Reich-ul și maladia culturii europene

Printre numeroasele acuzații, unele mai ridicole decât altele, lansate de Yves-Charles Zarka contra lui Carl Schmitt, este una pe care am putea-o numi de-a dreptul suprarealistă. În articolul său din Monde, Zarka scrie apropos de Schmitt că ”în 1939 el publică un articol foarte elogios despre cartea unuia dintre doctrinarii naziști cei mai radicali, Christoph Steding”. Această afirmație este repetată câteva luni mai târziu în revista Cités (1), publicație în care inevitabilul Nicolae Tertulian a avut deja ocazia să vorbească despre ”gânditorul nazist Christoph Steding”, într-un articol consacrat și el lui Carl Schmitt (2).

Am fi în mod evident tentați să-l întrebăm pe Zarka care sunt, dintre operele acestui ”doctrinar nazist dintre cei mai radicali”, cele pe care le-a citit sau, mai simplu, cele pe care le-ar putea cita. (Devreme ce este vorba despre un ”doctrinar”, el nu ar avea decât dificultatea de a alege dintre aceste opere). Bineînțeles însă că nu a citit niciuna! El s-a mulțumit să recopieze fișe. Dar cititorul francez este îndreptățit să se întrebe asupra acestui ”doctrinar” despre care, după toate aparențele, nu a auzit niciodată vorbindu-se. Îl vom informa.

Zarka nu dă referințele articolului lui Schmitt. Iată-le: Neutralität und Neutralisierungen. Zu Christoph Steding, Das Reich und die Krankheit der europäischen Kultur, în Deutsche Rechtswissenschaft, IV, 2, avril 1939, pp. 97-118. Este vorba despre o recenzie a cărții lui Christoph Steding, Das Reich und die Krankheit der europäischen Kultur, de care vom vorbi din nou mai târziu. Zarka nu spune (sau ignoră) că articolul respectiv a fost tradus în franceză: Neutralité et neutralisations. À propos de: Christoph Steding, Das Reich und die Krankheit der europäischen Kultur, în Carl Schmitt, Du politique, Pardès, Puiseaux 1990, pp. 101-126 (3). Este suficient deja să ne raportăm la ediția franceză pentru a constata că descrierea pe care i-o dă Zarka este totalmente eronată.

Dar cine era Christoph Steding?

Christoph Steding s-a născut la 11 februarie 1903 la Waltringhausen, în regiunea Hanovra. Începând din 1922, el face studii superioare de filosofie, istorie-geografie, germanistică și indologie. În iunie 1931, el susție la Universitatea din Marburg/L., sub conducerea lui Wilhelm Mommsen, o teză de doctorat, consacrată lui Max Weber. Aceasta va fi publicată anul următor la Breslau (4). Va fi unica lucrare care va apărea în timpul vieții lui Steding.

În decembrie 1931, Steding beneficiază de o bursă a secțiunii germane a Fundației Rockefeller grație căreia întreprinde o călătorie de studii de mai mulți ani: el trăiește în Elveția începând din octombrie 1932, în Țările de Jos începând din iunie 1933, în țările scandinave începând cu prima parte a anului 1934. El locuiește mai cu seamă la Bâle, Leiden, La Haye, Copenhaga, Stockholm și Oslo. În cursul acestei călătorii, el adună o documentație din care se gândește să extragă materialul unei cărți mari de istorie cu privire la puterile ”neutre” din epoca lui Bismarck. În toată această perioadă, cel puțin tulburată, participarea sa la viața politică germană este aproape nulă.

Revine în Germania în aprilie 1934 și începe redactarea manuscrisului său, care este acceptat la sfârșitul anului următor de către Reichsinstitut für Geschichte des neuen Deutschlands, organism condus de la începutul său, în 22 noiembrie 1935, de către Walter Frank. În februarie 1936, Steding se instalează la Berlin. Nu va avea ocazia să trăiască aici multă vreme. La 8 ianuarie 1938, în vârstă de numai 34 de ani, el moare de o maladie brutală. Atunci, el era perfect necunoscut. Niciun ziar nu semnalează dispariția sa.

Cartea lui, rămasă neterminată, dar având deja aproape 800 de pagini, va fi publicată totuși în noiembrie 1938 la Hanseatische Verlagsanstalt din Hamburg – editorul a numeroși autori ai Revoluției conservatoare –, grație unui acord cu soția sa Elly (5).

Un „doctrinar nazist” persecutat de naziști

Ce conține această carte? Înainte de toate, o critică a neutralității politice a Elveției, Țărilor de Jos și a țărilor scandinave în epoca lui Bismarck și o apologie a noțiunii de Imperiu (Reich), așa cum era înțeleasă în sec. al XIX-lea. Steding vede în depolitizare, operă a Statelor neutre, sursa „maladiei” spiritului european. „A cădea în apolitismul existenței legată de neutralism, scrie el, înseamnă distrugerea umanității însăși a omului”. Abordarea sa este de tip raționalist. Ostil „elvetizării, olandizării și scandinavizării” gândirii germane, el denunță orice formă de iraționalism în politică. El critică virulent autori foarte diferiți cum ar fi Carl Gustav Jung, Jacob Burckhardt, Hermann von Keyserling, Ludwig Klages, Ibsen, Strindberg, Kierkegaard, Overbeck, Bachofen, Huizinga, Houston Stewart Chamberlain, Paul de Lagarde, Georg Brandes, Julius Langbehn, Knut Hamsun, Nicolas Grundtvig, Stefan George, Karl Barth, Sigmund Freud, Richard Wagner sau Thomas Mann. Se preocupă mai ales de romanticii germani (Herder, Fichte, Schlegel, Hölderlin), ca și de Friedrich Nietzsche, pe care îi prezintă ca pe tot atâția „dușmani ai Reich-ului” (reichsfeindliche). Nici chiar Beethoven nu intră în grațiile sale! „Germaniei romantice”, pe care Elveția, Țările de Jos și Scandinavia au moștenit-o, îi opune „Germania politică”, purtătoare a ideii de Imperiu, „esență a ordinii europene”.

Steding merge chiar mai departe. El scrie că toate criticile adresate rațiunii în numele „vieții”, al instinctului vital, al biologiei, nu sunt decât reflexul unei totale neînțelegeri a noțiunii de Imperiu (6). În același spirit, el critică venerarea estetizantă a „eroilor”, cultul „relicvelor trecutului”, mitul naturalist al „comunității de sânge”, „regiunea obscură” a simbolurilor și miturilor. În general, el stigmatizează tot ceea ce nu este „prusac”. Tunând contra culturii mediteraneene și occidentale, el denunță, de asemenea, pe acei Völkische, admiratorii preistoriei germane, partizanii forțelor „telurice”, patosul „comunității național-populare”. Pentru a încheia, el se declară explicit străin ideologiei rasiale și misticii de tip Blut und Boden (7). „Gândirea völkisch, subliniază Helmut Heiber în opera de referință (mai mult de 1200 de pagini!) pe care a consacrat-o Institutului lui Walter Frank, era străină lui Steding fiindcă era străină ideii de Stat. La fel era și față de ideologia rasială” (8).

Această scurtă descriere ne permite să înțelegem că ceea ce a reținut atenția lui Carl Schmitt în această lucrare este, înainte de toate, ceea ce se apropia de propriul său punct de vedere: critica romantismului politic și oroarea acelor „neutralizări” care dizolvă politica pentru a o transforma în strictă cunoaștere tehnică. De aceea Schmitt, în articolul său, scrie de la început: „Maladia civilizației europene de care vorbește Christoph Steding (…) este spiritul de neutralizare și de depolitizare care este dușmanului Reich-ului german” (9).

Înțelegem, în același timp, cât de îndepărtate erau vederile lui Steding de ideologia celui de-al treilea Reich. Cartea sa a fost, de altfel, în parte, „expurgată”. Profitând de nefinalizarea manuscrisului, Walter Frank nu a ezitat să intervină cu tăieturi și „corecturi”. Helmut Heiber precizează că pasajele favorabile evreilor au fost suprimate, că părțile ostile față de Völkische, Elveția și Italia au fost de asemenea „refăcute” (10). Frank a putut să obțină astfel o cauțiune oficială. Dar reacțiile ostile se vor înmulți repede.

În 22 martie 1939, Alfred Rosenberg a difuzat o circulară care interzicea oricărui ziar la partidului să publice orice rând asupra cărții lui Steding (11). Opera este apoi denunțată de un colaborator al lui Rosenberg, Rudolf Wendorff, într-un text de zece pagini intitulat Krankheit und Gesundheit der europäischen Kultur, apoi de Theodor Heuss, care s-a dezlănțuit împotriva lui Steding într-un articol din ziarul Das deutsche Wort (12).

Execuția capitală a fost pronunțată de Heinrich Härtle, pe atunci reprezentant al filosofului Alfred Bäumler, pe lângă serviciul lui Rosenberg, într-un articol publicat în septembrie 1939 în revista lui Rosenberg, Nationalsozialistische Monatshefte. Steding este dintr-o dată prezentat ca un personaj „dogmatic” și „arogant”, al cărui demers „simplificator” și „reducționist” se cuvine a fi condamnat și ale cărui „erori” trebuie denunțate. Pentru Steding, scrie Härtle, istoria culturii este politic „neutră” și, ca atare, dușmană a istoriei ca atare. Or, Steding, în timpul „anilor decisivi” 1932-1933, în loc să se pronunțe clar pentru național-socialism, a preferat să se refugieze el însuși în „neutralitate”. Între altele, concepția sa despre lume este „incertă”: „Tot ceea ce este decisiv în literatura național-socialistă, privind politica, cultura, istoria, filosofia istoriei etc., chiar în manualele cele mai elementare, toate acestea nu există pentru Steding” (13).

După ce a stigmatizat interpretarea pe care Steding a dat-o lui Nietzsche, Heinrich Härtle explică faptul că Statul național-socialist, în măsura în care nu înțelege să fie o simplă restaurare a Imperiului lui Bismarck, ci un Stat de stil nou, bazat pe rasă, nu poate să apară decât ca „ostil Reich-ului” (reichsfeindlich) în ochii lui Steding. El concluzionează: „Trebuie să fii realmente complet străin de național-socialsm pentru a nu fi înțeles încă lucrul acesta astăzi” (14).

Cartea lui Steding va fi, cu toate acestea, reeditată de mai multe ori începând din 1942. Citate alese cu grijă vor fi de asemenea editate, cu titlul Das Reich und die Neutralen, destinate soldaților de pe front. Dar va trebui să așteptăm anii de după război pentru a vedea apariția în presa germană a unor recenzii elogioase la adresa operei. În 5 ianuarie 1949, de exemplu, cotidianul democrat Der Kurier a prezentat-o ca „într-adevăr genială”. André Doremus, mai recent, a putut să o califice drept „scânteind de intuiții” (15). Acesta este omul pe care Yves Charles Zarka, mereu onest și bine informat, nu a ezitat să îl descrie ca pe „unul dintre doctrinarii naziști cei mai radicali”.

 

Note

1 – Cités, 14, 2003, p. 161.

2 – Le juriste et le Führer, în Cités, 6 aprilie 2001, p. 45.

3 – Articolul a fost tradus și în sârbo-croată și, mai recent, în coreeană: în Carl Schmitt, Ipchang kwa Kaenyumdul. Weimar-Genève-Versailles waeui Tuchaenge isoso 1923-1939, Sejong, Pusan 2001, pp. 271-295.

4 – Politik und Wissenschaft bei Max Weber, Wilhelm Gottlieb Korn, Breslau 1932.

5 – Das Reich und die Krankheit der europäischen Kultur, Hanseatische Verlagsanstalt, Hamburg 1938, 760 p.

6 – Ibid., p. 296. Ibid., p. 295

7 – Ibid., pp. 519-521.

8 – Helmut Heiber, Walter Frank und sein Reichsinstitut für Geschichte des neuen Deutschlands, Deutsche Verlags-Anstalt, Stuttgart 1966.

9 – Art. cit. Cf. și Armin Mohler, Christoph Stedings Kampf gegen die Neutralisierung des Reiches, în Staatsbriefe, München, 6, 1990, pp. 21-25.

10 – Op. cit., pp. 256, 351 și 1220.

11 – Ibid., p. 527. 12 – Theodor Heuss, Politische oder polemische Wissenschaft. Zu Christoph Stedings Werk, în Das deutsche Wort, XV, 1939, pp. 257-260.

13 – Heinrich Härtle, Steding neutralisiert Nietzsche, în Nationalsozialistische Monatshefte, septembrie 1939, p. 836.

14 – Ibid., p. 837.

15 – În Carl Schmitt, Ex captivitate salus. Expériences des années 1945-1947, J. Vrin, Paris 2003, p. 274.

 

 

În original, articolul se numea ”Mais qui était Christoph Steding?” (”Dar cine era Christoph Steding?”). Am considerat titlul prea puțin relevant pentru cititorul român (n. tr.).

Traducere: Cristi Pantelimon

Sursa: http://www.centrostudilaruna.it/debenoiststeding.html

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *