost nr. 106.

[xxix]Vezi Rost nr. 106.

[xxx]Marcus Porcius Cato Uticensis(95 î.Hr. – 46 î.Hr.) cunoscut sub numele de Cato cel Tânăr (Cato Minor) pentru a se face distincție de străbunicul său (Cato cel Bătrân), a fost un politician, orator celebru și om de stat în Republica romană târzie. Este amintit pentru încăpățânarea și tenacitatea lui legendară (în special în conflictul său de lungă durată cu Gaius Iulius Caesar), precum și imunitatea lui de a lua mita, integritatea lui morală și dezgustul său celebru pentru corupție omniprezentă în perioada sa.

[xxxi]Demostene(384322 î. Hr.) om politic și orator atenian. A fost considerat cel mai mare orator al Antichității.

[xxxii]Cleomene I– rege al Spartei. Sub domnia sa, între 521 î,H. şi 488 î.H., Sparta a ajuns cea mai mare putere din lumea greacă. Şi-a împărţit pământurile şi averile şi i-a făcut şi pe ceilalţi să-l urmeze.

[xxxiii]Vezi Rost nr.106.

[xxxiv]Benjamin Franklin(1706, Boston1790) una dintre Părinţii Fondatori ai Statelor Unite, diplomat, om de stiință, inventator, filozof, profesor și om politic.

[xxxv]Vezi Rost nr. 106.

[xxxvi]Dick and Janeau fost personajele principale în popularele lecturide bază scrise de William S. Gray şi Zerna Sharp care au fost folosite pentru a învăţa copii să citească din anii 30 până în anii  70 în SUA.

[xxxvii]Frază comercială legată de cărţile cu Dick şi Jane.

[xxxviii]Hector Hugh Munro(1870 – 1916), mai cunoscut sub pseudonimul literar de Saki, sau ca H. H. Munro, a fost un scriitor britanic.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest