Revoluţia Conservatoare germană şi moştenirea sa

poza_circuite-germania_large_oferte_speciale_145-37672

În perioada dintre Primul război mondial şi stabilirea celui de-al Treilea Reich, criza economică, politică şi socială care a lovit subit Germania – rezultat al înfrângerii acesteia în război – a dat naştere unei mişcări cunoscute sub numele de „Revoluţia Conservatoare” sau şi mai bine cunoscută drept „Mişcarea Revoluţionară Conservatoare”, iar membrii acesteia erau denumiţi fie „revoluţionari conservatori” fie „neoconservatori”.

 

Însăşi expresia „Revoluţia Conservatoare” a devenit populară ca urmare a discursului ţinut de faimosul poet Hugo von Hofmannsthal din 1927, om de cultură catolic, conservator şi monarhist.[1] La acel moment, acesta a declarat „procesul de care fac vorbire nu este altceva decât o revoluţie conservatoare la o scară pe care istoria Europei n-a mai întâlnit-o. Obiectivul acesteia este de a genera o realitate germană împărtăşită de întreaga naţiune.”[2]

 

În ciuda impresiei create de aceste afirmaţii, conform cărora membrii acestei mişcări împărtăşesc aceeaşi viziune globală, în realitate lucrurile nu stăteau aşa, pentru că gânditorii şi liderii acesteia se aflau constant în dezacord. Ba mai mult, în ciuda influenţei ideilor filozofice exercitate de această mişcare asupra socialismului german, dar şi a legăturilor sale cu fascismul, este incorect să credem că membrii săi sunt fie fascişti fie „proto-nazişti”. Chiar dacă unii revoluţionari conservatori ridicau în slăvi fascismul italian, parte din aceştia chiar alăturându-se Mişcării Naţional – Socialiste (mulţi nu), per total, viziunile lor globale erau distincte de aceste două grupuri politice.

 

Este dificil de rezumat adecvat viziunile revoluţionarilor conservatori din cauza contradicţiilor ridicate de viziunile individuale ale acestora. Ceea ce aveau în comun, la nivel general, era realizarea importanţei Volk-ului (termen ce poate fi tradus ca „folk”, „naţiune”, „etnie” sau „oameni”) şi cultură, ideea de Volksgemeinschaft („comunitate naţională”) şi respingerea marxismului, liberalismului şi democraţiei (mai precis ideea de democraţie parlamentară). Printre alte idei comune acceptate se numără şi respingerea conceptului de istorie lineară în favoarea conceptului ciclic, o formă conservatoare şi non-marxistă de socialism, şi stabilirea unei elite autoritare. [3]

 

Pe scurt, această mişcare era alcătuită din germani cu tendinţe conservatoare de diferite tipuri care erau dezamăgiţi de starea în care Germania a fost adusă, forţată de înfrângerea suferită în Primul război mondial, şi care urmăreau să avanseze idei de natură conservatoare şi revoluţionară.

Pentru a obţine o idee adecvată privind natura Revoluţiei Conservatoare şi haina pe care o îmbracă, cel mai bine este să examinăm intelectualii majori şi gândirea acestora. Următoarele secţiuni vor oferi o scurtă prezentare a celor mai marcanţi intelectuali conservator-revoluţionari şi contribuţiile filozofice cheie.

 

Vizionarii unui nou Reich

Cel mai notabili germani cu o viziune optimistă privind crearea unui al Treilea Reich au fost Stefan George, Arthur Moeller van den Bruck şi Edgar Julius Jung. Ştefan George, spre deosebire de ceilalţi doi, nu e un intelectual tipic, ci un poet. George şi-a exprimat viziunea sa revoluţionar-conservatoare a unui “nou Reich” în principal prin poezie, iar această poezie a atins şi a afectat mulţi tineri germani naţionalişti şi chiar şi intelectuali; din acest motiv este notabil d.p.d.v istoric.[4] La nivel intelectual, însă, Arthur Moeller van den Bruck (care a popularizat termenul de „al Treilea Reich) şi Edgar Julius Jung au avut un impact filozofic mai profund.

 

1. Arthur Moeller van den Bruck

Arthur Moeller van den Bruck a fost un istoric al culturii care a devenit activ politic la sfârşitul primului război mondial. Este unul din membrii fondatori ai clubului conservator “June”, ulterior devenind liderul ideologic al acestuia.[5] În Der preussische Stil (“Stilul prusac”) a descris ceea ce el consideră ca fiind caracterul prusac, a cărui principala caracteristică este „voinţa către stat”, iar în Das Recht der jungen Volker (“Dreptul popoarelor tinere”) a prezentat ideea de „naţiuni tinere” (incluzând Germania, Rusia şi America) şi de „naţiuni bătrâne” (unde a inclus Anglia şi Franţa), pledânt pentru o alianţă a „naţiunilor tinere” cu vitalitate mare pentru a înfrânge hegemonia Angliei şi Franţei.[6]

În 1922 a contribuit, alături de Heinrich von Gleichen şi Max Hildeber Boehm, la cartea Die neue Front (“Noul Front”), un manifest al Jungkonservativen („Tinerii conservatori”).[7] Un an mai târziu, Moeller van den Bruck a scris cea mai faimoasă lucrare a sa, care conţine o expunere comprehesivă a viziunii sale globale, Das Dritte Reich, în traducere însemnând Al treilea Imperiu German.[8]

În această carte, Moeller a făcut o diviziune între patru poziţii politice: Revoluţionară, Liberală, Reacţionară şi Conservatoare. Revoluţionarii, care îi includea în mod special pe comunişti, erau irealişti în sensul în care aceştia credeau că puteau şterge cu buretele valorile şi tradiţiile trecutului. Liberalismul a fost criticat pentru individualismul radical, care duce către egoism şi dezintegrează naţiuni şi tradiţii. Reacţionarii, pe de altă parte, erau criticaţi pentru poziţia nerealistă privind reînvierea completă a formelor istorice, crezând că tot ce exista în societatea trecutului era pozitiv. Conservatorismul, argumentează Moeller, este superior precedentelor trei poziţii deoarece „Conservatorismul caută să protejeze valorile naţionale, atât prin conservarea valorilor tradiţionale în măsura în care acestea posedă puterea de dezvoltare, cât şi prin asimilarea de noi valori care cresc vitalitatea naţiunii.”[9] „Conservatorismul” lui Moeller era în esenţă un Conservatorism Revoluţionar.

 

Moeller respinge marxismul din cauza raţionalismului şi materialismului său, ideologii pe care acesta le-a considerat că fiind incapabile să înţeleagă părtea bună a societăţii umane şi a vieţii. „Socialismul începe acolo unde marxismul se opreşte,” declara el.[10] Moeller a pledat pentru un socialism german de tip corporatist care recunoaşte importanţa naţionalităţii şi refuză războiul claselor sociale.

 

În termeni politici, Moeller respinge republicanismul şi afirmă că democraţia autentică presupune participarea oamenilor în luarea deciziilor care afectează propriul destin. El respinge monarhia ca fiind învechită şi anticipează o nouă formă de guvernare în care un lider puternic conectat la populaţie va apărea. „Avem nevoie de lideri care simt la fel ca şi naţiunea, care identifică destinul propriu cu cel al naţiunii.”[11] Acest lider va stabili „Al Treilea Imperiu, un nou şi ultim Imperiu,” care va rezolva problemele politice ale Germaniei (în special problemele legate de populaţie).

 

 

2. Edgar Julius Jung

O altă viziune grandioasă a celui de-al Treilea Reich vine de la Edgar Julius Jung, un intelectual activ politic care a scris cartea Die Herrschaft der Minderwertigen , în traducere engleză The Rule of the Inferiour,[12] care uneori a fost denumită „biblia neoconservatorismului.”[13] Această carte prezintă o critică devastatoare a liberalismului şi combină idei ale lui Spann, Schmitt, Pareto şi ale altor gânditori.

Democraţia liberală a fost respinsă de Jung că fiind puterea maselor manipulate de demagogi, şi de asemenea puterea banilor, pentru că are tendinţe inerente către plutocraţie. Ideile reviluţionare franceze privind „libertatea, egalitatea, fraternitatea” au fost respinse şi considerate că având influenţe coroziv-dăunătoare pentru societate şi ca surse ale individualismului, cauze principale ale decăderii în viziunea lui Jung. Jung a respins şi marxismul ,pe care l-a catalogat drept un produs corupt al Revoluţiei Franceze. [14] Revoluţia Conservatoare pentru Jung a însemnat, cu propriile cuvinte:

“Restaurarea acelor legi elementare şi valori fără de care omul îşi pierde legăturile cu natura şi Dumnezeu şi în lipsa cărora este incapabil să construiască o ordine autentică şi adevărată. Standardele inerente iau locul egalităţii, o justă integrare în ierarhia societăţii ia locul conştiinţei sociale, o elită organică ia locul alegerilor mecanice, responsabilitatea interioară a unei autoguvernări adevărate ar trebui să ia locul birocraţiei, iar în locul prosperităţii maselor ar trebui puse drepturile unei naţiuni mândre. [15]

 

 

În locul formelor liberale şi marxiste, Jung şi-a imaginat stabilirea unui nou Reich care să folosească economia corporatistă (legată de sistemul medieval al breslelor), va fi organizat pe baze federaliste, care să fie animat de spiritualitatea creştină şi puterea Bisericii, şi să fie fi condus de o monarhie autoritară şi o elită compusă din membrii calificaţi aleşi. Cu cuvintele sale, „statul ca cea mai înaltă ordine a comunităţii organice trebuie să fie o aristocraţie; în ultimul şi cel mai înalt sens: conducerea celor mai buni. Chiar şi democraţia a fost fondată pe această năzuinţă.”[16]

 

Moeller a criticat şi conceptul materialist al raselor ca „materialism biologic” şi a avansat întâietatea unei entităţi cultural-spirituale (pe acest fundament, şi nu pe cel biologic, avea să fie abordată problema evreilor). În plus, a respins naţionalismul în sensul normal al termenului, sustinund conceptul unui Imperiu pan-European federalist, supranaţional, în acelaşi timp recunoscând realitatea şi importanţa Volk-ului şi separarea grupurilor etnice. De fapt, Jung credea că noul Reich ar trebui format pe “o fundaţie populară (volkisch) indestructibilă de la care lupta populară (volkisch) să ia forma.”[17]

 

Edgar Jung nu era totuşi mulţumit doar cu simpla scriere a acestor idei; avea ambiţii politice mari şi a lucrat activ cu partide şi conservatori care rezonau cu el din 1920 până în 1934.[18] Necesitatea luptei era deja parte din filozofia aceştia: „Dacă germanii văd că, printre ei, încă trăiesc combatanţi, atunci aceştia vor realiza de asemenea că lupta reprezintă ce-a mai înalta formă de existenţă. Destinul Germaniei cheamă bărbaţii ei către stăpânirea acestuia. Pentru că istoria lumii formează oamenii.”[19]

 

În perioada activităţii sale politice, a ajuns să-i displacă mişcarea naţional-socialistă datorită unui dispreţ personale la adresa lui Hitler dar şi a viziunii sale conform cu care naţional-socialismul era produsul modernităţii şi era legat ideologic de marxism şi liberalism. Jung a fost foarte activ în opoziţia faţă de NSDAP şi a fost în cele din urmă responsabil pentru adresa scrisă de Papen Marburg în 1934, prin care critica guvernarea lui Hitler, adresă ce a dus la moartea lui Jung în Noaptea Cuţitelor Lungi.[20]

 

Teoreticieni ai Declinului: Spengler şi Klages

  1. 1.       Oswald Spengler

Cel mai faimos teoretician al declinului este Oswald Spengler, „doctorul-profet” care a prezis decăderea Culturii Înalte a Vestului în magnum opus-ul său Declinul Occidentului. Conform lui Spengler, fiecare Cultură Înaltă are propriul „suflet” (referindu-se la caracterul esenţial al unei Culturi) care trece prin ciclul predictibil al naşterii, dezvoltării, împlinirii, declinului şi al morţii, ciclu similar vieţii unei plante.[21] Citându-l pe Spengler:

“O Cultură se naşte în momentul în care un suflet măreţ se trezeşte din proto-spiritualitatea copilăriei umane, şi se detaşează, o formă din informă, un lucru legat şi muritor din lucrul fără margini, nemuritor. Înfloreşte pe pământul unui peisaj bine definit, de care rămâne legat sub forma unei plante. Moare atunci când sufletul a realizat întreagă suma a posibilităţilor în forma oamenilor, limbilor, dogmelor, artelor, statelor, ştiinţelor şi revine la starea iniţială de proto-suflet.” [22]

Există o distincţie importantă în această teorie între Kultur (Cultură) şi Zivilisation (Civilizaţie). Cultura se referă la faza incipientă a Culturii Înalte care este marcată de viaţă rurală, religiozitate, vitalitate, voinţă-de-putere, şi instincte ascendente, în timp ce Civilizaţia se referă la o faza ulterioară marcată de urbanizare, a-religiozitate, intelect pur raţional, viaţă mecanizată şi decadenţă. Spengler se concentrează cu precădere asupra a trei Culturi Înalte pe care le-a supus comparaţiei: Magicul, Clasicul, şi actuala Cultură Înaltă Vestică. Şi-a menţinut viziunea conform căreia Occidentul, aflat într-o fază târzie a Civilizaţiei, va intra curând într-un stadiu final de imperialism şi „Cezarism” – stadiu care, conform opiniei lui Spengler, marchează ultima strălucire înainte de sfârşitul unei Culturi Înalte.[23]

 

Poate cea mai importantă contribuţie a lui Spengler la Revoluţia Conservatoare este teoria sa privind „socialismul prusac”, pe care a exprimat-o în Prusianism şi socialism, şi care a a stat la baza viziunii conform căreia conservatorii şi socialiştii ar trebui să se unească. În această carte el a argumentat că caracterul prusac, care este caracterul german prin excelenţă, este la bază socialist. Pentru Spengler, socialismul adevărat era în principal o chestiune de etică şi nu de economie.[24]

 

Acest socialism etic, prusac, însemna dezvoltarea şi practica muncii etice, a disciplinei, obedienţei, un simţământ al responsabilitatii de a face lucrurile mai bine, starea de autosacrificiu, precum şi posibilitatea obţinerii oricărui statut prin talent. Socialismul prusac se diferenţia de cel marxist şi de liberalism. Marxismul nu era socialism autentic pentru că era materialist şi bazat pe conflictul dintre clase, astfel fiind în contrast cu statul etic prusac. De asemenea aflat în contrast cu socialismul prusac se aflau şi liberalismul şi capitalismul, care neagă idea de responsabilitate, practică un „principiu pirat” şi aduc cu ele domnia banului. [25]

 

  1. 2.       Ludwig Klages

Ludwig Klages şi teoria sa a declinului au avut o influenţă mai mică, deşi merită a fi menţionată. Această teorie s-a concentrat nu asupra Culturii Înalte ci aspura declinului Vieţii (ce se plasează în contrast cu simpla Existenţă). Teoria lui Klages, numită „Biocentrism,” a postulat o dihotomie între Seele (Suflet) şi Geist (Spirit), două forţe în viaţa omului care se aflau într-o stare de luptă psihologică una cu cealaltă. Sufletul poate fi înţeles că Viaţă pură, impuls vital, şi sentiment, în timp ce Spiritul poate fi înţeles ca intelect abstract, gând mecanic şi conceptual, raţiune şi voinţă.[26]

Conform teoriei Biocentrice, în timpurile primordiale preistorice, sufletul omului şi trupul acestuia erau unite şi deci oamenii trăiau în concordanţă extatică cu principiile Vieţii. În timp, Viaţa umană a interferat cu Spiritul, ceea ce l-a făcut pe om să folosească gândul conceptual (iar nu cel simbolic) şi intelectul raţional, astfel începând ruperea dintre trup şi Suflet. În această teorie, pe măsură ce istoria omului progresează, creşte şi limitarea Vieţii şi ruinarei ei de către Spirit într-un proces lung dar finalmente de neoprit la capătul căruia omul va fi mecanizat, supra-civilizat şi lipsit de Suflet. „Deja maşina s-a eliberat de controlul omului,” a scris Klages, „ea nu mai este servitorul omului: în realitate, omul însăşi este subjugat de către maşină.”[27]

Acest stadiu final este marcat de evenimente precum deconectarea completă de Natură, distrugerea mediului natural, metisaje masive între rase şi lipsa Vieţii adevărate, care este prevăzută să sfârşească odată cu moartea omenirii ca urmare a devastărilor aduse Naturii. Klages a declarat „… distrugerea finală a tuturor pare a fi o concluzie ignorată.”[28]

 

Spann si Statul Unit

Othmar Spann a fost, între 1919 şi 1938, un influent profesor al Universităţii Viena din Austria, dar care, în ciuda suportului entuziast pentru Naţional Socialism, a fost înlăturat de către guvernul celui de-al Treilea Reich din cauza câtorva divergenţe ideologice.[29] A fost exponentul teoriei cunoscute sub numele de „Universalism” (care diferă total de universalism în sensul normal al termenului). Viziunea sa universalistă asupra economiei, politicii, societăţii şi ştiinţei a fost expusă în numeroase cărţi, cea mai importantă dintre acestea fiind lucrarea memorabilă Der wahre Staat („Adevăratul Stat”).[30]

Universalismul lui Spann era o teorie corporatistă care respingea individualismul. Pentru a înţelege această respingere este necesar să înţelegem ce înseamnă „individualismul”, pentru că acesta a primit definiţii diferite şi chiar contradictorii; aici, individualismul se referă la faptul că individul este absolut iar existenţa unei realităţi supra-individualitste este respinsă categoric (şi deci, societatea este nici mai mult nici mai puţin decât o colecţie de atomi). Cititorul trebuie să ştie că Spann nu a negat complet individul, ci mai degrabă a negat ideologia individualistă.[31]

 

Conform Teoriei Universaliste, individul există doar în interiorul unei comunităţi particulare sau a unei societăţi; întregul (totalitatea societăţii) precede părţile (indivizii) pentru că părţile nu există cu adevărat independent de întreg.[32] Spann a scris „Este adevărul fundamental al tuturor ştiinţelor sociale… anume că nu indivizii sunt cu adevărat reali, ci întregul, şi că indivizii există, sunt reali atâta timp cât sunt membri ai întregului.”[33]

 

Mai mult, societatea şi Statul nu sunt fost complet separabile pentru că Statul este sursa drepturilor individului, familiei şi altor grupuri. Liberalismul, capitalismul, democraţia şi socialismul marxist au fost toate respins de Spann ca fiind individualiste sau materialiste şi produse corupte ale ideilor Revoluţiei Franceze. În vreme ce în societăţile trecute individul era integrat în comunitate, viaţa modern, cu liberalismul afferent, a atomizat societăţile. Conform lui Spann, „Omenirea se poate reconcilia cu sărăcia pentru că va fi şi va rămâne săracă pentru totdeauna. Însă cu pierderea caselor, insecuritatea existenţială, cu dezrădăcinarea şi nimicnicia masele de oameni afectaţi nu se vor reconcilia.”[34] Ca o soluţie la decăderea modernă, Spann şi-a imaginat formarea unui stat religios creştin, corporatist, ierarhic şi autoritar, similar primului Reich (Sfântul Imperiu Roman).[35]

Un teoretician revolutionar-conservator mai puţin cunoscut, Hans Freyer, de asemenea avea viziuni similare lui Spann şi a contestat ideile şi rezultatele „Iluminismului”, în particular secularismul, ideea raţiunii universale, conceptul unei umanităţi universale, urbanizarea şi democratizarea. Plasându-se împotriva societăţii moderne corupte de aceste lucruri, Freyer a avansat ideea unei „societăţi integrate total” care ar fi completată de un stat nondemocratic şi puternic. Cultură, Volk, rasă şi religie ar forma baza societăţii şi a statului pentru a restaura sentimentul de comunitate şi valori comune. Freyer, de asemenea, s-a alăturat naţional socialismului crezând că mişcarea va realiza propriul scop, însă mai târziu a devenit dezamăgit de aceasta pentru că a văzut natura represivă a celui de-al Treilea Reich.[36]

 

Zehrer si teoria elitistă

Hans Zehrer era un contributor notabil dar şi editor al revistei „neoconservatoare” Die Tat, şi astfel de asemenea un membru fondator al unui grup de intelectuali cunoscut sub numele de Tat-Kreis („Cercul Tat”). În viziunea lui Zehrer, „toate mişcările au început ca mişcări ale intelectualilor, minorităţi calificate care, datorită discrepanţelor dintre ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie, au preluat iniţiativa.”[37] Teoria lui era oarecum legată de conceptul „circulaţia elitelor” al lui Vilfredo Pareto, în sensul în care ambii credeau că intelectualii, în majoritatea cazurilor oameni înzestraţi şi inteligenţi care se nasc din orice clasă socială, erau cruciali în determinarea succesului ordinii sociale şi ideilor sale.

La acel moment, în Germania, clasa mijlocie – însemnând un segment larg al societăţii şi al cărei membru Zehrer era – se confruntă cu probleme economice. Era visul acestuia că o nouă ordine politică ar putea fi stabilită de tineri intelectuali din clasa mijlocie, vis pe care a încercat să-l transforme în realitate. Această nouă ordine ar rezulta din abolirea nesigurei republici de la Weimar şi din stabilirea de către intelectuali ca el a unei elite autoritare. Elita de care Zehrer face vorbire nu ar fi sub controlul maselor iar procesul intern de selecţie ar fi bazat pe criterii personale de calitate şi abilităţi, fără să se ia în considerare clasa socială sau avuţia. [38]

 

Viziunea lui Zehrer nu a fost realizată din causa eşecurilor de a crea un nou stat printr-o „revoluţie a elitelor” dar şi din cauza ascensiunii NSDAP, pe care a încercat s-o influenţeze la începutul anilor 1930 în ciuda dispreţului pentru domnia partidelor; ca urmare a eşecurilor, s-a retras din activitatea politică. Însă, chiar dacă majoritatea gânditorilor revoluţionar-conservatori nu şi-au imaginat o elită compusă totalmente din intelectuali, este notabil punctul comun de vedere privind existenţa unei elite autoritare ai cărei membri să fie indivizi calificaţi din toate clasele şi poziţiile socio-economice.[39]

 

Sombart si socialismul conservator

Socialiştii cu înclinaţii naţionaliste şi conservatoare cum ar fi Paul Lensch, Johann Plenge, Werner Sombart, Arthyr Moeller van der Bruck şi Oswald Spengler doreau naşterea unui nou socialism naţional, conservator. Desigur, ar trebui amintit că socialismul non-marxist are deja o lungă istorie în Germania, incluzând oameni precum acei Kathedersozialisten („socialiştii de catedră”), ca Adolf Stöcker şi Ferdinand Tönnies.[40] Werner Sombart însuşi a pornit la drum ca Marxist, însă mai târziu a fost deziluzionat de teoria marxistă, pe care a considerat-o drept distructivă spiritului uman şi comunităţii organice în acelaşi fel precum capitalismul.

Sombart este amintit, majoritar, pentru opera să privind natura capitalismului, mai ales lucrările sale privind legătura dintre caracterul materialist al evreilor şi capitalism. Obsesia profitului, practicile dure de afaceri, indiferenţa privind calitatea şi „caracteristicile raţionaliste şi abstracte ale vânzătorului” care reprezentau elementul cheie al capitalismului distrug orice „comunitate de muncă” şi dezintegrează legăturile dintre oameni specifice societăţilor medievale.[41] Sombart a scris că „înainte ca capitalismul să se dezvolte, omul natural trebuie să-şi piardă orice recunoaştere şi trebuie înlocuit cu un mecanism al minţii raţionale. Era necesară o transformare a tuturor valorilor economice.”[42]

 

Obiecţiile majore ale lui Sombart privind marxismul priveau faptul că marxismul dorea să suprime orice sentimente religioase şi naţionale dar şi valorile culturilor indigene; marxismul nu ţintea spre o omenire mai bună ci spre o „fericire” bazală. În contrast cu marxismul şi capitalismul, Sombart a susţinut un socialism german în care politicile economice să fie „direcţionate într-o manieră corporatistă,” în care exploatarea ar fi stopată iar ierarhia şi avuţia întregului stat ar fi susţinută.[43]

 

 

Radicalism şi naţionalism: Jünger şi Niekisch

1. Ernst Jünger

Ernst Jünger este foarte cunoscut pentru lucrarea sa privind ceea ce el a perceput ca fiind efectele pozitive ale războaielor şi luptelor, el însuşi având experienţa Primului Război Mondial. El a respins civilizaţia burgheză a confortului şi securitatăţii, pe care a perceput-o drept vulnerabilă şi muribundă, în favoarea unei întăritoare şi „măreţe” experienţe de acţiune şi aventură în război; această experienţă ar transforma un burghez într-un „războinic”. Tipul războinicului s-a luptat cu „eterna utopie a păcii, atingerea fericirii şi perfecţiunii.”[44] Junger a crezut că criza şi nestatornicia Germaniei după Primul Război Mondial erau în esenţă un lucru bun.

 

În cartea să Der Arbeiter, „războinicul” era urmat de „muncitor”, un nou tip de om care ar deveni dominant după sfârşitul ordinii burgheze. Jünger a realizat transformările ce urmau să vină că efect al tehnologiei moderne; individul îşi pierdea individualitatea şi libertatea într-o lume mecanizată. Astfel, el a anticipat o societate în care oamenii vor accepta anonimatul în mase şi serviciul obedient în slujba statului; populaţia ar suferi o „mobilizare totală.”[45] Că să-l citez pe Jünger:

“Mobilizarea totală este mult mai puţin consumată decât se consumă ea însăşi; în război şi pace, ea exprimă cererea secretă şi inexorabilă la care vieţa noastră este supusă în era maselor şi a maşinilor. Astfel, se dovedeşte că fiecare viaţă individuală devine, tot mai clar, durata de viaţă a unui lucrător; şi că, în locul războaielor din cavaleri, regi, şi cetăţeni, avem acum războaie de muncitori. Primul conflict global al secolului douăzeci ne-a oferit un presentiment al structurii lor raţionale şi lipsite de milă.[46]

 

Acceptarea de către Ernst Jünger a tehnologiei în stadiul erei „muncitorului” este cumva în contrast cu poziţia adoptată de fratele sau, Georg Jünger, care a criticat civilizaţiei tehnologiei moderne (deşi Ernst va fi, mai târziu, de acord cu acest punct de vedere).[47] Ernst Jünger şi-a schimbat atitudinea, mai târziu, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, şi după aceea, aproape că a şi-a inversat întreaga viziune globală, predicând pace şi individualism, o schimbare criticată de cei de dreapta. [48]

 

  1. 3.       Ernst Niekisch

Un alt naţionalist radical al Revoluţiei Conservatoare este Ernst Niekisch, care a debutat ca un comunist dar s-a schimbat într-o mixtură aparent paradoxală de naţionalism german şi comunism rusesc: naţional-bolşevism. În concordanţă cu această doctrină, Niekisch a pledat pentru o alianţă între Rusia Sovietică şi Germania pentru a răsturna Tratatul de la Versailles dar şi pentru a contracara puterea capitalistă şi anti-naţionalistă a ţărilor din Vest. Totuşi, această facţiune deviantă, în competiţie atât cu naţionaliştii comunişti şi cu cei anti-comunişti, a rămas o minoritate lipsită de succes. [49]

 

 

 

Teoria politică: Schmitt şi Haushofer

1. Carl Schmitt

Carl Schmitt era un proeminent filozofic politic catolic şi jurist care a avut o influenţă majoră în gândirea politică şi care a susţinut guvernarea celui de-al Treilea Reich după formarea acesteia. Cea mai faimoasă carte a sa este The Concept of the Political, deşi este autorul multor altor lucrări precum Political Theology şi The Crisis of Parliamentary Democracy.

„Politicul”, pentru Schmitt, era un concept diferit de politică în sensul normal al termenului, şi era bazat pe distincţia dintre „amic” şi „inamic.” Politicul există oriunde se află un inamic, un grup diferit şi cu interese diferite, şi cu care există posibilitatea unui conflict. Acest criteriu include atât grupurile externe statului dar şi cele interne, şi deci atât războiul inter-statal cât şi războiul civil erau luate în considerare. O populaţie poate fi unificată şi mobilizată cu ajutorul actul politic, în care un inamic este identificat şi abordat.[50]

Schmitt a apărat şi practicile dictatoriale, pe care le-a diferenţiat de „tiranie”. Dictatura este o formă de guvernare stabilită în urma unei „stări de excepţie” sau de urgenţă ca urmare a căreia este necesară eludarea lentelor procese parlamentare pentru a apăra legea. Conform acestuia, puterea dictatorială este prezentă în orice scenariu în care un stat sau lider îşi exercită puterea independent de aprobarea majorităţilor, indiferent de statutul „democratic” sau de altă natură a statului. Suveranitatea este puterea de a decide declararea unei situaţii de excepţionalitate, şi deci, „suveranul este cel care decide asupra excepţiei.”[51]

Schmitt a continuat să critice parlamentarismul şi democraţia liberală susţinând baza originară a parlamentarismului – care susţine că separarea puterilor în stat şi un dialog deschis şi raţional între partide ar rezulta automat într-un stat funcţional – este în fapt negată de realitatea partidelor politice, în care liderii partidelor, coaliţiilor şi grupurile de interese iau decizii privind politicile fără consultare sau dialog. Un alt argument notabil adus de Schmitt era că adevărata democraţie nu este democraţia liberală, în care pluralitatea grupurilor este tratată egal într-un stat. Adevărata democraţie este reprezentată de un stat omogen, unificat, în care deciziile liderilor exprimă voinţă poporului unificat. Cu cuvintele sale, „Oricare democraţie adevărată stă pe principiul că egalii sunt egali dar şi că inegalii nu vor fi trataţi în mod egal. Democraţia necesită, deci, în primul rând omogenitate, iar în al doilea rând eliminarea sau eradicarea eterogenităţii – dacă necesitatea apare.”[52]

 

2. Karl Haushofer

Karl Haushofer era un alt filozof politic cunoscut pentru lucrarea sa teoretică privind „geopolitica”, care dorea să adâncească înţelegerea Germaniei în ce priveşte politicile internaţionale şi geografia. Haushofer afirmă că naţiunile nu au doar dreptul de a-şi apăra teritoriul, ci au şi dreptul de a-l extinde şi a colonizara noi spaţii geografice, mai ales atunci când se confruntă cu suprapopularea. Germania era una din ţările aflate în această poziţie, şi deci, avea dreptul la Lebensraum (spaţiu vital) pentru excedentul de populaţie. Pentru a depăşi dominaţia structurii anglo-americane, Haushofer a susţinut un nou sistem de alianţe care implică în mod particular o alianţă ruso-germană (şi din acest motiv el poate fi văzut ca un gânditor eurasiatic). Haushofer s-a alăturat naţional-socialiştilor, dar ideile sale au fost respinse de geopoliticienii celui de-al Treilea Reich datorită ostilităţii acestora faţă de Rusia.[53]

 

 

Influenţele Revoluţiei Conservatoare

Vizionarii Revoluţiei Conservatoare nu doar că au avut o influenţă imediată în Germania în perioada de început al secolului XX, dar au avut şi un impact profund şi dăinuitor asupra gândirii dreptei (în unele cazuri chiar şi asupra stângii). Lăsând la o parte evidenta influenţă asupra Naţional Socialismului şi dacă presupunem că Otto Strasser nu poate fi considerat parte a Revoluţiei Conservatoare, atunci strasserismul a fost clar influenţat de Arthur Moeller van den Bruck şi Oswald Spengler.[54]

Francis Parker Yockey, autorul lui Imperium, de asemenea are influenţe din partea lui Spengler, Schmitt, Sombart şi Haushofer.[55] Julius Evola, faimosul italian tradiţionalist, este încă un scriitor afectat de intelectualii Revoluţiei Conservatoare, lucru evidenţiat în lucrări precum Men Among the Ruins[56] şi The Path of Cinnabar.[57]

Mai recent, Nouă Dreaptă Europeană arată o largă inspiraţie din Revoluţia Conservatoare. Armin Mohler, care poate fi el însuşi considerat parte a Revoluţiei Conservatoare dar şi a Noii Drepte, este foarte cunoscut pentru lucrarea să Die Konservative Revolution în Deutschland 1918-1932.[58] În plus, Tomislav Sunic se inspiră în multe concepte de la Revoluţia Conservatoare, concepte relevate în importanta sa lucrare Against Democracy and Equality, incluzându-i pe Schmitt, Spengler, şi mai puţin pe Spann şi Sombart.[59]

Încă un intelectual din liga Noii Drepte, Alexander Jacob, este traducătorul cărţii lui Jung, The Rule of the Inferiour şi de asemenea responsabil pentru multiple lucrări ale Revoluţiei Conservatoare.[60] Atunci când aceste fapte sunt luate în considerare, devine clar că multe lucruri poate fi învăţate prin studierea istoriei şi ideile Revoluţiei Conservatoare Germane. Este o sursă de bogăţie filosofică ce poate întări poziţia conservatoare şi care îşi lasă amprenta asupra gândurilor dreptei chiar şi astăzi.

 

Note

[1] Pentru vederile politice ale lui Hofmannsthal , vezi Paul Gottfried, “Hugo von Hofmannsthal and the Interwar European Right.” Modern Age, Vol. 49, No. 4 (Fall 2007), pp. 508–19.

[2] Hugo von Hofmannsthal, Das Schrifttum als geistiger Raum der Nation (Munich, 1927). Citat in Klemens von Klemperer, Germany’s New Conservatism; Its History And Dilemma In The Twentieth Century (Princeton: Princeton University Press, 1968), p. 9.

[3] Armin Mohler, Die Konservative Revolution in Deutschland 1918–1932 (Stuttgart: Friedrich Vorwerk Verlag, 1950).

[4] Robert Edward Norton, Secret Germany: Stefan George and his Circle (Ithaca, NY: Cornell University Press, 2002).

[5] Klemperer, Germany’s New Conservatism, pp. 102–111.

[6] Klemperer, Germany’s New Conservatism, pp. 156–159.

[7] Mohler, Die Konservative Revolution in Deutschland, p. 329.

[8] Arthur Moeller van den Bruck, Germany’s Third Empire (New York: Howard Fertig, 1971).

[9] Ibid. p. 76.

[10]Ibid.p. 245.

[11]Ibid.p. 227.

[12] Edgar Julius Jung, The Rule of the Inferiour, trad. Alexander Jacob (Lewiston, New York: Edwin Mellon Press, 1995).

[13] Larry Eugene Jones, “Edgar Julius Jung: The Conservative Revolution in Theory and Practice,” Conference Group for Central European History of the American Historical Association, vol. 21, Issue 02 (June 1988), p. 142.

[14] Ibid.

[15] Edgar J. Jung, Deutsche uber Deutschland (Munich, 1932), p. 380. Citat în Klemperer, Germany’s New Conservatism, pp. 121–22.

[16] Jung, The Rule of the Inferiour, p. 138.

[17] Jung, “Sinndeutung der konservativen Revolution in Deutschland.” Citat de Jones, “Edgar Julius Jung,” p. 167. Pentru o privire de ansamblu a viziunii lui Jung, a se vedea: Jones, “Edgar Julius Jung,” pp. 144–47, 149; Walter Struve, Elites Against Democracy; Leadership Ideals in Bourgeois Political Thought in Germany, 1890-1933 (Princeton, N.J.: Princeton University, 1973), pp. 317–52; Introducerea lui Alexander Jacob la Europa: German Conservative Foreign Policy 1870–1940 (Lanham, MD, USA: University Press of America, 2002), pp. 10–16.

[18] Jones, “Edgar Julius Jung,” pp. 145–48.

[19] Jung, The Rule of the Inferiour, p. 368.

[20] Jones, “Edgar Julius Jung,” pp. 147–73.

[21] Oswald Spengler, The Decline of the West Vol. 1: Form and Actuality (New York: Alfred A. Knopf, 1926).

[22] Ibid. p. 106.

[23] Ibid. Pentru o privire de ansamblu a teoriei lui Spengler, vezi Tomislav Sunic, Against Democracy and Equality: The European New Right (Third Edition. London: Arktos, 2010), pp. 91–98.

[24] Oswald Spengler, Selected Essays (Chicago: Gateway/Henry Regnery, 1967).

[25] Ibid.

[26] Vezi: Joe Pryce, “On The Biocentric Metaphysics of Ludwig Klages,” Revilo-Oliver.com, 2001, http://www.revilo-oliver.com/Writers/Klages/Ludwig_Klages.html, şi Lydia Baer, “The Literary Criticism of Ludwig Klages and the Klages School: An Introduction to Biocentric Thought.” The Journal of English and Germanic Philology, Vol. 40, No. 1 (Jan., 1941), pp. 91–138.

[27] Ludwig Klages, Cosmogonic Reflections, trad. Joe Pryce, 14 May 2001,http://www.revilo-oliver.com/Writers/Klages/515.html, 453.

[28] Ibid., http://www.revilo-oliver.com/Writers/Klages/100.html, 2.

[29] Klemperer, Germany’s New Conservatism, pp. 204–5.

[30] Othmar Spann, Der Wahre Staat (Leipzig: Verlag von Quelle und Meyer, 1921).

[31] Barth Landheer, “Othmar Spann’s Social Theories.” Journal of Political Economy, Vol. 39, No. 2 (Apr., 1931), pp. 239–48.

[32] Ibid.

[33] Spann, citat în Ernest Mort, “Christian Corporatism.” Modern Age, Vol. 3, No. 3 (Summer 1959), p. 249. http://www.mmisi.org/ma/03_03/mort.pdf.

[34] Spann, Der wahre Staat, p. 120. Citat în Sunic, Against Democracy and Equality, pp. 163–64.

[35] Janek Wasserman, Black Vienna, Red Vienna: The Struggle for Intellectual and Political Hegemony in Interwar Vienna, 1918–1938 (Saint Louis, Missouri: Washington University, 2010), pp. 73–85.

[36] Jerry Z. Muller, The Other God that Failed: Hans Freyer and the Deradicalization of German Conservatism (Princeton: Princeton University Press, 1988). Singura cartea a lui Hans Freyer tradusă în engleză este Theory of Objective Mind, trans. Steven Grosby (Athens, OH: Ohio University Press, 1998).

[37] Hans Zehrer, “Die Revolution der Intelligenz,” Tat, XXI (Oct. I929), 488. Citat în Walter Struve, “Hans Zehrer as a Neoconservative Elite Theorist,” The American Historical Review, Vol. 70, No. 4 (Jul., 1965), p. 1035.

[38] Struve, “Hans Zehrer as a Neoconservative Elite Theorist.”

[39] Ibid.

[40] Klemperer, Germany’s New Conservatism, pp. 57–58. Despre Tönnies, vezi Christopher Adair-Toteff, “Ferdinand Tonnies: Utopian Visionary,” Sociological Theory, Vol. 13, No. 1 (Mar., 1995), pp. 58-65.

[41] Alexander Jacob, “German Socialism as an Alternative to Marxism,” The Scorpion, Issue 21. http://thescorp.multics.org/21spengler.html.

[42] Werner Sombart, Economic Life in the Modern Age (New Brunswick, NJ, and London: Transaction Publishers, 2001), p. 129.

[43] Jacob, “German Socialism as an Alternative to Marxism.”

[44] Ernst Jünger, ed., Krieg und Krieger (Berlin, 1930), 59. Citat în Klemperer, Germany’s New Conservatism, p. 183. Vezi şi opera lui Ernst Jünger Storm of Steel, trans. Basil Greighton (London: Chatto & Windus, 1929) and Copse 125(London: Chatto & Windus, 1930).

[45] Klemperer, Germany’s New Conservatism, pp. 185–88.

[46] Ernst Jünger, “Total Mobilization,” trans. Joel Golb, în The Heidegger Controversy (Boston: MIT Press, 1992), p. 129.http://anarchistwithoutcontent.files.wordpress.com/2010/12/junger-total-mobilization-booklet.pdf.

[47] Alain de Benoist, “Soldier Worker, Rebel, Anarch: An Introduction to Ernst Jünger,” trans. Greg Johnson, The Occidental Quarterly, vol. 8, no. 3 (Fall 2008), p. 52.

[48] Julius Evola, The Path of Cinnabar (London: Integral Tradition Publishing, 2009), pp. 216–21.

[49] Klemens von Klemperer, “Towards a Fourth Reich? The History of National Bolshevism in Germany,” The Review of Politics, Vol. 13, No. 2 (Apr., 1951), pp. 191–210.

[50] Carl Schmitt, The Concept of the Political, expanded edition, trans. G. Schwab (Chicago: University of Chicago Press, 2007).

[51] Carl Schmitt, Political Theology: Four Chapters on the Concept of Sovereignty, trans. G. Schwab (Chicago: University of Chicago Press, 2005), p. 1.

[52] Carl Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, trans. E. Kennedy, (Cambridge, Mass.: MIT Press, 1985), p. 9.

[53] Andrew Gyorgy, “The Geopolitics of War: Total War and Geostrategy.” The Journal of Politics, Vol. 5, No. 4 (Nov., 1943), pp. 347–62. Vezi şi Mohler, Die Konservative Revolution in Deutschland, p. 474.

[54] Otto Strasser, Hitler and I (Boston: Houghton Mifflin Co., 1940), pp. 38–39.

[55] Francis Parker Yockey, Imperium: The Philosophy of History and Politics (Sausalito, Cal.: Noontide Press, 1962).

[56] Julius Evola, Men Among the Ruins (Rochester, Vt.: Inner Traditions, 2002).

[57] Evola, The Path of Cinnabar, pp. 150–55.

[58] Vezi nota 3.

[59] Vezi Sunic, Against Democracy and Equality, pp. 75–98, 159–64.

[60] Vezi Jacob, Europa; “German Socialism as an Alternative to Marxism”; Introducerea la Political Ideals by Houston Stewart Chamberlain (Lanham, Md.: University Press of America, 2005).

 

Traducere: Ovidiu Preda

Sursa: http://www.counter-currents.com/2012/08/the-german-conservative-revolution-and-its-legacy/

1 comentariu

  1. Pingback: Revoluţia Conservatoare germană şi moştenirea sa | FrontPress.ro

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest