Relațiile româno-sovietice sub semnul perestroikăi și al Revoluției Române din Decembrie 1989

Gorbi

Pe 7 noiembrie 1987, Evgheni Afanasiev, membru al Academiei URSS, declara la Radio Budapesta: „Societatea sovietică a trăit o formă de izolare intelectuală voluntară (sic!), cu alte cuvinte, fără a cunoaște nimic din Vest…Nu ne-au preocupat nici Max Weber, nici Durkheim, nici Freud, nici Toynbee, ori Spengler. Acestea nu sunt doar simple nume, sunt nume care, în spatele lor conțin lumi, sisteme ale unor lumi. Dacă o societate nu reușește să se pună în contact cu aceste lumi, părăsește pur și simplu secolul douăzeci, se găsește la periferia celor mai importante descoperiri ale secolului”[1]. Nevoia de reformare a societății sovietice se resimțea tot mai mult, pe măsură ce decalajele social-economice dintre Occident și URSS creșteau îngrijorător[2], în pofida faptului că Uniunea Sovietică asimila foarte multe informații tehnico-științifice (S&T) cu ajutorul KGB&GRU.

Nevoia de reformare

Planurile liderilor sovietici privind evoluția URSS cu ajutorul informațiilor S&T aveau să fie serios zdruncinate, dacă nu chiar împiedicate, de succesul unei operațiuni de con­­traspi­onaj a serviciilor secrete franceze cunoscută sub numele de Operațiunea„Farewell” în urma căreia a fost lichidată rețeaua de informații tehnico-științifice a URSS din Occident. Noul secretar general al PCUS, Iuri Vladimirovici Andropov, va fi un adept al reformelor sistemului economic sovietic, iar dorința lui era să reformeze socialismul pentru a realiza ceva de genul modelului ungar al socialismului. Sovietologul ThierryWolton, analizând efortul de subminare a puterii PCUS, scria: „Această mică lume (de viitori reformatori – n. n.) s-a pus pe căutat modele alternative și mijloacele necesare pentru a face sistemul mai rațional, mergând până la a se exprima în publicații intelectuale redactate într-un limbaj sociologic sofisticat, pentru un public restrâns. «Intelectualii» KGB-ului, care alcătuiau de acum grosul trupelor sale, supravegheau această efervescență, sub ochiul bine­voitor al lui Andropov. Cu toții erau de acord cu privire la faptul că partidul constituia principalul obstacol în calea îmbunătățirii sistemului”[1]. Programul reformator propus de către experții săi liberali urmărea câteva obiective: „1. Demo­cratizarea societății (nu dezvoltarea democrației, ci introducerea unei ușoare democratizări, care avea să facă sistemul mai suportabil: acest lucru presupunea ca partidul să se ocupe prioritar de mun­ca ideologică). 2. Reforma economiei, promovând descoperirile tehnologice. 3. Gestiunea știin­țifică și lupta împotriva birocrației. 4. Lupta împotriva corupției. 5. Coexistența pașnică cu Occidentul”[2]. În Nezavisimaia Gazeta, numărul din 28 decembrie 1990, Filip D. Bobkov, fost prim-adjunct al președintelui KGB, mărturisea că, „încă din 1985, KGB-ul a înțeles limpede că URSS nu se mai putea dezvolta fără perestroika”[3].

Dintr-o astfel de perspectivă, putem înțelege faptul că Iuri V. Andropovva crea „Comisia Birou­lui Politic” cunoscută ca fiind și „Comisia Tihonov – Rîjkovși a cărei misiune consta în pre­­gătirea reformei economice în Uniunea Sovietică. Rezultatul activității „Comisiei Biroului Politic” a fost un document de 120 de pa­gini intitulat Concepția perfecționării mecanismului economic, însă acest document nu prognoza dărâ­ma­rea a tot și construirea pe aceste dărâmături a unei societăți capitaliste. Iuri V. Andropov a încetat din viață pe 9 februarie 1984, însă abia Mihail S. Gorbaciov, „delfinul” lui Iuri V. Andropov, ales secretar general al CC al PCUS pe 11 martie 1985, avea să continue acest proces de restructurare a societății sovietice, a socialismului.

­Pe măsură ce va descoperi mai multe despre sistemul sovietic, Mihail S. Gorbaciov va înțelege și accepta că acesta merita cele mai aspre critici. „În cuvân­ta­rea pe care a ținut-o în aprilie (1985 – n. n.) în fața oamenilor de știință – consem­nea­ză jurnalistul Gerd Ruge -, a directorilor de uni­tă­ți economice și a plenarei Comi­te­tu­lui Central, Gorbaciov a considerat că accele­rarea ritmului este elementul cel mai important al noii sale politici. Încă nu erau cunoscute cuvintele perestroika și glasnosticu care a început lupta pentru noul curs. Ideile de bază erau uskorenie («accelerare») și povorot («cotitură»)”[4]. Mihail S. Gorbaciov va proclama la Conferința unională consacrată promovării pro­gre­­sului tehnico-științific (11 – 12 iunie 1985) concepția unui nou mecanism economic, care implica „descentralizarea conducerii economiei, extinderea drepturilor între­prin­derilor, aplicarea reală a principiului gospodăririi chibzuite (hozrasciot), spri­ji­ni­rea spiritului de răspundere și a cointeresării colectivelor de muncă”[5]. La Plenara CC al PCUS din 27-28 ianuarie 1987, având ca temă Perestroika și politica de cadre, Mihail S. Gorbaciov a criticat activitatea nesatis­fă­cătoare a cadrelor din domeniul științelor sociale, ale căror viziuni și mentalități se aflau la nivelul anilor ’30 – ’40, și, totodată, a propus spre aprobare principiul alegerilor directe, pe baze alternative, atât în organizațiile de partid, cât și în organele puterii de stat.Istoricul Rudolf G.Pihoia consideră că, astfel, s-au creat premisele „pentru existența legală a opoziției anticomuniste”[6] în URSS.

Până în 1987, Mihail S. Gorbaciov i-a înlo­cuit pe jumătate dintre secretarii CC al PCUS, iar în 1988 nu mai supraviețuiau politic, la nivel regional, decât 20% din activul de partid al vechii echipe. În ceea ce privește apa­ratul de stat sovietic,40% dintre miniștri aflați în funcții, în ianuarie 1986, erau nou-veniți,iar 80% dintre miniștri se aflau în funcție, în 1988, datorită lui Mihail S. Gorbaciov. Ca urmare a ședinței Birou­lui Politic din 13 martie 1986, Mihail S. Gorbaciov va concentra în mâinile sale coordonarea celor mai importante domenii: organizarea activității Biroului Politic, principalele probleme ale activității interne și externe, repartizarea cadrelor, pro­ble­mele generale ale economiei, apărarea și securitatea de stat, comerțul exterior, precum și coordonarea principalelor secții ale CC al PCUS. Totodată, Direcția Generală I din KGB (Informații Externe) avea să emită, după 11 martie 1985, instrucțiuni extrem de severe „cu privire la interzicerea deformărilor stării reale de fapt în mesajele și rapoartele informative transmise Comitetului Central al PCUS și altor organe conducătoare”[7].

Istoricul Dmitri A. Volkogonov consideră că po­litica de glasnosti a lui Gorbaciov„a făcut să explodeze din interior un sistem bazat pe minciuna de stat”[8],astfel încât„sistemul leninist a devenit neputin­cios”[9]. La Plenara CC al PCUS, din 18 februarie 1988, Mihail S. Gorbaciov va declara că „este absolut necesar să se facă deosebire între momentul instaurării efective a socialismului și deformările sale ulterioare…(trebuie ca poporul) să-și poată forma prin instrucție o conștiință istorică corectă…”[10]. În timpul celei de-a XIX-a Conferințe unionale a PCUS, din perioada 28 iunie – 1 iulie 1988, s-a luat decizia de delimitare a funcțiilor de partid și de stat, ceea ce a dus la slăbirea influenței PCUS. S-a propus și s-a acceptat crearea unui Congres al Deputaților Poporului din URSS[11]. Istoricul Rudolf G. Pihoia consideră că această a XIX-a Conferință a PCUS „a dat startul reformei politice, a deschis calea spre alegeri în țară ca moda­li­tate de formare a puterii reprezentative”[12] și a constituit „un pas real pe calea reformării orânduirii socialiste sovietice”[13]. Plenara CC al PCUS din 8 septembrie 1988 va avea drept rezultat decizia de a reorganiza conducerea aparatului de partid prin împărțirea Secretariatului CC al PCUS în zece comisii, astfel încât prin „crearea de comisii – nota Egor K. Ligaciov – seînmormântează în mod automat Secretariatul”[14].În urma acestor măsuri urmau a fi îndepărtați între 700.000 – 800.000 de activiști de partid, iar la nivelurile republican, regional, raional și orășenesc urmau a fi eliberate din funcții circa 550.000 de persoane. În perioada 1986 – 1989 au fost înlocuiți 82,2% dintre se­cretarii comitetelor raionale și orășenești de partid și 90,8% dintre secretarii comitetelor regionale, de ținut și republicane. „Organizațiile republicane – scria isto­ricul RudolfG.Pihoia – au devenit în aceste condiții leagănul separatismului național, au pregătit condițiile pentru «parada suzeranităților» care avea să înceapă peste un an”[15].

Imposibila conviețuire

Trebuie menționat faptul că relațiile româno-sovietice extrem de „fierbinți”, în perioada de după aprilie 1964, aveau să se deterioreze și mai mult în perioada mandatului lui Mihail S. Gorbaciov. Liderii de la Kremlin îi reproșau lui Nicolae Ceaușescu și nu-i iertau, totodată, „caracterul ambițios și cochetarea demonstrativă cu Occidentul”[16]. Referindu-se la Nicolae Ceaușescu, Mihail S. Gorbaciov men­țio­na faptul că, după 21 august 1968, acesta „a început să se distanțeze de Uniunea Sovietică și să subli­ni­eze pe toate căile cererea de a se respecta independența și suveranitatea României”[17] astfel încât „aceas­tă cerere elementară în sine, repetată cu orice prilej și chiar fără niciun motiv, s-a transformat într-un fel de descântec care aducea dividende duble”[18]. Nicolae Ceaușescu și România socialistă se dovedeau a fi piatra de încercare în procesul de reformare și restructurare a glacisului strategic al URSS, al reformării socialismului și al încercării de a oferi o nouă perspectivă unei ideologii ce se dovedea a fi eșuat.

Pe 13 martie 1989, analiștii de la Institutul de Economie a Sistemului Mondial Socialist al Academiei de Științe a URSS menționau în raportul înaintat lui Alexandr N. Iakovlev, secretar al CC al PCUS, cu privire la raporturile economice și politice sovieto-române că „ponderea mărfurilor grupelor combustibili-materii prime în exportul sovietic în România reprezintă 70%, iar livrările de mașini și utilaje din URSS în RSR sunt de 2,5 ori mai mici decât cele din România în Uniunea Sovietică”[19]. Specialiștii sovietici avertizau conducerea de partid și de stat de la Moscova asupra faptului că „Uniunea Sovietică nu poartă răspunderea morală pentru superindustrializarea României, care în dezvoltarea ei economică a scos totdeauna în prim plan ideea independenței economice și nu a tins nicidecum spre adâncirea participării sale la diviziunea internațională socialistă a muncii)”[20]. Luând în calcul și varianta unei schimbări a regimului politic de la București, analiștii de la Institutul de Economie a Sistemului Mondial Socialist al Academiei de Științe a URSS atrăgeau atenția asupra faptului că „în ceeace privește orientarea țării după schimbarea puterii, aceasta va fi definită nu de volumul de livrări de petrol sovietic, ci de rezultatele proceselor de înnoire în URSS și alte țări, de atractivitatea noii înfățișări a socialismului, de progresul în crearea Casei Comune Europene”[21], astfel încât „poporul român, chinuit de un regim totalitar, deziluzionat de valorile socialiste, educat în mod tradițional în spiritul comunității cu lumea latină, poate adopta cu bucurie o cotitură prooccidentală în politică, ieșind dincolo de cadrul înnoirii socialismului”[22].

Cei implicați în gestionarea puterii în spațiul Uniunii Sovietice erau conștienți de ascensiunea forțelor de opoziție din statele Europei de Est, de orientarea politică a acestora spre Vest, de activizarea politicii SUA și a țărilor membre ale CEE în spațiul de influență al URSS, însă în condițiile crizei sociale, economice și politice din URSS nu aveau „nici forță, nici mijloace pentru a se opune acestui lucru”[23]. Mihail S. Gorbaciov va cere colaboratorilor săi, într-un cerc restrâns, potrivit mărturiei lui A. E. Bovin, fost consultant la Secția Internațională a CC al PCUS, să nu se implice în evoluțiile din statele foste membre ale Tratatului de la Varșovia până când „totul nu se va nărui de la sine”[24].

În perioada 11 – 12 noiembrie 1986, la inițiativa lui Mihail S. Gorbaciov, se va desfășura, la Moscova, întâlnirea de lucru a conducătorilor țărilor membre ale CAERpentru dezbaterea problemelor colaborării reciproce. Secretarul general al PCUS a vorbit de trei ori[25] în timpul acestei întâlniri, desfășurată cu ușile închise, insistând asupra faptului că în relațiile dintre PCUS și celelalte partide comuniste și muncitorești se aplică principiul autonomiei fiecărui partid, dreptul acestuia de a so­lu­ționa problemele dezvoltării țării sale, precum și răspunderea pentru politica pro­mo­vată în fața propriului popor. Liderul sovietic le va comunica omologilor din țările membre CAER că perestroika din URSS „trebuie privită nu numai ca o necesitate sovietică internă, ci și ca o contribuție la soluționarea problemelor socialismului mondial”[26], ceea ce-l va aduce în conflict cu unii dintre liderii țărilor din Tratatul de la Varșovia (OTV), implicit cu Nicolae Ceaușescu.

Totodată, liderul PCUS i-a informat pe colegii săi est-europeni că „trebuie să construim comerțul (dintre țările socialiste – n.n.) pe o bază reciproc avantajoasă și în condițiile unei piețe adevărate”[27]. URSS a informat statele membre ale OTV, cu ocazia acestei reuniuni, că „nu va garanta sub nicio formă împrumuturile de la băncile occidentale pe care est-europenii le obținuseră în ultimii ani”[28]. Un oficial sovietic, prezent la discuții, va mărturisi: „Era echivalentul economic al retragerii trupelor so­vietice din Europa de Est”[29]. În cursul unei ședințe a Biroului Politic al CC al PCUS, din 13 noiembrie 1986, Mihail S. Gorbaciov, prezentând concluziile întâlnirii de la Moscova a liderilor țărilor membre CAER din zilele precedente, sublinia faptul că Nicolae Ceaușescu era „mai rău decât înainte”[30], că făcea demagogie și că în România socialistă era „dictatura lui Ceau­șes­cu[31], el fiind pentru socialismul „de moștenire”[32], pentru „socialismul dinastic”[33]. Controversele româno-sovietice privind prelungirea valabilității existenței Tra­ta­tu­lui de la Varșovia, precum și a condiționărilor economice legate de această decizie[34], se vor prelungi și în mandatul lui Mihail S. Gorbaciov. După întrunirea secretarilor Comitetelor Centrale din țările membre ale Tratatului de la Varșovia însărcinați cu ideologia și relațiile externe, organizată la Varșovia în peri­oa­da 22 – 23 ianuarie 1987, s-a observat o sporire a presiunilor URSS asupra „con­du­cerii PCR, considerată în întreg blocul comunist drept fortăreața pozițiilor con­ser­va­toare, antireformiste și anti-integraționiste”[35].

Vizita marilor speranțe

Vizita lui Mihail S. Gorbaciov la București, în perioada 25-27 mai 1987, a reprezentat apogeul încercărilor sovietice de a introduce conceptele de perestroika și glasnosti pe agenda de lucru a liderului PCR, Nicolae Ceaușescu. Presa de la București a anunțat, la 15 mai 1987, plănuita vizită a secretarului general sovietic, astfel încât se spera că întâlnirea va mușamaliza „divergențele dintre elitele conducătoare ale celor două țări”[36]. Radio Europa Liberă menționa faptul că amânarea unor declarații oficiale privind data și perioada vizitei se datorează și unor aspecte de protocol „cum ar fi dacă să aibă sau nu loc vreo întâlnire «spontană», tipică pentru Gorbaciov, cu populația locală”[37].Nicolae Ceaușescu luase măsuri foarte severe privind interzicerea răspândirii în rândul opiniei publice române a ideilor de perestroika și glasnosti, astfel încât textul complet al discursului lui Mihail S. Gorbaciov de la Plenara din ianuarie 1987 a PCUS nu a fost publicat în România, iar volumul de Opere alese al lui Mihail S. Gorbaciov, oferit spre vânzare publicului românesc în preajma vizitei, conținea discursuri ale secretarului ge­neral sovietic de până în luna noiembrie 1986.

Secretarul general al PCUS a aterizat pe Aeroportul Internațional „Henri Coandă”din București pe 25 mai 1987, într-o zi de luni, fiind primit cu toate onorurile impuse de pro­tocolul unei vizite oficiale, deși „observatorii au remarcat o «răceală neo­biș­nu­ită» în felul în care cei doi lideri s-au îmbrățișat și s-au sărutat (de trei ori)”[38]. Cotidianul România liberă va anunța sosirea secretarului general al PCUS pe a doua coloană a primei pagini, afirmând că obiectul acestei vizite era „întărirea prie­te­niei și a bunelor relații bazate pe principiile și idealurile socialismului”[39]. Radio­te­le­viziunea română a transmis în direct ceremonia primirii, în timp ce presa sovietică a mi­nimalizat importanța vizitei. În timp ce Agerpres relata cum tovarășii sovietici și români au fost „primiți cu căldură de către mii de bucureșteni”[40] pe când treceau prin Piața Victoria, telejurnalul sovietic „Vremia” de la ora 19.00 „a înregistrat în detaliu încer­ca­rea eșuată a lui Gorbaciov de a discuta (de fapt, de a monologa) cu românce amu­țite de frică și totuși incapabile să-și ascundă grijile și viața grea”[41]. Radio Moscova în limba română va oferi înregistrarea exactă „a «discuției» lui Gorbaciov cu «femeile tăcute» din București”[42]. În discursul rostit la dineul oferit de șeful statului român, Mihail S. Gorbaciov a insi­nuat faptul că „modelul românesc” a eșuat și a respins „în mod clar politica lui Ceaușescu de a urmări cooperarea în interesul României, ignorând în același timp programul general al URSS”[43]. Liderul sovietic a insistat asupra faptului că URSS „vedea relația dintre politica economică și cea socială altfel decât România, care acorda prioritate dezvoltării industriale în detrimentul consumului”[44].

Mihail S. Gorbaciov va consemna în memoriile sale faptul că discuția cu Nicolae Ceaușescu, din seara primei vizite, a fost extrem de tensionată astfel încât „ridicaseră atât de mult vocea, încât «unul dintre consilieri a dat ordin să se închidă fereastra»”[45]. Istoricul Vasile Buga menționează, cu referire la tonul discuției dintre cei doi șefi de partid și de stat, din seara zilei de 26 mai 1987, că, în pofida tonului ridicat, „scena de mai sus (închiderea ferestrei de către aghiotanți – n. n.), departe de a fi o ceartă, a dat naștere unor interpretări fanteziste, dezmințite de fostul interpret, Gheorghe Stoica”[46], însă „starea de bună dispoziție în care Mihail Gorbaciov și Raisa Gorbaciov s-au întors la vila rezervată, după încheierea dineului, confirmată de autorul volumului de față (Vasile Buga – n. n.), este o dovadă în plus a netemeiniciei fabulațiilor pe tema atmosferei discuției purtate în timpul dineului”[47]. Într-un volum apărut la Moscova în 2010[48], politologul rus Valeri L. Musatovreferindu-sela plecarea „cu sentimente apăsătoare”[49]alui Mihail S. Gorbaciov de la Bu­cu­rești, pe 27 mai 1987, după discuțiile cu Nicolae Ceaușescu, va consemna: „Atunci Gorbaciov le-a spus colaboratorilor apropiați, așa cum s-a dovedit, niște cuvinte profetice: «Nicolae va sfârși rău»”[50].

Divergențele româno-sovietice aveau să continue pe tot parcursul perioadei 1988 – 1989[51], atingând și problema delimitării frontierei de stat dintre URSS și România socialistă. Pe 25 ianuarie 1988, Nicolae Ceaușescu va declara în fața presei că niciun acord sem­nat cu Germania hitleristă nu a servit cauzei păcii și independenței, ba dimpotrivă, a oferit Germaniei un puternic sprijin pentru cursul ei către război, pentru care omenirea a plătit un preț foarte mare, mai cu seamă Uniunea Sovietică”[52]. În acele momente, Mihail S. Gorbaciov încerca „să-i contrazică pe istoriografii occidentali care afirmau că acordul dusese la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial”[53], în timp ce Nicolae Ceaușescu adera, în mod public, la „opinia care a prevalat în Occi­dent”[54] și care respingea „teoria sovietică (reconfirmată de Gorbaciov) conform căreia pactul Ribbentrop-Molotov nu avusese nicio implicație asupra declanșării celui de-Al Doilea Război Mondial”[55]. În iulie 1989, președintele României socialiste a ținut să menționeze în mod expres, cu ocazia aniversării a 50 de ani de la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, că „politica de concesiuni și capitularea în fața Germ­aniei naziste, acordul de la München și, printre altele, tratatul dintre Molotov și Ribbentrop, nu au împiedicat agresiunea, ci dimpotrivă, au facilitat-o”[56]. În timpul desfășurării celui de-al XIV-lea Congres al PCR (20 – 24 noiembrie 1989), Nicolae Ceaușescu a atacat URSS, făcând referire la Pactul Molotov-Ribbentrop și conse­cințele sale, precum și la faptul că trebuie căutate „modalități de a soluționa pro­ble­mele care au rămas nerezolvate”[57] și, totodată, adoptarea unor „decizii prac­tice de eliminare a rezultatelor tuturor acelor acorduri și dictate”[58]. Agenția TASS a re­plicat: „Niciun politician serios sau responsabil nu poate ridica problema granițelor postbelice, inclusiv a frontierei sovieto-române”[59].

În perspectiva Summit-ului de la Malta (2 – 3 decembrie 1989), secretarul ge­neral al PCUS îi scria lui Nicolae Ceaușescu despre faptul că nu există o ordine de zi convenită în prealabil, astfel încâtsovieticii intenționau să respecte pozițiile principiale examinate în cadrul Consfătuirii de la Bu­curești a Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varșovia, precum și al recentei întâlniri a miniștrilor Afacerilor Externe ai statelor membre ale Tratatului de la Varșovia.Mihail S. Gorbaciov va menționa faptul că, totuși, schimbările de pe con­tinentul european nu trebuie să afecteze realitățile teritorial politice stator­nicite, să renască pretenții teritoriale vechi, sau să dea naștere altora noi, să afec­teze granițele existente ale statelor europene.Nicolae Ceaușescu era invitat în cursul zilei de 4 decembrie 1989, ora 15.30, la Moscova, la o întâlnire cu conducătorii statelor aliate din cadrul Tratatului de la Varșovia pentru o informare privind discuțiile sovieto-americane de la Malta.

Summit-ul de la Malta (2 – 4 decembrie 1989) s-a desfășurat în condițiile unui amplu efort de reconstrucție a sistemului de relații internaționale ca efect al politicii de perestroika și glasnosti a lui Mihail S. Gorbaciov. Memorialistica referitoare la acest summit, precum și stenogramele discuțiilor dintre cei doi lideri, relevă faptul că discuțiile s-au axat pe problematica generată de în­cheierea tratatelor START și a celui asupra forțelor convenționale din Europa în 1990, asupra situației Americii Centrale, a reunificării germane, a controlului armamentelor – cu precădere cel naval[60]. În cadrul întrevederii dintre cei doi lideri, în particular, aveau să discute situația Statelor Baltice (Letonia, Estonia și Lituania). Secretarul general sovietic a comunicat că sovieticii vor lua în calcul orice soluție politică care vine în întâm­pi­narea intereselor reciproce, însă nu va tolera secesiuneaîn spațiul URSS. Preșe­din­tele SUA a declarat că americanii nu se vor implica în comentarii în legătură cu acest subiect, deoarece nu dorea să creeze „probleme mari” Uniunii Sovietice, însă numai în cazul în care promisiunea repetată a lui Mihail S. Gorbaciov că nu se va face uz de forță rămâne valabilă[61]. Referindu-se la „problema germană”,Mihail S. Gorbaciov a declarat: „În ceea ce privește problema Germaniei, am o politică prudentă și precaută”[62].

O radiografie a stenogramelor de la Summit-urile Marilor Puteri, a memoriilor par­ti­ci­panților la acele evenimente, devenite de acum istorie, precum și alte numeroase iz­voare documentare, relevă faptul că România socialistă nu a existat ca subiect în sine pe agenda diplomatică a Marilor Puteri în acel sfârșit de an 1989.În declarațiile făcute în fața Comisiei Senatoriale pentru cerce­ta­rea evenimentelor din decembrie 1989, fostul șef al Centrului de Informații Externe (CIE) al DSS, generalul-locotenent (r) Aristotel Stamatoiu avea să declare, la 26 ianuarie 1994, cu referire la episodul „Malta”, următoarele: „(…) Efectiv în Malta nu aveam po­si­­bilități, nici în zvon”[63].

Ultima întâlnire dintre Nicolae Ceaușescu și Mihail S. Gorbaciov, desfășurată la Moscova pe 4 decembrie 1989, nu a adus o îmbunătățire a relațiilor dintre cele două per­so­nalități ale blocului socialist și o armonizare a viziunilor privind viitorul socialismului în lume. Delegația română a insistat pentru organizarea unei întâlniri a celor doi prim-miniștri pentru a examina unele aspecte ale relațiilor economice, mai ales în condițiile în care URSS anunțase intenția de a trece în relațiile economice cu țările socialiste la decontări în valută convertibilă și la prețurile mondiale. Prim-ministrul Nikolai I. Rîjkov a propus ca întâlnirea să aibă loc pe 9 ianuarie 1990, însă Constantin Dăscălescu, prim-ministrul României socialiste, a solicitat o devansare a datei, în condițiile în care România se confrunta cu dificultăți economice severe. Referindu-se la acest moment, istoricul Vasile Buga consemnează: „În acest moment al discuției dintre cei doi premieri a in­ter­venit Mihail Gorbaciov, care li s-a adresat: «Veți mai trăi până la 9 ianuarie!», formulă interpretată într-o serie de medii românești cu pretenții, inclusiv politice, în sensul că liderul sovietic i-a prorocit liderului român că nu va mai apuca ziua de 9 ianuarie 1990. Repet, remarca făcută era adresată celor doi premieri. De altfel, formula deriva din sintagma des folosită în rusă: «pojiviom, uvidim» («om trăi și om vedea»), care era uzitată de Mihail Gorbaciov în momentele în care nu dorea să se angajeze în stabilirea unei date exacte”[64].În drumul spre aeroport, Nicolae Ceaușescu va fi însoțit de către Vitali I. Vorotnikov care va declara: „În aceeași seară (a zilei de 4 decembrie – n. n.) m-am dus după Ceaușescu la reședință. L-am salutat. El a mormăit ceva pe sub nas. Ne-am urcat în mașină și ne-am îndreptat spre aeroport. N. Ceaușescu ședea pe banchetă, avea capul băgat în gulerul paltonului, a tăcut tot drumul. La scara avionului și-a luat rămas bun și s-a urcat în avion”[65]. Știrea de presă referitoare la întâlnirea dintre Nicolae Ceaușescu și Mihail S. Gorbaciov, realizată cu multă dificultate și prin consultarea de câteva ori a celor doi lideri de partid și de stat, men­ționa faptul că întâlnirea „s-a desfășurat într-o atmosferă tovărășească”[66]. Ob­servatorii scenei relațiilor internaționale înțelegeau, astfel, că răceala domnise în cursul convorbirii. Regimul lui Nicolae Ceaușescu începea să se dovedească anacronic în contextul noilor transformări din arena relațiilor internaționale și a dialogului Est – Vest.

În timpul lucrărilor celui de-al II-lea Congres al Deputaţilor Poporului al URSS, Mihail S. Gorbaciov îi informase pe deputaţi despre ultimele evenimente din România, menţionând faptul că în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 situaţia se înrăutăţise mult, că reprezentanţii CFSN declaraseră că doresc dezvoltarea colaborării cu URSS şi că România va respecta obligaţiile referitoare la Tratatul de la Varşovia.Ambasada SUA la Moscova avea să fie informată, pe 24 decembrie 1989, că partea română ştia că la frontiera sovieto-română fuseseră instalate spitale militare pentru primirea răniţilor din România, iar o garnitură de 11 vagoane (cu mărfuri în valoare de 0,5 milioane ruble) era în aşteptarea semnalului de plecare. Societatea de Cruce Roşieşi Semilună Roşie din URSS erau şi ele pregătite să ofere ajutor României, respectiv instrumentar operatoriu, feşe, truse medicale etc. RSS Moldovenească pregătise ajutoare de primă necesitate: medicamente, alimente, îmbrăcăminte etc. Pe 5 ianuarie 1990, ministrul de Externe al URSS, Eduard A. Şevardnadze, avea să declare, într-un interviu acordat ziarului Komsomolsakaia Pravda, că Ambasada URSS din România organizase primirea şi livrarea ajutoarelor trimise din Uniunea Sovietică, din care numai medicamentele reprezentau circa 700.000 de ruble.

Pe 26 decembrie 1989, Mihail S. Gorbaciov avea să-i adreseze o telegramă de felicitare președintelului CFSN, Ion Iliescu, în care îl încredința asupra faptului că„poporul prieten român va avea sprijin din partea popoarelor și a conducerii Uniunii Sovietice”[67], relevând, totodată, că România și URSS„sunt unite prin legături îndelungate și trainice de alianță, sunt unite de legături economice și culturale rodnice”[68]. Secretarul general al CC al PCUS își exprima convingerea că pentru cele două state se deschideau „noi posibilități largi pentru dezvoltarea și întărirea colaborării româno-sovietice”[69]Cotidianul Pravda va publica pe prima pagină, în dimineața zilei de 28 decembrie 1989, o știre despre convorbirea telefonică dintre Ion Iliescu și Mihail S. Gorbaciov, din 27 decembrie 1989, menționând faptul că președintele CFSN a mulțumit pentru sprijinul acordat românilor în acele zile grele în care s-a decis soarta României. Cei doi șefi de stat au fost de accord că „în prezent, o desosebită importanță o au înțelegerea și sprijinul reciproc al celor două țări și popoare, adâncirea în continuare a colaborării în toate sferele vieții”[70]Pe 25 decembrie 1989, la Centrul de Presă al MAE al URSS, Ivan P. Aboimov, adjunctul ministrului de Externe al URSS,va sublinia, în faţa mass-media internă şiinternaţională, că „în cadrul Tratatului de la Varşovia nu a fost examinată problema vreunei forme de acţiuni militare sau amestec în evenimentele petrecute în România”[71].

În ceea ce priveşte posibilitatea unei intervenţii militare sovietice în România, ca urmare a unei ,,permisiuni” a SUA[72], fostul ambasador al SUA la Moscova, Jack F. Matlock (1987 – 1991) îi va declara corespondentului Radio România Actualităţi de la Moscova, Alexandr Beleavski, într-un interviu din 4 aprilie 2013[73], că a avut o convorbire cu Ivan P. Aboimov, adjunctul ministrului de Externe al URSS, pe 24 decembrie 1989, însă Statele Unite nu au cerut o intervenţie militară sovietică în România. Diplomatul american menţiona faptul că Statele Unite au informat Moscova că erau dispuse să accepte, ca nefiind un amestec în treburile interne româneşti, trimiterea unor avioane care să-i evacueze pe cetăţenii sovietici surprinşi de evenimente în Româniaşiaflaţi în dificultate[74].

În timpul vizitei lui Eduard A. Şevardnadze de la București, din 6 ianuarie 1990, după cum mărturisea Sergiu Celac, fost ministru de Externe în perioada 28 decembrie 1989 – 28 iunie 1990,totuși, „nu s-a intrat foarte adânc în substanța relațiilor bilaterale, dar s-a convenit ca, atunci când ambele părți urmau să fie pregătite, să aibă loc o discuție serioasă, însoțită de delegații competente pentru o revizuire a cadrului juridic al relațiilor bilaterale”[75]. Sergiu Celac a apreciat că vizita ministrului de externe sovietic „a constituit mai mult o vizită de informare din partea sovietică, de familiarizare cu personajele politice care preluaseră puterea și veniseră la conducerea României, de înțelegere generală a orientării lor politice și a evoluției evenimentelor, dar poate mai mult decât orice, de informare exactă cu privire la tot ceea ce se petrecuse în România și încotro se îndrepta statul român”[76]. Referindu-se la acest moment de început, de relansare a relației româno-sovietice, Ioan Mircea Pașcu, membru al Comisiei pentru Politică Externă din CFSN în acele clipe, își va reaminti „că având în vedere că la momentul respectiv Uniunea Sovietică era cel mai mare vecin al României și a doua superputere mondială, de care statul român depindea aproape în totalitate pentru importurile de energie și de resurse energetice, raporturile economice erau extrem de importante pentru noua conducere a României”[77].

Numirea lui Vasile Șandru ca ambasador extraordinar și plenipotențiar la Moscova, precum și schimbul de păreri avut cu ocazia ceremoniei de investitură din 24 ianuarie 1990, cu Anatoli I. Lukianov, prim-vicepreședintele Sovietului Suprem al URSS, a reconfirmat faptul că cele două state erau ferm hotărâte să-și extindă raporturile bilaterale în spiritul egalității, al avantajului, echității și al respectului reciproc. Întâlnirea ministrului de externe, Eduard A. Şevardnadze, cu ambasadorul Vasile Șandru, din 3 februarie 1990, se va desfășura în aceleași coordonate politice, semnalul politic fiind foarte clar: România și URSS încercau să câștige timpul pierdut în deceniile trecute.

 

 

* Comunicare prezentată la Conferința internațională intitulată „140 de ani de relații diplomatice între România și Rusia. Momente semnificative”, organizată de către Fundația Europeană Titulescu, împreună cu Fundația Gorchakov din Moscova și Ambasada Federației Ruse în România, în data de 23 octombrie 2018.

 

Note șapou

[1] Zbigniew Brzezinski, Marele eșec. Nașterea și moartea comunismului în secolul XX, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 42 – 43.

[2]În 1988, Comisia Statelor Unite de Strategie pe Termen Lung avertiza asupra faptului că, probabil, în 2010, ierarhia economică globală va găsi URSS doar pe locul cinci.

 

Notele textului

[1]Thierry Wolton, KGB-ul la putere. Sistemul Putin, EdituraHumanitas, București, 2008, p. 23

[2]Hélène Blanc, Renata Lesnik, Prădătorii de la Kremlin (1917 – 2009), Editura Cartier, Chișinău, 2011, p. 130.

[3]Thierry Wolton, op. cit., p. 25

[4]Gerd Ruge, Mihail Gorbaciov, Editura Doina, București, 1993, p. 173.

[5]Vasile Buga, Apusul unui Imperiu. URSS în epoca Gorbaciov. 1985-1991, Editura INST, București, 2007, p. 26.

[6]Ibidem, p. 47.

[7]Vasili Mitrokhin, Christopher Andrew, Arhiva Mitrokhin. KGB în Europa și în Vest, Editura Orizonturi & Sirius, București, 2003, p. 553.

[8]Vasile Buga, op. cit., p. 41.

[9]Ibidem.

[10]Françoise Thom, Sfârșiturile comunismului, Editura Polirom, Iași, 1996, p. 73.

[11]În primul Congres al Deputaților Poporului din URSS, rezultat al alegerilor din martie 1989, se numărau 292 deputați fără de partid, din 2.500. Printre aceștia se aflau și 12 ofițeri KGB. În martie 1990, 86% dintre cei 2.756 de ofițeri KGB care candidaseră în alegeri la nivel local, regional și federal au fost aleși.

[12]Françoise Thom, op. cit., p. 84.

[13]Vasile Buga, op. cit., p. 50.

[14]Ibidem.

[15]Ibidem, p. 51.

[16]Idem, Relațiile româno-sovietice în anii ’80, în Politică externă comunistă și exil anticomunist. Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă, vol. II, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 103

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19]Idem, România privită de la Moscova: documente sovietice din martie 1989, în Arhivele Totalitarismului, Anul XXV, nr.  3 – 4 (96 – 97), 2017, p. 264.

[20]Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23]Idem, Pe muchie de cuțit. Relațiile româno-sovietice (1965 – 1989), Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2014, p. 322 – 323.

[24] Ibidem.

[25]O dată pe problema generală, a doua oară în legătură cu politica externă a URSS și, la final, a ținut un discurs de încheiere.

[26]Valeri L. Musatov, Metamorfoza atitudinii lui Mihail Gorbaciov față de conducerile din țările blocului sovietic, în volumul Accentuarea crizei de regim în țările socialiste (1980-1990), IRRD/coordonator: Lorin Ioan Fortuna,EdituraArtpress, Timișoara, 2009, p. 37.

[27]Victor Sebestyen, op. cit., p. 189.

[28]Ibidem, p. 189 – 190.

[29]Ibidem, p. 190.

[30]Ioan Chiper, PCUS și evoluția regimului de la București în anii ’80 ai secolului trecut, în 1989 – an decisiv în istoria Europei, IRRD/coordonator: dr. Alexandru Oșca, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2008, p. 59.

[31]Ibidem.

[32]Ibidem.

[33]Ibidem.

[34]URSS acceptase să livreze României o cantitate de 5.000.000 de tone de petrol anual, precum și majorarea până la 30 – 35 miliarde ruble a volumului schimburilor comerciale bilaterale, inclusiv dezvoltarea cooperării în producție și participarea mai largă a României la valorificarea zăcămintelor de combustibili și materii prime din URSS. La sfârșitul anului 1986, volumul comerțului româno-sovietic crescuse cu 47% față de 1985.

[35]Anneli Ute Gabanyi, Cultul lui Ceaușescu, Editura Polirom, Iași, 2003, p. 295.

[36]Ibidem, p. 239.

[37]Ibidem, p. 240.

[38]Ibidem,p. 242.

[39]Catherine Durandin,Guy Hoedts, Moartea Ceaușeștilor. Adevărul despre o lovitură de stat comunistă, Editura Humanitas, București, 2011, p.21.

[40]Anneli Ute Gabanyi, op. cit., p. 242.

[41]Ibidem, p. 243.

[42]Ibidem.

[43]Ibidem,p. 244.

[44]Ibidem, p. 245.

[45]Mihail Gorbaciov, Memoirs, Editura Doubleday, New-York, 1996, p. 476.

[46]VasileBuga, Pe muchie de cuțit…, p. 247 – 248.

[47]Ibidem.

[48]A se vedea: Valeri L. Musatov, Rossia v pautine globalizații (Rusia în păienjenișul globalizării), Editura Vostok-Zapad, Moscova, 2010.

[49]Vasile Buga, Istoria recentă a României văzută de la Moscova, în Istorie și Civilizație, Anul III, nr. 27, decembrie 2011, p. 38.

[50]Ibidem.

[51]În perioada 10 – 14 mai 1988, Andrei A. Gromîko, președintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, se va afla în vizită oficială la București, împreună cu soția. Șeful statului sovietic va insista asupra perestroikăi ca model de acceptat și urmat de către Nicolae Ceaușescu, însă referirile sale la glasnostisunt cenzurate de către presa din România. Nicolae Ceaușescu refuză să ia în considerare experiența sovietică, iar comentariile de la Radio Europa Liberă relevă prăpastia dintre PCR și PCUS. Lidia Gromîko se va deplasa prin București fără să fie însoțită de către Elena Ceaușescu. Între 4 și 6 octombrie 1988, Nicolae și Elena Ceaușescu vizitează Moscova unde Mihail S. Gorbaciov nu va mai da lecții și nu va mai ține discursuri despre perestroika și glasnosti. Delegațiile celor două state socialiste vor negocia semnarea unui pachet de 30 de proiecte economice comune, majoritatea fiind stabilite pentru o perioadă de cinci ani, printre care și unele pe termen scurt, precum cel prin care se prevedea livrarea a 100.000 de tone de cocs necesare Combinatului Siderurgic de la Galați până în decembrie 1988.

[52]Larry L.Watts, Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece, Editura RAO, Bucureşti, 2013, p. 597.

[53]Ibidem,p. 598.

[54]Ibidem.

[55]Ibidem.

[56]Ibidem,p. 599.

[57]Ibidem.

[58]Ibidem.

[59]Ibidem.

[60]Mihail S. Gorbaciov dorea instituirea unor limite în ceea ce privește rachetele de croazieră lansate de pe mare (SCLM – Sealaunched Cruise Missiles).

[61]„Gorbaciov a înțeles din aceastaconcluzionau Michael R. Beschloss și StrobeTalbottcă Bush nu va face presiuni deosebite în direcția obținerii independenței pentru Republicile Baltice și că, atâta timp cât tancurile sovietice nu se vor pune în mișcare, președintele SUA nu se va angaja în niciun fel de demersuri demagogice pe această temă și nici nu va încerca să-și pună omologul într-o situație stânjenitoare”(Apud Michael R. Beschloss, StrobeTalbott, La cele mai înalte nivele, Editura Elit, București, 1994, p. 232).

[62]Ibidem, p. 222.

[63]Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România. „Revoluția din decembrie 1989” – o tragedie românească, vol. 4, partea a II-a, Editura RAO, București, 2005, p. 130.

[64]Vasile Buga, Pe muchie de cuțit…, p. 291 – 292.

[65]Ibidem, p. 294 – 295.

[66]Ibidem, p. 294.

[67]Ibidem,p. 320.

[68] Ibidem.

[69] Ibidem.

[70] Ibidem.

[71]Ibidem, p. 313 – 314.

[72]Este vorba despre declaraţia secretarului de stat al SUA, James Baker, care va face cunoscut, în cadrul unei emisiuni de televiziune a NBC, că ,,Statele Unite nu ar obiecta dacă Pactul de la Varşovia ar găsi necesar să intervină în România” (Apud Alesandru Duțu, Revoluția din Decembrie 1989. Cronologie, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Sitech, Craiova, 2010, p. 229).

[73]A se vedea: Alexandru Beleavski, Intervenţia militară sovietică în România ,,nu a fost acceptată, 4 aprilie 2013, pe http://www.romania-actualitati.ro/interventia_militara_sovietica_in_romania_nu_a_fost_acceptata-49229(accesată pe 21.09.2018, ora 21.45).

[74] Pe 24 decembrie 1989, la ora 11.00, generalul A. C. Gaponenco, reprezentantul Comandantului-şef al Comandamentului Forțelor Armate Unite ale Tratatului de la Varșovia (CFAU) la Bucureşti, va suna la MApN şi va informa partea română despre faptul că reprezentanţa comercială sovietică din Piaţa Victoriei este mitraliată, distrusă, jefuită şi solicită să fie luată sub pază militară, şi, totodată, să fie trimise două TAB-uri care să însoţească un autobuz cu personal diplomatic, soţii şi copii de la Ambasada URSS, care urmau să plece spre Gara de Nord. Sovieticii doreau protecţia Armatei române în drumul spre trenul cu care urmau a fi evacuate familiile diplomaţilor sovietici în URSS. Operaţiunea a fost coordonată de către colonelul Mircea Dumitru şi executată de către doi ofiţeri din Biroul Special al Direcţiei Operaţii al Marelui Stat-Major român, sprijiniţi de un TAB.

[75]Miruna Mădălina Iancu, Relațiile României cu Uniunea Sovietică în perioada 1990 – 1991, Editura Institutul European, Iași, 2016, p. 128.

[76]Ibidem.

[77] Ibidem, p. 131.

 

Sursa: https://www.aesgs.ro

 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest