Relațiile SUA-URSS din 1917 până în 1945 (I)

roosevelt-stalin

Perioada 1917-1945

Tratatul de la Versailles va provoca sfârșitul imperiilor austro-ungar și otoman. Chiar dacă slăbită, ruinată și umilită, Germania devine imediat unicul pol de atracție al tuturor celor care, în Europa, erau nemulțumiți de condițiile lor de viață, și considerau că Aliații erau vinovați pentru aceasta. Ea își va atrage de asemenea simpatia tuturor celor care se temeau că revoluția bolșevică internațională inițiată în Rusia se va extinde asupra propriului teritoriu.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, doi vectori principali vor creiona istora mondială: primul privește domeniul forțelor economice și comerciale, al doilea pe cel al dezvoltărilor ideologice și politice.

Or, chiar dacă aveau o viziune total diferită asupra lumii, cele două super-puteri, SUA și URSS, nu erau concurente în domeniul economic. Era logic ca ele să se înțeleagă în detrimentul rivalilor lor respectivi.

Lucrul acesta nu era ușor. El cerea din partea lor tot atâta subtilitate cât și cutezanță fără limite. Rezultatele obținute sunt stupefiante.

Vectorul forțelor economice și comerciale

În 1918, existau în lume 2 milioane de autovehicule și camioane la o populație de 1,8 miliarde de locuitori.

În 1939, vehiculele erau 47 de milioane, iar oamenii 2,3 miliarde.

Aceste cifre arată importanța petrolului asupra dezvoltării umanității. Trei regiuni ale lumii abundă în petrol: Statele Unite, Uniunea Sovietică și Orientul Mijlociu. Dimpotrivă, țările metalurgice, producătoare de mașini, uzine și prospecțiuni miniere, sunt esențialmente SUA și statele europene (între acestea din urmă, Germania și Anglia dețin poziții dominante, ceea ce le plasează în situație de rivalitate).

Or, britanicii sunt implantați de multă vreme în Orientul Mijlociu, mai ales în Iran și Irak. Pentru industriașii și comercianții americani, ei sunt adversarii principali. Demantelarea Imperiului Otoman va permite Statelor Unite să pună piciorul în peninsula arabică (Arabia Saudită, Emirate, Oman), alături de englezi, cu care raporturile se vor deteriora serios (numeroși experți prevedeau un război iminent între SUA și Anglia!, iar viitorul rege Edward al VIII-lea va păstra o așa de mare ranchiună Statelor Unite încât va lua partea lui Hitler și a fasciștilor!)

Războiul a fost evitat grație acordului secret de monopol semnat în 1928 între „cele patru mari surori” (Exxon și Mobil din partea SUA și Shell și BP de partea britanică), care și-au împărțit piața petrolului și s-au înțeles pentru a fixa prețurile acestuia. Pentru prima oară în Istorie, oameni de afaceri s-au plasat deasupra legilor și Statelor, lăsându-le guvernanților lor respectivi grija de a se ocupa de consecințele deciziilor lor în domeniile social, economic, militar etc… Exagerând puțin, am putea spune că președintele Statelor Unite și regele Angliei au devenit, fără să știe, directorii comerciali ai petroliștilor.

Poziția dominantă a Angliei în conducerea afacerilor mondiale astfel contrată, era normal ca astfel să se suscite creșterea în putere a rivalei ei, Germania.

Aceasta din urmă avea nevoie de petrol. URSS (unde Shell și frații Nobel puseseră în exploatare zăcăminte ce asigurau 15% din producția mondială de dinainte de revoluția bolșevică) a venit în întâmpinarea acestei nevoi.

Tratatul secret de la Rapallo (1922) marchează colaborarea intensivă care se va stabili între URSS și Germania.

Prima îi furnizează celei de-a doua petrolul și materiile prime necesare și pune la dispoziția ei teritoriul propriu și mâna de lucru. Berlinul, căruia tratatul de la Versailles îi interzice orice reînarmare, se angajează să furnizeze URSS-ului echipamentele materiale: muniții și piese de artilerie pentru douăzeci de divizii, cinci sute de avioane de transport medii și de bombardament de tip Junker și să reorganizeze și modernizeze flota sa de război. Pe scurt, Uniunea Sovietică, pe lângă petrolul pe care i-l furnizează, îi oferă Germaniei posibilitatea de a-și reconstitui armata, pe teritoriul său, fără știrea aliaților.

Contabilitatea acestor schimburi de valori este asigurată de o societate de drept privat care dispune de birouri la Berlin și la Moscova: „compania pentru promovarea întreprinderilor industriale”. Dar discreția care înconjoară aceste practici și face ca ele să treacă neobservate de serviciile oficiale, nu putea scăpa marilor petrolului. Într-adevăr, companiile occidentale care exploatează zăcămintele sovietice sunt Shell și Standard Oil. Prima va lua public poziție pentru Germania, apoi pentru naziști, până ce presiunile politice îl vor obliga pe președintele și fondatorul său Deterding să demisioneze, cu puțin timp înainte de începerea războiului.

În ce privește a doua companie, ea este proprietatea familiei Rockefeller, care, prin intermediul Chase Bank care îi aparține, creează o cameră de comerț americano-sovietică. Aceasta din urmă va negocia finanțarea exporturilor americane (mașini-unelte și bumbac) și se va ocupa de plasarea împrumuturilor sovietice în SUA.

Dar grupul Rockefeller nu se mulțumește să ajute URSS-ul care ajută Germania, apoi regimul nazist. Chase Bank, alături de Morgan și Warburg, este la originea redresării grupului german IG Farben, care va deveni încă din 1932 prima putere chimică a lumii. IG Farben va furniza germanilor (și sovieticilor) explozibilii de care au nevoie și, în colaborare cu Exxon și General Motors, petrolul sintetic destinat să reducă carențele de petrol ale forțelor Axei. Această colaborare va dura până în 1941.

Dacă, din 1918 până în 1939, Germania a știut să se redreseze atât de rapid și să dobândească o mașină de război atât de teribilă, este pentru că ea a beneficiat fără limite de ajutoarele complementare pe care i le-au adus SUA și URSS-ul, în deplină discreție, și în deplină înțelegere reciprocă.

Vectorii forțelor ideologice și politice. Câteva repere de politică externă

Într-un imobil, ocupantul unui apartament de la etajul trei, de exemplu, va avea de suferit de la cel care ocupă etajul doi și care face petreceri zgomotoase târzii, de la cel de la etajul patru, ai cărui copii se joacă cu mingea în camera situată chiar deasupra celei a nou-născutului locatarului de la trei, și eventual de la vecinul de palier, al cărui câine latră în spatele ușii de fiecare dată când cineva trece pe scară.

Dimpotrivă, el nu va avea în general nimic de reproșat vecinilor de la unu sau de la cinci, iar pe aceștia îi va întâlni cu plăcere, pentru a face front comun împotriva locatarului cu care se învecinează primii.

La fel este și la nivelul statelor: Franța și Polonia s-au unit adesea contra Germaniei sau Prusiei, în vreme ce Spania a căutat deseori în Flandra și în Țările de Jos alianțe pentru a se opune acțiunilor vecinului francez.

Aceste principii ale daunelor aduse de vecinătate au un loc esențial în orice politică externă de anvergură, aceasta din urmă nefiind decât rezultanta acțiunilor concertate față de popoare, ocupând teritorii imense, de nivel continental, acțiuni întreprinse în manieră constantă, vreme de decenii.

Aplicare pe situația de la 1918

Momentul de după 1918 a fost marcat în Europa de emergența și crearea URSS-ului. Așa cum Revoluția Franceză a făcut la vremea sa, această creație a mobilizat împotriva ei, ca reflex de auto-apărare, un mare număr de state care se simțeau amenințate.

Internaționalei socialiste i s-a opus Național-Socialismul, susceptibil de a se opune comunismului, utilizând aceleași metode cinice și totalitare.

Germania, chiar dacă a aderat la fascism mult după Italia, a fost principalul artizan al luptei anti-bolșevice.

Și aici principiul de ostilitate al vecinilor a jucat un rol: vecinii Germaniei (Franța, Belgia, Olanda, Suedia, Danemarca, Polonia, Cehoslovacia, Austria, Elveția) au refuzat să se lase antrenați în această acțiune. Cu excepția Suediei și Elveției, care au știut să-și facă respectată neutralitatea, ele au fost rând pe rând cucerite prin forță și au cunoscut regimuri care au acceptat să colaboreze cu al III-lea Reich.

În afara acestor vecini, fascismul german a găsit alianțe naturale cu omologii italieni și spanioli, dar și cu România, Ungaria, Bulgaria (care s-au alăturat Germaniei în ofensiva sa contra URSS-ului), în vreme ce Grecia, Croația și Serbia, recalcitrante, au fost mai mult sau mai puțin supuse și înrolate cu forța.

În felul acesta, în iunie 1941, la momentul atacării URSS-ului, Hitler se afla clar în poziția lui Napoleon din 1812 în fața Rusiei: cu excepția Angliei, el avea în spatele lui, cu mai multă sau mai puțină rezistență, cvasi-totalitatea Europei.

Această fascizare a Europei și intrarea sa în război contra URSS-ului era previzibilă încă din 1925 (Mussolini a devenit premier al regelui Victor Emmanuel III încă din 1922). Dar țările europene (în afara Germaniei), focalizate pe actualitatea arzătoare, nu aveau distanța necesară pentru o viziune pe termen lung. Nu era și cazul Statelor Unite, nici al URSS-ului, care știau că șocul era inevitabil, ba chiar dezirabil.

Concret, cei doi mari au ajutat și susținut Germania până ce aceasta a invadat URSS-ul în iunie 1941 (armata germană, antrenată și reînarmată în URSS, a cucerit Franța utilizând petrol sovietic).

Colaborarea americano-germană era astfel încât SUA au rămas în afara conflictului cât au putut mai mult, mulțumindu-se, cu ajutorul britanicilor, să organizeze blocada petrolieră în jurul Germaniei (măsură care viza în special Shell) și al aliatului său japonez.

Dar această aparentă neutralitate a celor doi mari este contrazisă de semne prevestitoare care nu pot înșela.

39-45: un război pregătit încă din 1927 de SUA și URSS

A spune că SUA au intervenit în Europa în 1943 pentru a o elibera de barbarie, înseamnă a ne înșela. Germanii sunt cei care au declarat război Americii în 11/12/1941, patru zile după Pearl Harbour, fiindcă America era „în situație de război” cu aliatul lor, Japonia.

Dacă SUA ar fi fost determinate de ideea drepturilor omului (așa cum au lăsat să se creadă după război), ele ar fi trebuit să intervină de partea germanilor contra sovieticilor.

Într-adevăr, în 1941, exacțiunile naziștilor practic nu începuseră, în vreme ce masacrele conduse de sovietici depășeau deja douăzeci și cinci de milioane de victime (adică de patru ori mai mult decât exterminările operate de naziști în vremea întregului război).

În realitate, aliații ruso-americani au pregătit împreună războiul contra Germaniei încă din 1927… cu opt ani înainte ca naziștii să vină la putere. Căci atunci când Stalin îi dădea lui Hitler mijloacele de care avea nevoie pentru a distruge armatele franco-britanice, el, Stalin, primea de la Roosevelt ajutorul tehnic și material de care avea nevoie pentru a zdrobi Germania, când aceasta se va întoarce împotriva lui.

1925, Stalin organizează înfrângerea care îi va aduce victoria

O victorie a URSS-ului asupra Germaniei putea antrena trei feluri de reacții din partea Statelor Unite:

Prima (foarte improbabilă), neutralitatea. Statele Unite să accepte crearea unui continent comunist (de la Brest la Vladivostok), amenințând Asia de Sud, înainte de a încercui SUA, în vreme ce America latină ar fi prada subversiunii comuniste.

A doua (la fel de improbabilă ca prima), participarea activă a SUA în favoarea URSS-ului. Or, opinia publică americană, franc și visceral anticomunistă, o făcea iluzorie.

A treia, ceea ce era coșmarul lui Stalin, intervenția Statelor Unite alături de Germania contra sovieticilor, pentru a elibera popoarele Europei supuse dictaturii bolșevice (în numele cultului cvasi-mistic pe care fiecare american îl are pentru libertate), împiedicând astfel ca URSS să capete o dimensiune pe care ar fi fost imposibil s-o mai controleze sau s-o mențină.

Niciuna dintre aceste atitudini nu era favorabilă Uniunii Sovietice.

Atunci, în cel mai mare secret, Stalin a imaginat singurul caz care urma să permită trupelor yankee și comuniste să se bată împreună împotriva germanilor:

Trebuia ca armatele sovietice să cunoască înfrângeri după înfrângeri, până ce Statele Unite se vor decide să intervină contra germanilor, înainte ca aceștia, victorioși, să fondeze un imperiu totalitar de la Brest la Vladivostok.

De aceea, în vara și toamna lui 1941, forțele Axei au realizat o înaintare extraordinară. La începutul lui decembrie, erau un milion de soldați ruși prizonieri în Germania. Erau mai mulți ruși prizonieri decât avea armata germană pe frontul de Est.

În fapt, forțele Reich-ului au lovit și dat peste cap o armată sovietică de patru milioane de oameni, în parte distrusă și capturată. Nimic nu le rezistă germanilor, iar ei sunt așa de siguri pe ei, încât își împart forțele: jumătate vor înainta în Ucraina către Baku și prețiosul său petrol, cealaltă către Moscova.

Stalin dă ordinul de evacuare a Moscovei. Stalin, care în ziua de dinaintea atacului german împușcă un dezertor comunist german venit să avertizeze despre iminența conflictului, făcându-se că-l ia drept un agent de intoxicare. Stalin, care perfect informat de către agentul său Georges Pâques asupra planurilor japonezilor în Pacific și în China, are cinismul să se facă că se teme de un atac nipon, și golește frontul european pentru a masa trupele sale pe frontiera Manciuriei! Stalin, care în fiecare seară hohotește când ia la cunoștință despre dările de seamă ale operațiunilor generalilor săi, înainte de a se închide în biroul lui, unde se îmbată până a doua zi…

Și apoi dintr-odată totul se schimbă, atunci când japonezii îi atacă pe americani la Pearl Harbour, în 7/12/41, și când Hitler declară război Statelor Unite în 11. Stalin încetează de a mai hohoti și de a se mai îmbăta. Demontarea uzinelor de tancuri grele și deplasarea lor dincolo de Urali este întreruptă. Este dat ordinul de rezistență în fața Moscovei, iar în 18/12/41 armata germană cunoaște prima sa deziluzie: ea trebuie să ridice asediul capitalei sovietice.

Din februarie 1942 începe bătălia de la Stalingrad, în cursul căreia tancul sovietic T34 își face apariția. Este un tanc mediu de 31 de tone, armat cu un tun de 75.

Germanii dispun de tancul ușor de 10 tone MK3 (cu care au făcut campania din Franța, și care, slab blindat, nu dispune decât de un tun de 20) și de câteva MK4 (tanc de 25 de tone echipat cu un obuzier de 50 scurt, puțin performant).

Atunci când T34 intră în scenă, dările de seamă ale observatorilor germani sunt înnebunite: „Sovieticii au un tanc atât de puternic încât obuzele noastre ricoșează din el fără să-l penetreze, iar el continuă să avanseze ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic”).

Pentru a rivaliza cu el, industria de război germană va scoate Panther, care va echipa Wehrmacht-ul în bătălia de la Kursk în iulie 1943.

Or, la începutul conflictului, în iunie 1941, armata germană nu posedă decât 2500 MK10, în vreme ce armata roșie dispune de 3500 T34. Ele nu vor fi utilizate decât atunci când Stalin va avea certitudinea că SUA au intrat definitiv în conflict, contra germanilor.

Mai mult, T34, așa cum o indică și numele său, a fost adoptat în 1934, ceea ce înseamnă că fabricarea pre-seriilor a început în 1934.

Dacă luăm în considerare că acest blindat va fi urmat de T55 (douăzeci și unu de ani mai târziu), ale cărui studii au început după război (în 45), și că au durat zece ani, putem logic să concluzionăm că elaborarea acestui tanc, destinat să zdrobească armata germană, a început cam prin 1925, imediat după sfârșitul războiului civil!

Or, din 1922, cooperarea militară dintre URSS și germani face ca statele lor majore să-și pună problema tancului care trebuie construit pentru conflictul viitor: tanc ușor (clasa 15 tone) sau tanc mediu (clasa 30 tone). Germanii privilegiază războiul de mișcare și își marchează preferința pentru tonajele mici. Într-adevăr, în acea epocă, viața blindatelor era de 5000 km pentru cele ușoare și de 3000 pentru cele grele. Cele din urmă erau de două ori mai scumpe, erau mai lente, mai puțin agile în teren dificil, mai puțin fiabile… Bine informați asupra planurilor germanilor care fabricau MK3 în URSS, sovieticii au ales materialul apt a zdrobi acest blindat și s-au orientat către un tanc mediu (31 tone) cu blindaj ranforsat (45 mm), echipat cu un motor de 500 CP, armat cu un tun redutabil de 76,2 mm, și cu un tren de rulare Christie (brevet britanic), care îi asigură o excelentă mobilitate și o mare viteză la drum (50 km/h). Construit în serie încă din ianuarie 1940, T34 este replica tancului american Sherman de 33 tone, al cărui blindaj este de 50 mm (70 mm în partea frontală), posedând un tun de 75 mm, capabil să se deplaseze cu 40km/h, și el de asemenea foarte manevrabil, grație unui tren de rulare cu boghiuri.

Încă de la începutul anilor ʼ30, americanii și sovieticii și-au orientat cercetările către același scop: crearea unui tanc capabil să înfrângă blindatele ușoare germane. (Ceea ce s-a petrecut la Stalingrad în 42/43 pentru sovietici și în Tunisia în aceeași epocă pentru americani)

Aceste materiale gemene, T34 și Sherman, au făcut întregul război 42/45, spre deosebire de blindatele germane care au fost înlocuite în grabă de Panther (mai multe versiuni), apoi de Tiger, care puteau rivaliza cu ele, dar care trebuiau să lupte în condiții de inegalitate de 1 la 10.

Pentru ca aceste blindate, americane și sovietice, să poată ieși în serie încă din 1940, trebuia ca uzinele producătoare să fi fost construite înainte, studiile făcute, diferitele probleme apărute să fie remediate, încercările diferitelor prototipuri să fie efectuate.

Deci, încă din 1930 URSS și SUA, fiecare de partea lui, vor concepe mașinăriile pentru a învinge Germania, T34 pentru primii, Sherman pentru ceilalți.

Cu toate acestea, la vremea aceea, Hitler și fasciștii nu erau la putere! (Ei nu vor ajunge decât în 1933)

Stalin știe să vadă departe. El știe că războiul contra unei coaliții europene, condusă de Germania, este inevitabil. El își asigură deci mijloacele materiale (terestre, dar și aeriene) pentru a-l câștiga.

El știe de asemenea că o intervenție americană în defavoarea sa ar duce la zdrobirea Uniunii Sovietice.

Trebuie deci ca armatele sovietice să fie bătute la începutul conflictului, până ce SUA vor fi aduse în situația de a intra în conflict contra germanilor.

Dar Uniunea Sovietică, în 1934, este comandată de șefi prestigioși și competenți, sub autoritatea mareșalului Tuhacevski. Trebuie deci ca aceștia să fie neutralizați, căci există temerea că ei vor refuza ca trupele lor să fie lăsate să fie masacrate în timp ce victoria va fi la îndemână.

În nicio școală militară nu se învață că trebuie să știm să pierdem bătălii pentru a câștiga războaiele.

În același timp în care lansează construcția de serie a lui T34, mașinăria care să distrugă Germania, Stalin însărcinează serviciul său de contraspionaj să infiltreze serviciile de informații germane.

Foarte repede, un mare număr de ofițeri și de responsabili sovietici sunt în contact cu ofițeri și cu funcționari ai serviciilor germane. Acești agenți sovietici, natural, acționează cu sprijinul ierarhiei lor, până la nivelul cel mai ridicat.

În 1936, Stalin denunță un complot împotriva Uniunii Sovietice, fiindcă ofițeri ai contra-spionajului întrețin contacte cu adversarul. O anchetă este deschisă, iar aceasta demonstrează că ofițerii acționau sub acoperirea șefilor lor ierarhici, până la nivelul cel mai înalt al armatei.

Acuzat de trădare, mareșalul Tuhacevski va fi împușcat în 1937, și cu el trei mii de generali și colonei ai armatei roșii. De atunci Stalin va fi stăpânul jocului. Armatele sale vor fi bătute când va considera el necesar, și nu vor fi învingătoare decât atunci când va considera el că este util.

 

Traducere Cristi Pantelimon

http://hervelebideau.canalblog.com/archives/2013/06/12/27390289.html

 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest