Revoluţia gazelor de şist. Anatomia unui dezastru (II)

Hurduzeu_15

În România, a fi la putere conferă marele avantaj de a debita pe toate canalele media orice îţi trece prin cap, fără teamă de consecinţe. Neexistând, în mainstream, o structură informaţională independentă – cele câteva excepţii nu fac decât să confirme regula –, orice gogomănie sau manipulare rostită de guvernanţi rămâne în general fără replică şi se plimbă prin spaţiul audio-vizual ca printr-un sat fără câini.

Cum neadevărul nu doare când eşti la guvernare, un decident politic, domnul Liviu Dragnea, a declarat la ProTV, într-o discuţie despre gazele de şist, că „ar putea să vină venituri din pământ, dar nu ne lasă oamenii din Pungeşti. Cei 200 de oameni din Pungeşti nu-i lasă pe ceilalţi 20 de milioane să ne dezvoltăm“. După părerea domnului Dragnea, cei 200 de ţărani sunt manipulaţi de nimeni alţii decât preotul din sat şi ONG-urile din Vaslui. „Cetăţenii din Pungeşti şi cei care îi ajută pun presiune pe 20 de milioane de români“, a mai declarat domnul Dragnea, reamintindu-ne – pentru a câta oară? – că susţine „categoric, categoric“ exploatarea gazelor de şist.

Nu ştiu câtă presiune pun un preot, câteva ONG-uri şi câteva sute de ţărani pe poporul român pentru a-l face să renunţe la o asemenea „binefacere“. Cunosc însă foarte bine – şi ar trebui să o ştie întreaga ţară – la câtă (re)presiune şi intimidare sunt supuşi zilnic cei care îndrăznesc să se opună. Orice abuz este justificat în numele „dezvoltării" pe bază de şisturi, aşa cum, pe vremea comunismului, orice nemernicie putea fi făcută în numele „construcţiei societăţii socialiste multilateral dezvoltate“. Modelul „dezvoltării“ nu mai vine de la Moscova, CAER, sau Cabinetul 2 al Elenei Ceauşescu, ci din birourile companiilor de petrol şi gaze sau ale firmelor de minerit cu cianuri al căror model extractiv România se angajează să-l ducă la împlinire: „Guvernul României caută surse pentru dezvoltare. Cel puţin guvernul actual nu doreşte ca România sa fie transformată într-o grădină botanică“.

Domnul Liviu Dragnea şi actualul guvern nu doresc o Românie grădină botanică, probabil pentru a se diferenţia radical de „eco-anarhisto-legionarii“ care manifestau pe străzile Capitalei cu banerul „România, Grădina Maicii Domnului”. Opţiunea lor „categorică“ este dezvoltarea pe bază de şisturi: „Daca exploatăm gazele de şist, preţul în România va scădea, industria va deveni mult mai competitivă, vor apărea locuri de muncă şi economia se va dezvolta. Aşa s-a întamplat în America. De câţiva ani America are un preţ foarte mic la gaze naturale şi industria este foarte competitivă pentru că au costuri mai mici“.

Oare chiar „aşa s-a întâmplat în America“? Hai să privim mai îndeaproape cum stau lucrurile peste ocean.

„De câţiva ani, America are un preţ foarte mic la gazele naturale“. Informaţia este doar parţial corectă. „Volatilitatea preţurilor“ este sintagma adecvată pentru a caracteriza situaţia reală de pe piaţa gazului din SUA. În cartea sa „Too Much Magic”, reputatul analist James Howard Kunstler descrie consecinţele dramatice ale acestei volatilităţi: „Preţurile la gazul natural din SUA au crescut şi s-au prăbuşit de patru ori între 2000 şi 2009… Creşterea preţurilor nu a putut să atenueze povara financiară creată prin darea în funcţiune a 20 de mii de sonde într-o perioadă de zece ani. La gazele de şist, fiecare sondă de fracturare costă între trei şi zece milioane de dolari (forare şi exploatare prin fracturare hidraulică). Trebuie luat în considerare şi răspunsul economiei la oscilaţiile de preţ, de la 2 USD la 13 USD pe parcursul celor zece ani. Sub 8 dolari companiile nu ar putea să facă profit de pe urma noilor exploatări de gaz de şist. Peste 8 dolari, familiile americane nu şi-ar mai permite să-şi încălzească gospodăriile… Dacă ţinem cont de oscilaţia bezmetică a preţurilor, în contextul creşterii datoriilor companiilor care practică fracturarea hidraulică, exploatarea gazelor de şist ne apare, în cel mai bun caz, ca fiind marginal profitabilă din punct de vedere comercial“.

Câte zeci de mii de sonde de fractuare hidraulică ar trebui să împânzească România pentru ca întreaga afacere să fie „marginal profitabilă“? Care firmă de peste Ocean, pradă unei porniri sinucigaşe, s-ar îndatora la sânge pentru a putea vinde românilor gaz de Pungeşti la „un preţ foarte mic“?!

Să aruncăm o privire asupra celeilalte gogoaşe mult mediatizate, crearea locurilor de muncă. În cartea „Ulei de şarpe” (traducerea în limba română este în curs de apariţie la editura Logos din Bucureşti), Richard Heinberg prezintă situaţia reală: „Mercenarii industriei precum Daniel Yergin citează deseori locurile de muncă drept unul dintre principalele foloase pe care le are America de pe urma fracturării. Totuşi… în ceea ce priveşte crearea de locuri de muncă, istoricul real al fracturării este mult mai modest. Studiile finanţate de industrie includ profesii precum stripteuzele şi prostituatele în totalul noilor slujbe create1. Începând cu 20032, locurile de muncă pentru cei care lucrează efectiv în industria de petrol şi gaze s-au cifrat la mai puţin de a douăzecea parte dintr-un procent din piaţa muncii americane, potrivit US Bureau of Labor Statistics. Când slujbele sunt legate de fracturare, ele dispar pe măsură ce zăcământul este saturat de sonde şi producţia intră în declin. Într-o notă analitică din «Capital Economics» (aprilie 2013), Paul Dales demonstra că boom-ul petrolului şi gazului de şist nu a oferit în ultimii ani decât un impuls economic minor economiei Statelor Unite: «Din iunie 2009, volumul extracţiei de petrol şi gaz a crescut cu 24%. În aceeaşi perioadă, producţia de echipament minier a crescut cu 47%, iar serviciile miniere ajutătoare, care includ forajul pentru petrol şi gaze, au crescut cu 50%… Dar această creştere explică doar o mică parte a redresării economice. Să admitem că ea ar fi responsabilă pentru o cincime din creşterea de 18,3% a producţiei industriale totale. Dat fiind că sectoarele legate de petrol şi gaz reprezintă doar 2,5% din PIB, contribuţia lor este doar de 0,6% din creşterea de 7,6% a PIB-ului»“3.

Dacă la nivel naţional gazul de şist nu a produs mult visata redresare economică, să fi „explodat" economia americană la nivel local? La ce-ar trebui să se aştepte Bârladul şi Pungeştiul în lumina experienţei comunităţilor locale din SUA? Ne lămureşte, în această privinţă, tot Richard Heinberg: „În timpul boom-ului fracturării, autorităţile locale trag foloase temporare datorită veniturile mai mari obţinute din impozite. Dar costurile legate de repararea drumurilor avariate – uneori cifrate la milioane de dolari – pot depăşi avantajele de scurtă durată. În 2012, statul Texas a colectat impozite în valoare de 3,6 miliarde de dolari de pe urma petrolului şi gazului produs pe teritoriul său (atât de la sonde convenţionale cât şi de la cele care operează în zăcămintele de şist). În acelaşi an, însă, Departamentul de Transporturi al statului Texas a estimat că pagubele provocate drumurilor de către operaţiunile de foraj se ridică la 4 miliarde de dolari. Din 2009, Arkansas-ul a colectat impozite în valoare de aproximativ 182 de milioane de dolari, dar costurile provocate drumurilor sunt estimate la 450 de milioane. Drumuri menite să dureze 20 de ani au nevoie de reparaţii majore după doar 5 ani datorită permanentului du-te-vino de vehicule cu gabarit mare care transportă echipament şi apă la şi de la sondele de fracturare“4. Este naiv să credem că exploatarea gazului de şist va conduce la renaşterea economică a unor zone sărace din România. Deborah Rogers, în raportul ei „Şistul şi Wall Street-ul”, arată fără nici un echivoc adevărata misiune a companiilor de petrol şi gaze: să extragă hidrocarburi cât mai ieftin şi mai eficient posibil şi să le vândă la preţul cel mai mare care poate fi obţinut. Aceste companii „nu sunt în business pentru a proteja mediul înconjurător, pentru a salva ferma de familie sau pentru a scoate din recesiune economică zonele sărace. Dacă din întâmplare aceste lucruri se întâmplă, ele sunt pur şi simplu periferice faţă de misiunea principală a acestor companii“5.

Ar mai fi multe alte argumente împotriva exploatării gazelor de şist prin fracturare hidraulică, mai ales în contextul românesc. Cele prezentate sper să fie totuşi suficiente pentru a convinge cititorul că ne confruntăm cu un potenţial dezastru.

Rămâne întrebarea. Cum ne „dezvoltăm?“. În mod frecvent, problema „dezvoltării“ apare pe buzele politicienilor români doar atunci când „dezvoltarea“ gravitează în jurul unor învârteli mai mici sau mai mari care le umflă buzunarele. Se pare că în prezent „dezvoltare“ înseamnă exclusiv cianurarea şi fracturarea hidraulică a României. De îndată ce va dispărea puterea infracţională care susţine astfel de proiecte distructive, va dispărea brusc şi modelul extractiv de dezvoltare.

Cum ar arăta o dezvoltare firească, sustenabilă, adaptată condiţiilor României secolului al XXI-lea? Ar fi multe de spus în această privinţă. Cum „decidenţii politici“ români par să plece urechea doar la ce spun străinii, prefer să-l citez din nou pe Richard Heinberg. Iată cum încheie prefaţa la ediţia românească a cărţii „Ulei de şarpe”: „Trebuie să respingem afirmaţia că exploatarea gazelor şi ţiţeiului de şist prin fracturare hidraulică este cea mai bună speranţă pe care o are Europa (şi România) pentru a menţine o economie incapabilă să depăşească tiparele ei energetice de până acum. De fapt, mai devreme sau mai târziu, toate naţiunile lumii se vor confrunta cu realitatea: declinul carburanţilor fosili, scăderea cantităţii de energie disponibilă şi, prin urmare, o economie care se va restrânge. Decât să încercăm să blocăm acest viitor inevitabil, extrăgând şi arzând combustibili fosili care sunt tot mai scumpi şi din ce în ce mai dăunători pentru mediul înconjurător, trebuie să începem de pe acum să construim o economie post-creştere, funcţională, bazată pe energie regenerabilă – o economie menită să satisfacă nevoile oamenilor şi să protejeze natura. În acest context, activele cele mai valoroase ale României s-ar putea să nu fie gazul natural, ci solul (cernoziomul, cel mai fertil sol din lume), uriaşele sale pături acvifere, rămase în mare parte intacte, apele minerale, biodiversitatea şi bogăţia patrimoniului cultural. În natură şi cultură – nu în eforturile de a menţine şi extinde o economie fundamental nesustenabilă, bazată pe carburanţi fosili – se vor regăsi împlinite speranţele noastre cele mai bune şi mai realiste pentru un viitor omenos, cu şanse de supravieţuire“.

Cuvintele şi clarviziunea sunt ale unui american. Oamenii politici români sunt şi ei, ce-i drept, buni de gură, dar clarviziunea nu pare a-i caracteriza. „Înţepeniţi în proiect“, nu pot (sau nu vor) se renunţe la modelul societăţii bazate pe arderea combustibililor fosili. Aşa cum arătam în primele rânduri ale acestui articol, orice gogomănie sau manipulare rostită de guvernanţii noştri rămâne în general fără replică şi nepedepsită. Să ne trăiască şi să se pricopsească!

 

1 Deborah Rogers, “PA Jobs Numbers Poor in Spite of Marcellus Shale,” Energy Policy Forum, February 4, 2013, http:// www.frackcheckwv.net/ 2013/ 02/ 11/ low-job-count-in-pa-marcellus-shale-development/.

2 Deborah Rogers, “Shale and Wall Street,” Energy Policy Forum, February 2013. Data from U.S. Bureau of Labor Statistics, posted May 8, 2012, http://data.bls.gov/timeseries/CES1021100001?data_tool = XGtable.

3 Brad Plumer, “The US Oil and Gas Boom Has Had a Modest Economic Impact — So Far,” Washington Post, April 23, 2013, http:// www.washingtonpost.com/ blogs/ wonkblog/ wp/ 2013/ 04/ 23/ the-oil-and-gas-boom-has-had-a-surprisingly-small-impact-on-the-u-s-economy/.

4 Deborah Rogers, “Externalities of Shales: Road Damage,” Energy Policy Forum (blog), April 1, 2013, http:// energypolicyforum.org/ 2013/ 04/ 01/ externalities-of-shales-road-damage/.

5 Deborah Rogers, “Shale and Wall Street: Was the Decline in Natural Gas Prices Orchestrated?” Energy Policy Forum, February 2013, http:// shalebubble.org/ wall-street/.

 

sursa: cotidianul.ro 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest