Revoluția, lovitura de stat sau evenimentele din 1989?

         Dilema devine fără obiect în măsura în care ne este cunoscut mecanismul oricărei revoluţii. Astfel, definiţiile tuturor dicţionarelor vorbesc despre o schimbare bruscă de sistem – economic, social, politic – însoţită cel mai des de violenţă. Mai rar întâlnim că este spontană şi niciodată că este lipsită de organizare. Pornind de la aceste definiţii şi analizând revoluţiile de până acum, începând cu Revoluţia Americană (Războiul Civil), putem fixa în pagină caracteristicile generale ale unei asemenea mişcări politice pentru a da un verdict în cazul: Revoluţia, lovitura de stat sau evenimentele din 1989?

     Revoltele spontane, răscoalele, evenimentele se datorează întotdeauna unor conflicte care apar pe divergenţe punctuale extrem de concrete între răsculaţi şi adversarii lor, de obicei între cei, la un moment dat prea oprimaţi dintr-un motiv sau altul, şi asupritorii acestora. Spre deosebire de revolte, revoluţiile se construiesc în jurul unor ideologii din care îşi trag seva ideilor şi a proiectelor de schimbare a realităţii, ele fiind de fapt una dintre modalităţile pentru ca acestea să intre rapid şi în forţă în peisajul politic al lumii.

       Tot în comparație cu revoltele spontane, revoluţiile au acoperire naţională, sunt minuţios pregătite şi au forţe aliate în chiar sistemul politic pe care îl atacă. Ele includ într-un scenariu mai amplu şi lovitura de stat. Nu trebuie să amintesc decât Revoluţia Franceză, organizată şi sponsorizată, alături de burghezia direct interesată de schimbări majore prin intermediul cărora să preia puterea de la rege şi nobili, chiar de nobilime (inclusiv prinţi ai regatului), care la rândul ei voia să ia puterea din mâna regelui. Se poate spune că am avut de-a face cu două revoluţii suprapuse: una feudală, întârziată, şi de aceea lipsită de vigoare, şi una burgheză adânc înfiptă în ţărâna vremurilor şi de aceea plină de seve.

       La rândul lor, cele două clase sociale/forţe revoluţionare şi-au extras şi forjat ideile, modelele, principiile şi planurile de organizare şi de luptă din mediile lojilor masonice, care depăşiseră la aceea vreme, în Franţa, numărul de o mie, şi care, cu toatele, au fost cuiburi în care s-au format complotiştii, fie de o parte, fie de cealaltă. Ajungem astfel la o altă caracteristică: revoluţiile au grupuri de organizare şi comandă pe mai multe nivele, între care doar unul este centrul real, iar celelalte centre aparente. Aceste forţe revoluţionare cooperează între ele, direct şi indirect, până la răsturnarea vechiului regim. Ulterior, centrul real digeră, dizolvă sau elimină brutal celelalte centre.

       O altă trăsătură specifică este prezenţa, fie disimulată, fie făţişă, de cele mai multe ori combinată, a factorului extern– ce alt exemplu mai bun, pentru aceste ultime trăsături decât revoluţia din Rusia şi apoi, cu sprijinul acesteia, lanţul de revoluţii socialiste care au urmat pe tot globul.

Între elementele definitorii ale unei revoluţii, nu cel din urmă, este cel al războiului civil declanşat de cei care urmăresc ca o ideologie să se aşeze, sau să se reaşeze, în lume. Revoluţiile au nevoie de sânge, de victime, de spectacole terifiante, care să zdruncine sufletele şi convingerile, pentru ca o altă realitate – prefabricată – să se impună. Povestea cu revolta spontană a întregului popor nu este decât o gogoriţă menită să mascheze adevăratele mişcări şi să asigure legitimitate noilor conducători. Nici la atrocităţile din Franţa,  nici la cele din Rusia nu a participat întregul popor, ci un număr restrâns de activişti care au „mânat în luptă” hoarde formate din indivizi aflaţi în cele mai de jos structuri ale societăţii sau chiar în afara ei. Revoluţia nu este altceva decât un complot care se acoperă cu, şi utilizează pentru a reuşi, nemulţumiri reale ale populaţiei.

     De aici apare o altă caracteristică: revoluţia nu rezolvă problemele şi nemulţumirile maselor largi în numele cărora ea este iniţiată, pentru că, de fapt, nimeni nici nu-şi propusese să le rezolve, singurele obiective reale fiind cele, amintite deja, legate de preluarea şi administrarea puterii în folosul celor care au iniţiat revoluţia.

       Având în vedere aceste caracteristici principale ale unei revoluţii şi aplicând această grilă peste cele petrecute începând din 16 decembrie 1989, putem spune că şi în România am avut o revoluţie cu toate cele necesare: centre de comandă interne şi externe, cu lovitură de palat şi armată, cu înfruntarea ideologiilor, cu complotiştii şi profitorii care, pentru a se legitima până la capăt, au utilizat revolta maselor şi crima. Este absolut adevărat că ieşirea în stradă a unei părţi a populaţiei a fost sinceră, dar aceasta nu s-a întâmplat decât după ce a fost creată conjunctura şi a fost aprinsă scânteia, care a dat semnalul şi i-a încurajat; în plus, în contra planurilor şi aşteptărilor organizatorilor, acţiunea maselor a fost paşnică (amintiţi-vă lait-motivul „Fără violenţă!”); sentimentul predominant nu era ura împotriva lui Ceauşescu şi a comunismului, cât bucuria eliberării. De aceea centrul a decis că trebuie să apară teroriştii, morţii, răniţii şi tot spectacolul de fum, zgomot şi lumină al acelor zile.

        Concluzia 1: În 1989, în România am avut de-a face cu o revoluţie.

        Concluzia 2: (uitându-ne la România de astăzi) Ea a reuşit.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest